Gabriel Liiceanu, ,,Dans cu o carte" (fragmente)

Cea mai frumoasă declaraţie de iubire scrisă vreodată... În-scrisă pe hârtia efemeră a volumului, dar eternă în Spirit, este dedicată Cărţii.

Cum pătrunde spiritul în lume? Pe ce canale o idee apărută în intimitatea minţii cuiva ajunge să cuprindă lumea - să o înalţe sau să o distrugă?
De aici miracolul cărţilor: cum pot ele, cu inaparenţa lor, să ne mute din locul în care suntem? [...]

Privite, cărţile par nespus de sfioase. Ele nu vin niciodată spre tine. Ca într-o medievală iubire, tu trebuie, întotdeauna, să le cauţi şi să te duci către ele. Fiinţa lor este aşteptare pură. Le va deschide cineva pentru a le face, astfel, să înceapă să fie?
Tăcerea cărţilor şi rugămintea lor nerostită. Ele nu-şi pot cere ,,dreptul de a fi deschise". Cărţile nu fac grevă pentru a fi citite. Tot ce pot face este să ceară îndurare din partea cititorului care nu este încă.

Când privesc peretele unei biblioteci, îmi vine în minte scena balului din Război şi pace. Doamnele aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Spaima Nataşei că nimeni nu o va invita la dans. Expresia încremenită a chipului ei, ,,gata deopotrivă şi de deznădejde, şi de extaz". Iar apoi prinţul Andrei care se apropie şi îi propune un ,,rond de vals". ,,De când te aşteptam", pare că spune Nataşa, iar zâmbetul i se iveşte pe faţă ,,în locul lacrimilor ce stătuseră să o podidească". Şi ,,speriată şi fericită", îşi sprijină mâna pe umărul prinţului Andrei.
Splendid în scena aceasta este că prinţul Andrei o descoperă pe Nataşa din întâmplare, pentru că discuţia la care participă îl plictiseşte şi pentru că, în fond, Bezuhov e cel care-l roagă să o invite pe Nataşa. Ochii prinţului trecuseră înainte peste ea, fără ca el să o vadă. Ar fi putut tot atât de bine, hotărându-se să danseze, să o invite pe verişoara Nataşei, pe Sonia, sau pe cea mai frumoasă femeie a Petersburgului, pe contesa Bezuhova, care de altminteri deschide balul. Prinţul o alege deci din întâmplare pe Nataşa care aşteaptă tremurând.
Dar alegând-o şi dansând cu ea, Bolkonski descoperă că, dintre toate femeile care luau parte la cel mai strălucitor bal al anului, Nataşa, cu ,,braţele ei slabe şi urâte", era cea mai frumoasă. Ascunsă până atunci în mulţimea indistinctă a doamnelor din sala de bal, frumuseţea ei devine dintr-odată, prin alegerea lui Bolkonski, vizibilă. Prinţul care era, spune Tolstoi, ,,unul dintre cei mai buni dansatori ai timpului său", o ridică, prin alegerea lui, pe soclul propriei ei splendori. Abia aleasă şi abia dansând, Nataşa devine aparentă în frumuseţea ei.
Cărţile aliniate, aşteptând, de-a lungul peretelui. Privirea distrată care trece peste ele, fără să se hotărască asupra uneia anume. Apoi mâna care se întinde, care scoate o carte din raft, care o deschide. Dansul poate începe. Dans cu o carte. [...]

Splendoarea cărţii este că ea nu se impune de la sine. Alături de foame, de frig şi de eros, nu există nevoia irepresibilă de a citi. Cartea nu este ,,cea de toate zilele" - ca pâinea, ca apa, ca hainele. Nu citeşti aşa cum resimţi nevoia de a mânca atunci când îţi este foame. Întâlnirea cu cartea nu are loc în virtutea unui instinct. În fapt, ,,se poate" şi fără ea.
Înseamnă atunci că ,,nevoia de carte" e rezultatul unei domesticiri, al unui elevage, al unei ,,crescătorii de oameni". Cei care ajung să aibă nevoie de carte sunt crescuţi şi antrenaţi de un ,,crescător" şi ei se nasc înăuntrul omenirii aşa cum se naşte o rasă nouă de câini sau de cai. [...]

Să vorbeşti despre carte ca despre o fiinţă vie. Altminteri, cum ai putea-o iubi? [...]

(Gabriel Liiceanu, Declaraţie de iubire, cap. Dans cu o carte. Bucureşti: Editura Humanitas, 2006)

Alexandru Paleologu - Despre Nichita Stănescu

Ritmul revenirilor mele la splendorile poetice iese din durata obişnuită. Chiar dacă n-am scris în 31 martie despre Nichita Stănescu, nu l-am uitat... dimpotrivă... I-am reascultat vocea, i-am privit chipul surprins în instantaneele vieţii şi m-am desfătat cu poezia lui incomparabilă. Pentru mine este o întoarcere ciclică spre plăsmuitorul ,,necuvintelor" şi al unui univers artistic ce emană prin toţi porii versurilor o atmosferă rarefiată, pură, în care eul trece prin toate stările de graţie ale fiinţei. Dincolo de această calmă aparenţă, mă însufleţesc exploziile liricii sale, adevărate momente emblematice în devenirea poeziei: increatul, zborul, mersul pe apă, mântuirea prin iubire, regăsirea cercului şi a sferei, intrarea în trup, pătrunderea în real, presimţirea tunelului oranj... Sunt doar câteva secvenţe ce pot fi observate de un iubitor al întregii sale creaţii.
Despre întâlnirea cu Nichita Stănescu scrie şi Alexandru Paleologu în Despre lucrurile cu adevărat importante, refăcându-i portretul în cuvinte memorabile. Nu ştiu de ce, dar evocarea îmi aduce aminte de o serie de postări pe care le-am reunit, nu cu mult timp în urmă, sub titlul Dialoguri poetice în timp şi spaţiu, după descoperirea unor voci creatoare ce se afirmau într-o splendidă complementaritate menită să ofere dimensiunea unităţii, ca stadiu primordial al exprimării prin artă.
Dar să revin la amintirile lui Alexandru Paleologu...

Abia când a apărut Starea poeziei, în 1975, am putut avea viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca o catedrală, cu navă, transepturi şi contraforţi. Abia atunci am putut înţelege rolul funcţional în ansamblu al unor versuri ce-mi păruseră sau mi-ar fi părut simple superfetaţiuni şi excrescenţe. Aşa cum contempli o catedrală, travee cu travee, amănunţindu-i cu uimire portalurile, ogivele, sculpturile şi vitraliile, am contemplat marea construcţie poetică a lui Nichita în detaliile ei, vers cu vers. Am înţeles că versurile care m-au izbit sau fermecat erau, cel puţin pentru mine, reperele principale, adică suporţii construcţiei, reliefaţi mai vizibil sau mai puţin vizibil... [...]
E foarte interesantă, remarcabilă, tranziţia lui Nichita Stănescu de la o poezie scriptică la una cantabilă. Imaginea poetului cântăreţ, acompaniat de lăută, i se potriveşte de minune. [...]
Prezenţa fizică a lui Nichita era ea însăşi un fapt poetic. [...] Nichita era, cum spune în nenumărate rânduri Thomas Mann despre Mynheer Peeperkorn, un personagiu princiar. Curtenia, largheţea, autoritatea reverenţioasă, elocinţa, o elocinţă uluitoare, izvorau din fiinţa lui spontan şi spectaculos. [...]

(Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, cap. Nichita Stănescu. Bucureşti: Cartea Românească, 2006)