Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice

Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169


Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.
Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii..., despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: - Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în... Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră..., Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul..., Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 - Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu - mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră... că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescu trece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare..., Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni... : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei... Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul..., Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare..., reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A. Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Pocoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B. Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Feţele sistemului represiv

Articol publicat în revista Familia nr. 4 (533), aprilie 2010 și în România culturală.

Evocările suferinţelor din închisorile politice se articulează în jurul unor probleme majore, precum singurătatea apăsătoare, lipsa comunicării şi a mijloacelor decente de existenţă, sentimentul rupturii, încercările de surmontare a dificultăţilor pe cale spirituală, relaţiile dintre deţinuţi şi gardieni, tortura şi rezistenţa la aceasta. Ultima problematică este recurentă în mărturisiri, ceea ce demonstrează efectele ei cumplite asupra celor torturaţi. Violenţa şi brutalitatea agenţilor puterii adâncesc dramele interioare. În spaţiul carceral răul se concretizează în numeroase forme, se manifestă printr-un comportament şi un limbaj aparte. Cu puţine excepţii, pot fi identificate în memoriile de detenţie câteva trăsături comune ale personajelor situate de această parte a lumii închisorilor. În primul rând, formează un grup destul de omogen, observaţia decurgând şi din numeroasele asemănări existente între portretele construite de diferiţi memorialişti. Se conturează deseori imaginea unei supra-individualităţi cu o putere absolută asupra deţinuţilor politici. În al doilea rând, unica perspectivă este cea a autorilor. Din acest motiv se remarcă un anumit grad de subiectivitate, rememorarea fiind marcată de experienţele trăite de către memorialişti în anii detenţiei. Privirea îndreptată spre agenţii sistemului de represiune este unidirecţională, întotdeauna dinspre evocator spre anchetator, torţionar sau gardian. Relaţiile dintre cei din urmă sunt puţin nuanţate în scrieri, întrucât deţinuţilor nu li se divulgă nimic despre acest aspect şi numeroase informaţii le sunt interzise. Legea secretului împiedică pătrunderea scrutătoare în miezul lumii care se devoalează treptat numai prin intermediul relaţiilor cu deţinuţii. Totuşi, se produc breşe ce permit memorialiştilor să întrevadă dincolo de exteriorul unor firi colţuroase şi insensibile în faţa suferinţei umane: semne discrete de omenie, gesturi neaşteptate sau dialoguri succinte ce dezvăluie o faţetă diferită de manifestările inumane cotidiene.

Din operele cercetate se desprind următoarele tipuri de personaje, după criteriul ierarhiei sistemului:

1) agenţii serviciilor de Securitate: anchetatorii direcţi şi superiorii acestora; torţionarii; gardienii celor anchetaţi;

2) personalul de pază în spaţiul carceral: gardienii şi comandanţii închisorilor.

1. Anchetatorii şi torţionarii

Cele două tipuri de personaje pot fi ilustrate concomitent, întrucât comportamentul şi atitudinea lor coincid în multe situaţii evocate, anchetatorii recurgând deseori la violenţă pentru a construi dosarele viitorilor inculpaţi în procesele-simulacru.

Două portrete antinomice sunt ilustrate în paginile volumului de Memorii, scris de Valeriu Anania, ce pune în lumină un talent literar deosebit şi vocaţia de a reconstitui psihologii. Primul său anchetator, maiorul Aramă, reprezintă o categorie aparte şi rar întâlnită în camerele de interogatorii. Portretul lui este succint la început, cu puţine elemente fizionomice, dar se completează ulterior cu amănunte reţinute în memoria afectivă a autorului. Menirea anchetatorului este aceea de a citi manuscrisele lui Valeriu Anania, confiscate de Securitate în urma percheziţiilor, şi de a-i întocmi fişa biografică. Ochiul format al memorialistului şi capacitatea lui de a citi pe chipul oamenilor îl ajută să formuleze opinii fără greş. Aşadar, privirea alunecă dinspre exterior spre interior, iar imaginea se îmbogăţeşte treptat, pe măsură ce personajul se dezvăluie prin gesturi, priviri, manifestări complexe, limbaj. Experienţa evocată este dureroasă, întrucât ancheta a durat aproape doi ani şi a oferit scriitorului nefericitul prilej de a cunoaşte întreaga galerie tipologică a agenţilor sistemului. Fragmentul portretistic ilustrează felul în care Valeriu Anania construieşte fizionomii şi caractere, adăugând mereu câte un element semnificativ: ,,Maiorul Aramă părea docil, îmi admitea obiecţiile terminologice, biografia înainta liniar, cu multe poticniri şi popasuri. Anchetatorul lăsa deseori condeiul şi se antrena într’o discuţie pe te miri ce temă, cu totul în afara interogatoriului, o carte citită, un film uitat, o idee în devenire. Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofiţerul acela spelb, care suferea de căldurile lui iulie şi august şi-şi punea vestonul pe spătarul scaunului, era un om de cultură, şi încă vastă”[1]. Se stabileşte o relaţie neobişnuită între anchetator şi cel anchetat, crescută dintr-o admiraţie reciprocă. Anania va constata mai târziu, în timpul periplului său tragic prin malaxorul sistemului concentraţionar, că primul său anchetator este o excepţie. Deşi maiorul Aramă îi apreciază talentul artistic şi îşi exprimă entuziasmul recurgând adesea la formulări şi gesturi teatrale, autorul păstrează o doză de prudenţă şi se teme că reacţiile acestuia sunt doar o altă cale de a-i înfrânge rezistenţa. Este una dintre puţinele experienţe cu un deznodământ atipic: anchetatorul nu numai că-i inventariază manuscrisele, dar le şi protejează de acţiunea distructivă a Securităţii, ceea ce confirmă că admiraţia exprimată mereu de acesta nu a fost lipsită de temei.

