O melodie potrivită pentru melancolia unei seri de duminică! Cu tot farmecul si imperfecţiunea interpretării live...
duminică, 29 iunie 2008
,,La început a fost sfârșitul...”
Intenționam să încep seria articolelor literare cu o carte recentă a lui Alessandro Perissinotto, Celei care mă judecă. Am abandonat însă proiectul pentru că mi-a cazut în mâini o dezvăluire uluitoare a unei feminități care a rezistat în fața celor mai cumplite ideologii ale secolului trecut: Adriana Georgescu, La început a fost cuvântul. Dictatura roșie la București. Fără să vrea, autoarea a devenit primul memorialist al durerii din literatura română care a evocat calvarul din închisorile, camerele de anchetă şi beciurile represiunii comuniste. Poate că nu este cea mai bună opţiune pentru o zi de duminică, dar veţi vedea de ce pătimirea Adrianei devine o lecţie de curaj şi de încredere în spiritul omenesc, într-o epocă în care ţara se transforma într-o imensă închisoare, după modelul Gulagului sovietic.
Despre chinuitorul act al scrierii mărturisește chiar cea mai bună prietenă a Adrianei, Monica Lovinescu, care a îndemnat-o să consemneze pentru viitor datele experienței sale: ,,Ajunsă la primele experiențe de închisoare și tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănțăneau dinții. [...] Apoi, încetul cu încetul se potolea și scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul”.
Pentru Adriana Georgescu scrisul recuperează senzații din trecut și articulează mult mai bine suferințele. Ferventă apărătoare a libertăţii şi demnităţii umane, ea a luat atitudine în presa anilor '40 împotriva celor două sisteme totalitare care pustiiseră consecutiv România, cu zvâcniri feroce. Antinazistă şi anticomunistă, tânară, frumoasă, dar extrem de curajoasă şi plină de viaţă... E greu s-o definesc pe Adriana în câteva cuvinte, cu atât mai mult cu cât portretul ei trebuie refăcut cu atenţie, printr-un efort recuperatoriu. Se ştiu puţine despre ea, iar istoria noastră recentă pare a fi uitat-o. De aceea am să las cartea să se răsfoiască singură...
Început şi sfârşit...
În 1943, tânără licenţiată în Drept, critic cinematografic la revista ,,Universul literar", Adriana Georgescu este deja căutată de Siguranţă pentru atacurile sale la adresa filmelor propagandistice naziste. Se refugiază la Câmpulung sub o identitate falsă şi începe să tipărească şi să distribuie manifeste antinaziste. Un an mai târziu, când toţi se hrăneau cu iluzia că sovieticii sunt adevăraţii aliaţi, Adriana simte pericolul şi se refugiază din faţa armatei de ocupaţie care cotropeşte România asemenea unei hoarde barbare. La întoarcere regăseşte o capitală năruită, pustiită deopotrivă în urma bombardamentelor naziste şi invaziei roşii. Lumea ei dispare brusc, lăsând locul sălbăticiei. Revine în iureşul presei şi se alătură ziarului liberal ,,Viitorul", condus de Mihai Fărcăşanu. Este apreciată pentru articolele sale incisive şi devine şefă de cabinet la Interne în ultimul guvern democratic al generalului Rădescu. Face parte din comisia instituită pentru restabilirea ordinii în Moldova cuprinsă de haos şi tifos şi asistă neputincioasă la numirea primilor prefecţi comunişti şi la înfiinţarea trupelor de şoc menite să înfrângă orice rezistenţă. În toamna lui 1944 apare prima ameninţare făţişă: ,,Ai grijă, vei sfârşi foarte rău!" îi strigă Emil Bodnăraş . Imediat după aceea încep represaliile. Comisia Aliată suprimă ziarul ,,Viitorul", Ministerul de Interne este atacat, Piaţa Palatului se transformă într-un teatru de luptă, iar Vîşinski se întoarce cu ordine noi de la Moscova şi cu lista guvernului Groza. Ziua de 6 martie 1945 pune capăt tuturor speranţelor Adrianei...
,,Subsemnata, declar..."
Toate amintirile de mai sus sunt grupate în prima parte a mărturisirii ei. Cea de-a doua are un titlu sugestiv: ,,Subsemnata, declar..." A doua parte a vieţii ei începe în 29 iulie 1945, când este răpită pe stradă şi aruncată într-una din celulele de la subsolul Ministerului de Interne, aceeaşi clădire unde, cu puţin timp în urmă, fusese şefă de cabinet... De altfel, întreaga ei experienţă va fi trasată de asemenea intersectări bizare. Urmează paginile grele ale cărţii, greu de redat, căci consemnează patimile din camera de anchetă şi violenţa celui care o interoghează, temutul Nicolski, pe care-l va aminti de cel puţin zece ori ulterior, numindu-l ,,omul-şobolan", datorită înfăţişării lui. Abia la proces înţelege rostul ei în acea piesă grotescă... Pe banca acuzaţilor îşi regăseşte vechii prieteni, într-un proces-simulacru, al aşa-numitei ,,Afaceri T." (Teroarea). Este doar începutul marilor înscenări judiciare care vor urma şi vor duce la întemniţarea elitei culturale şi politice a lumii vechi. Adriana o consideră ironic ,,repetiţia generală", pentru că ei, tinerii, erau cei mai vulnerabili în acel moment. 70 de avocaţi din vechiul Barou se oferă să-i apere, deşi îşi dau seama că vor fi la rândul lor excluşi sau chiar arestaţi. Adriana şi prietenii ei denunţă torturile din timpul anchetei şi resping acuzaţia ridicolă de ,,terorism". Mai mult, ea rosteşte cu mult curaj adevărul: ,,Iar adevărul e că acest proces e o farsă înscenată de guvern, care vrea să transforme ţara într-o imensă închisoare". Sentinţa o uluieşte: 4 ani de închisoare... Ceilalţi chiar mai mult... Bărbaţii sunt duşi la temuta închisoare subterană, Jilava, iar ea ajunge la Văcăreşti, într-o celulă supraaglomerată alături de deţinute de drept comun: hoaţe, prostituate... Dar toate o privesc cu admiraţie, pentru că ea e ,,Terorista" în ochii lor şi le oferă mereu din ţigările pe care le primeşte cu dărnicie din afară sau din interior (de la alţi politici). Treptat, frumuseţea ei fizică se ofileşte, iar bolile datorate inaniţiei şi frigului o copleşesesc, ducând la o operaţie de apendicită fără anestezie şi la 12 extracţii dentare în aceleaşi condiţii... În aprilie 1947 e graţiată de rege şi redescoperă gustul libertăţii.
,,Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaştri"
La scurt timp este arestată din nou. Acelaşi scenariu, aceleaşi chipuri, aceleaşi celule... Totul se repetă în imagini halucinante: ,,Scena nu poate să fie reală. Trebuie să fie coşmarul meu care se prelungeşte acum chiar şi în stare de veghe, trebuie să fie trecutul care revine în mod perfid ca să se insinueze în prezent, trebuie să fie o halucinaţie." Îşi dă seama că a trecut prin toate închisorile Bucureştiului, purtată mereu cu ,,ochelarii orbi" (ochelarii negri ai deţinuţilor politici) ca printr-o reţea cu fire nevăzute. Află despre cursa de la Tămădău şi înţelege că s-a declanşat marea ,,vânătoare de vrăjitoare", în care i s-a rezervat un loc aparte. Imprevizibilul se produce însă: pe unul din traseele dintre închisori este ,,răpită" de prietenii ei! Se ascund la domicilii conspirative din Bucureşti şi Ardeal, tipăresc şi difuzează manifeste anticomuniste, iar semnul lor de recunoaştere este formula ,,Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaştri"... Pentru Adriana nu e decât o nouă clandestinitate, petrecută un timp chiar la Câmpulung, acolo unde se ascunsese altădată de nazişti. Într-un moment de criză, când ameninţarea e tot mai aproape, află că, din exil, generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu pregătesc salvarea ei. Nu ratează ocazia şi-şi ia zborul spre libertate...
Pentru un alt început...
Dezvăluirea Adrianei Georgescu seamănă pe alocuri cu o carte de aventuri, dar nimic nu este falsificat în paginile ei, în ciuda trăirilor intense provocate de evocare. Eul descriptiv sau cel dialogic se conjugă în mod fericit cu o naraţiune palpitantă, relatată într-un stil viu, dinamic, al jurnalistului format la o şcoală de elită. Alina Mungiu-Pippidi regreta odată că nici măcar unul dintre studenţii ei nu a auzit de Adriana Georgescu şi niciun regizor român nu vrea să preia acest scenariu biografic extraordinar... Poate că timpul viitor va fi mai favorabil cu această Mare Doamnă, care a rostit cu îndrăzneală, într-o vreme de opresiune a spiritului: ,,...ştiu acum că n-au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu vor reuşi niciodată să degradeze spiritul"...