Din aceeaşi categorie face parte şi Velniciuc, anchetatorul lui Ion Ioanid la Securitatea din Baia Mare. Personajul rareori îşi pierde răbdarea şi calmul, atitudinea sa este firească, lipsită de rigiditate şi artificialitate. Ion Ioanid este contrariat de acest comportament, dar recunoaşte că, pentru prima dată în viaţa lui de anchetat şi de puşcăriaş politic, orele lungi de anchetă sunt destinse în comparaţie cu severitatea tratamentului din celulă. În primul volum al seriei intitulate Închisoarea noastră cea de toate zilele, memorialistul se declară sceptic în privinţa schimbării mentalităţii în rândurile anchetatorilor, considerând că numai lipsa de experienţă şi tatonările scot la lumină asemenea atitudini umane: ,,Cred că fiind foarte tânăr şi fără experienţă şi debutând în activitatea lui profesională într-o perioadă în care instrucţiunile pe care le primise nu mai prevedeau procedeele din anchetele de până atunci, nu apucase să se înrăiască şi mai păstra încă o doză de puritate şi de sentimente omeneşti”[2].

La antipodul maiorului Aramă şi al lui Velniciuc se profilează un anchetator tânăr, descris de Valeriu Anania, în scrierea amintită, în felul următor: ,,Îl chema Adrian König şi era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent şi extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reţinută”[3]. Fin observator al naturii umane în toată complexitatea ei, autorul analizează cele mai subtile reacţii: mimică, gestică. Abil psiholog, surprinde cu acuitate o gamă largă de atitudini, trăiri, emoţii, porniri instinctive, manifestate sau reprimate printr-un puternic efort de concentrare. Tânărul anchetator se dovedeşte un ins cameleonic şi tenace. El trebuie să completeze dosarul denaturând faptele reale, distorsionându-le prin exagerare. În prezenţa noului său anchetator, Valeriu Anania experimentează un alt soi de relaţie, de confruntare continuă între deţinătorul puterii şi omul vulnerabil, aflat în situaţia de a se apăra de acuzaţii imaginare şi absurde: ,,Anchetatorul şi anchetatul sunt două cetăţi închise care se scrutează reciproc şi-şi caută fisuri: primul bănuieşte că celălalt ştie mult mai multe decât spune, al doilea caută să ghicească unde anume vor să ajungă întrebările (de obicei, puse de la distanţe mari, cu salturi surprinzătoare, ca la şah). Eu aveam de partea mea adevărul (şi un plus de intelect), el avea de partea lui puterea (şi un plus de viclenie)”[4]. În acest fragment sunt delimitate cele două instanţe ale experienţei carcerale, aşa cum apar deseori în memorialistica detenţiilor: ,,eu” şi ,,el”. Persoana a III-a exclude comunicarea directă autentică. Orice tip de dialog între cei doi actanţi este viciat de la bun început, întrucât fiecare se sprijină pe alte principii, pe alte valori. Reflecţiile lui Valeriu Anania sunt deosebit de importante. O analiză semantică a termenilor relevă că opoziţiile semnalate nu sunt într-o relaţie de antonimie: pe de o parte, adevărul şi intelectul, de cealaltă parte, puterea şi viclenia. Fiecare personaj îşi asumă particularităţile generale ale tipologiei în care se încadrează. Astfel, cei ce slujesc şi întreţin puterea absolută a regimului comunist nu au drept reper esenţial adevărul, în timp ce intelectul, calea regală spre desăvârşirea omului, exclude viclenia. Ancheta devine un test al rezistenţei şi tăriei morale în faţa încercărilor de intimidare, o înfruntare psihologică în care cel anchetat este întotdeauna învins.