Despre chinuitorul act al scrierii mărturisește chiar cea mai bună prietenă a Adrianei, Monica Lovinescu, care a îndemnat-o să consemneze pentru viitor datele experienței sale: ,,Ajunsă la primele experiențe de închisoare și tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănțăneau dinții. [...] Apoi, încetul cu încetul se potolea și scria chinuit, zgârcită cu epitetele, aluziv, inomabilul”.
Pentru Adriana Georgescu scrisul recuperează senzații din trecut și articulează mult mai bine suferințele. Ferventă apărătoare a libertăţii şi demnităţii umane, ea a luat atitudine în presa anilor '40 împotriva celor două sisteme totalitare care pustiiseră consecutiv România, cu zvâcniri feroce. Antinazistă şi anticomunistă, tânară, frumoasă, dar extrem de curajoasă şi plină de viaţă... E greu s-o definesc pe Adriana în câteva cuvinte, cu atât mai mult cu cât portretul ei trebuie refăcut cu atenţie, printr-un efort recuperatoriu. Se ştiu puţine despre ea, iar istoria noastră recentă pare a fi uitat-o. De aceea am să las cartea să se răsfoiască singură...
Început şi sfârşit...
În 1943, tânără licenţiată în Drept, critic cinematografic la revista ,,Universul literar", Adriana Georgescu este deja căutată de Siguranţă pentru atacurile sale la adresa filmelor propagandistice naziste. Se refugiază la Câmpulung sub o identitate falsă şi începe să tipărească şi să distribuie manifeste antinaziste. Un an mai târziu, când toţi se hrăneau cu iluzia că sovieticii sunt adevăraţii aliaţi, Adriana simte pericolul şi se refugiază din faţa armatei de ocupaţie care cotropeşte România asemenea unei hoarde barbare. La întoarcere regăseşte o capitală năruită, pustiită deopotrivă în urma bombardamentelor naziste şi invaziei roşii. Lumea ei dispare brusc, lăsând locul sălbăticiei. Revine în iureşul presei şi se alătură ziarului liberal ,,Viitorul", condus de Mihai Fărcăşanu. Este apreciată pentru articolele sale incisive şi devine şefă de cabinet la Interne în ultimul guvern democratic al generalului Rădescu. Face parte din comisia instituită pentru restabilirea ordinii în Moldova cuprinsă de haos şi tifos şi asistă neputincioasă la numirea primilor prefecţi comunişti şi la înfiinţarea trupelor de şoc menite să înfrângă orice rezistenţă. În toamna lui 1944 apare prima ameninţare făţişă: ,,Ai grijă, vei sfârşi foarte rău!" îi strigă Emil Bodnăraş . Imediat după aceea încep represaliile. Comisia Aliată suprimă ziarul ,,Viitorul", Ministerul de Interne este atacat, Piaţa Palatului se transformă într-un teatru de luptă, iar Vîşinski se întoarce cu ordine noi de la Moscova şi cu lista guvernului Groza. Ziua de 6 martie 1945 pune capăt tuturor speranţelor Adrianei...
,,Subsemnata, declar..."
Toate amintirile de mai sus sunt grupate în prima parte a mărturisirii ei. Cea de-a doua are un titlu sugestiv: ,,Subsemnata, declar..." A doua parte a vieţii ei începe în 29 iulie 1945, când este răpită pe stradă şi aruncată într-una din celulele de la subsolul Ministerului de Interne, aceeaşi clădire unde, cu puţin timp în urmă, fusese şefă de cabinet... De altfel, întreaga ei experienţă va fi trasată de asemenea intersectări bizare. Urmează paginile grele ale cărţii, greu de redat, căci consemnează patimile din camera de anchetă şi violenţa celui care o interoghează, temutul Nicolski, pe care-l va aminti de cel puţin zece ori ulterior, numindu-l ,,omul-şobolan", datorită înfăţişării lui. Abia la proces înţelege rostul ei în acea piesă grotescă... Pe banca acuzaţilor îşi regăseşte vechii prieteni, într-un proces-simulacru, al aşa-numitei ,,Afaceri T." (Teroarea). Este doar începutul marilor înscenări judiciare care vor urma şi vor duce la întemniţarea elitei culturale şi politice a lumii vechi. Adriana o consideră ironic ,,repetiţia generală", pentru că ei, tinerii, erau cei mai vulnerabili în acel moment. 70 de avocaţi din vechiul Barou se oferă să-i apere, deşi îşi dau seama că vor fi la rândul lor excluşi sau chiar arestaţi. Adriana şi prietenii ei denunţă torturile din timpul anchetei şi resping acuzaţia ridicolă de ,,terorism". Mai mult, ea rosteşte cu mult curaj adevărul: ,,Iar adevărul e că acest proces e o farsă înscenată de guvern, care vrea să transforme ţara într-o imensă închisoare". Sentinţa o uluieşte: 4 ani de închisoare... Ceilalţi chiar mai mult... Bărbaţii sunt duşi la temuta închisoare subterană, Jilava, iar ea ajunge la Văcăreşti, într-o celulă supraaglomerată alături de deţinute de drept comun: hoaţe, prostituate... Dar toate o privesc cu admiraţie, pentru că ea e ,,Terorista" în ochii lor şi le oferă mereu din ţigările pe care le primeşte cu dărnicie din afară sau din interior (de la alţi politici). Treptat, frumuseţea ei fizică se ofileşte, iar bolile datorate inaniţiei şi frigului o copleşesesc, ducând la o operaţie de apendicită fără anestezie şi la 12 extracţii dentare în aceleaşi condiţii... În aprilie 1947 e graţiată de rege şi redescoperă gustul libertăţii.
,,Niciodată trandafirii nu au fost atât de albaştri"
La scurt timp este arestată din nou. Acelaşi scenariu, aceleaşi chipuri, aceleaşi celule... Totul se repetă în imagini halucinante: ,,Scena nu poate să fie reală. Trebuie să fie coşmarul meu care se prelungeşte acum chiar şi în stare de veghe, trebuie să fie trecutul care revine în mod perfid ca să se insinueze în prezent, trebuie să fie o halucinaţie." Îşi dă seama că a trecut prin toate închisorile Bucureştiului, purtată mereu cu ,,ochelarii orbi" (ochelarii negri ai deţinuţilor politici) ca printr-o reţea cu fire nevăzute. Află despre cursa de la Tămădău şi înţelege că s-a declanşat marea ,,vânătoare de vrăjitoare", în care i s-a rezervat un loc aparte. Imprevizibilul se produce însă: pe unul din traseele dintre închisori este ,,răpită" de prietenii ei! Se ascund la domicilii conspirative din Bucureşti şi Ardeal, tipăresc şi difuzează manifeste anticomuniste, iar semnul lor de recunoaştere este formula ,,Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaştri"... Pentru Adriana nu e decât o nouă clandestinitate, petrecută un timp chiar la Câmpulung, acolo unde se ascunsese altădată de nazişti. Într-un moment de criză, când ameninţarea e tot mai aproape, află că, din exil, generalul Rădescu şi Mihai Fărcăşanu pregătesc salvarea ei. Nu ratează ocazia şi-şi ia zborul spre libertate...
Pentru un alt început...
Dezvăluirea Adrianei Georgescu seamănă pe alocuri cu o carte de aventuri, dar nimic nu este falsificat în paginile ei, în ciuda trăirilor intense provocate de evocare. Eul descriptiv sau cel dialogic se conjugă în mod fericit cu o naraţiune palpitantă, relatată într-un stil viu, dinamic, al jurnalistului format la o şcoală de elită. Alina Mungiu-Pippidi regreta odată că nici măcar unul dintre studenţii ei nu a auzit de Adriana Georgescu şi niciun regizor român nu vrea să preia acest scenariu biografic extraordinar... Poate că timpul viitor va fi mai favorabil cu această Mare Doamnă, care a rostit cu îndrăzneală, într-o vreme de opresiune a spiritului: ,,...ştiu acum că n-au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu vor reuşi niciodată să degradeze spiritul"...
vineri, 27 iunie 2008
Rachmaninoff forever...
Cea mai frumoasă partitură din câte s-au compus vreodată! Cu mult drag, pentru Carmen! Sper să mă ierte că am trădat ,,cauza” Ardealului în nopțile fierbinți de vară!
Rachmaninoff - Rhapsody on a theme of Paganini (v.18)
Rachmaninoff - Rhapsody on a theme of Paganini (v.18)
joi, 26 iunie 2008
File de povești uitate
,,Odată, demult, în ținutul ghețurilor veșnice, pe teritoriul nesfârșit al Hiperboreei..."
Așa începe una dintre frumoasele povești ale zilelor noastre. Aproape la fel ca basmele dintotdeauna, pe care le-am ascultat cu ochii mari sau le-am citit cu nesaț în copilărie. Mai târziu am pătruns în lumea fabuloasă a miturilor unde am aflat despre Începuturi, despre eroi civilizatori si despre un spațiu sacru al lumii, etern și nesfârșit, tărâm al înțelepților, interzis însă neinițiaților: Paradisul, Hiperboreea, Shambala...
Mă număr printre acei fericiți care au simțit de timpuriu chemarea și s-au refugiat într-o lume a imaginarului. În timp ce alte fetițe de vârsta mea degustau plăcerile jocurilor copilăriei, eu mă afundam în labirinturile Bibliotecii Astra și căutam alte delicii, spirituale. Descoperisem drumul spre Paradis și-l străbăteam din ce în ce mai des, fără să simt timpul care trecea cu o viteză torturantă. Treptat m-am obișnuit atât de mult cu Paradisul meu în care mii de tomuri, subțiri sau generoase, sobre sau în culori vii, făceau vechile rafturi să geamă de atâta greutate, încât nu mai simțeam izul usturător de formaldehidă care venea din depozitele cărților rare și prețioase, ca un balsam fără de care nu-mi puteam închipui lumea mea. Era locul unde mă regăseam mereu în cea mai dulce dintre solitudini: doar eu și cartea...
Am trecut porțile multor Paradisuri bibliofile în cursul vieții, am călcat teritorii puțin explorate, de fiecare dată cu aceeași stare de fascinație ca în fața Divinității. Mysterium fascinans m-a călăuzit și m-a atras mereu ca un magnet în ținuturi pe care le-am asemuit apoi cu mitica Hiperboree, străjuită de oamenii pământului și mângâiată de razele soarelui etern.
Acum știu că Paradisul există. Într-o bibliotecă, așa cum credea și Borges, în mirosul teilor văratici, în fiecare asfințit marin, în clopotele bisericilor noastre... Acesta este locul sfânt în care mă voi refugia de fiecare dată cu voluptate și voi oferi celor care vor să descopere, alături de mine, marile plăceri din Grădina Deliciilor.
Așa începe una dintre frumoasele povești ale zilelor noastre. Aproape la fel ca basmele dintotdeauna, pe care le-am ascultat cu ochii mari sau le-am citit cu nesaț în copilărie. Mai târziu am pătruns în lumea fabuloasă a miturilor unde am aflat despre Începuturi, despre eroi civilizatori si despre un spațiu sacru al lumii, etern și nesfârșit, tărâm al înțelepților, interzis însă neinițiaților: Paradisul, Hiperboreea, Shambala...
Mă număr printre acei fericiți care au simțit de timpuriu chemarea și s-au refugiat într-o lume a imaginarului. În timp ce alte fetițe de vârsta mea degustau plăcerile jocurilor copilăriei, eu mă afundam în labirinturile Bibliotecii Astra și căutam alte delicii, spirituale. Descoperisem drumul spre Paradis și-l străbăteam din ce în ce mai des, fără să simt timpul care trecea cu o viteză torturantă. Treptat m-am obișnuit atât de mult cu Paradisul meu în care mii de tomuri, subțiri sau generoase, sobre sau în culori vii, făceau vechile rafturi să geamă de atâta greutate, încât nu mai simțeam izul usturător de formaldehidă care venea din depozitele cărților rare și prețioase, ca un balsam fără de care nu-mi puteam închipui lumea mea. Era locul unde mă regăseam mereu în cea mai dulce dintre solitudini: doar eu și cartea...
Am trecut porțile multor Paradisuri bibliofile în cursul vieții, am călcat teritorii puțin explorate, de fiecare dată cu aceeași stare de fascinație ca în fața Divinității. Mysterium fascinans m-a călăuzit și m-a atras mereu ca un magnet în ținuturi pe care le-am asemuit apoi cu mitica Hiperboree, străjuită de oamenii pământului și mângâiată de razele soarelui etern.
Acum știu că Paradisul există. Într-o bibliotecă, așa cum credea și Borges, în mirosul teilor văratici, în fiecare asfințit marin, în clopotele bisericilor noastre... Acesta este locul sfânt în care mă voi refugia de fiecare dată cu voluptate și voi oferi celor care vor să descopere, alături de mine, marile plăceri din Grădina Deliciilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