La început, anchetatul trăieşte iluzia că poate să domine situaţia şi să-şi pună în inferioritate anchetatorul, dar ramificaţiile interogatoriilor, subterfugiile, numeroasele necunoscute din dosar sunt un dezavantaj. Faţă în faţă se află două individualităţi distincte, opuse, cu intenţii şi interese diferite. Fiecare scrutează adânc în interioritatea celuilalt, căutându-i slăbiciunile. Cel anchetat descoperă curând că se află în postura perdantului, a victimei, a vânatului fără putinţă de scăpare. Se găseşte lipsit de apărare în faţa unui interlocutor cinic, viclean şi perfid, care nu acţionează onest, după regulile respectului şi ale demnităţii umane. Tactica anchetei se aplică treptat, printr-o tehnică a suspansului şi gradarea interogatoriilor până la întrebarea crucială, menită să-l identifice definitiv pe anchetat drept duşman al poporului, trădător sau reacţionar. E o strategie diabolică, cu efect psihologic. Problemele de conştiinţă ale celor anchetaţi nu au nicio rezonanţă în universul anchetatorilor, căci ei acţionează după un plan bine determinat, care nu poate avea decât două finalităţi: capitularea deţinuţilor şi recunoaşterea faptelor de care sunt acuzaţi sau transformarea lor în unelte ale sistemului represiv, delatori şi trădători.

Motivul pândei şi al vânătorii este recurent în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc de Radu Ciuceanu şi construieşte în jurul său un câmp semantic ce surprinde mentalitatea şi gesturile anchetatorilor: prada, haita, a pune laba pe el (pe cel urmărit), vânatul, turma, colţi de fiară. Deseori, în timpul anchetelor, autorul îşi simte pândite mişcările, gesturile, slăbiciunile. Spre deosebire de alţi anchetaţi, este adus în faţa unui cuplu distrugător: anchetatorul Vasilescu este secondat de torţionarul Oancă. Acesta din urmă ilustrează tipul bătăuşului notoriu, lipsit de sentimente, după cum notează Radu Ciuceanu: ,,Cum avea să-mi declare mai târziu, pentru el cele mai grele nopţi erau cele în care nu-şi punea în funcţie pumnii”[5].

În alte situaţii anchetatul descoperă noi şi ingenioase forme de apărare împotriva anchetatorilor, după cum explică N. Steinhardt în Jurnalul fericirii: ,,M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând”[6].

Din scenariul anchetelor fac parte şi apariţiile sporadice ale unor ofiţeri superiori din punct de vedere ierarhic. De exemplu, Valeriu Anania îşi aduce aminte de Gheorghe Enoiu, comandantul anchetatorilor, regizorul întregii anchete şi al actului de tortură. Încă de la prima lui apariţie, autorul descoperă un personaj cu o constituţie robustă şi o privire tăioasă. În portretele creionate de memorialistul Anania ochii sunt o trăsătură fizionomică esenţială, cercetată cu atenţie. Dacă zâmbetul şi mimica fals binevoitoare ale unor agenţi mai ascund adevăratele lor intenţii, ochii duc, fără urmă de îndoială, spre adâncimile sufleteşti. Enoiu este o prezenţă episodică, dar dătătoare de fiori. Desele sale intrări în camera de anchetă sunt secvenţe-cheie care întrerup firul narativ. Totodată, constituie un prilej pentru autor de a-i reface, în Memorii, atitudinea şi cuvintele ameninţătoare, infatuarea, autosuficienţa, credinţa că este deţinătorul adevărului absolut, pe care anchetatul va trebui să-l recunoască la un moment dat: ,,Enoiu venea ca de obicei, pentru un minut, mă privea încruntat şi-mi făgăduia că «n’o să-ţi meargă mult»”[7].

Anchetele se derulează conform unei strategii atent gândite, gesturile sunt îndelung studiate, regizate, iar declaraţiile celor anchetaţi nu sunt acceptate dacă demolează planul prestabilit de condamnare. Regimul comunist şi-a învestit agenţii cu o formă de putere asemănătoare cu ceea ce Michel Foucault numea, în studiul A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ,,puterea punitivă”[8]. Restrângând consideraţiile autorului la efectele acestui tip de putere în cadrul societăţii totalitare, se observă că ea deschide calea reîntoarcerii spre practicile barbare şi supliciile fizice la care erau pedepsiţi deţinuţii până în secolul al XVIII-lea. Prezenţa metodelor de tortură în temniţele comuniste demonstrează disfuncţionalitatea sistemului şi dublul limbaj al agenţilor săi, complici ai crimelor şi mistificării. Pe de o parte pedepsesc fără milă, pe de altă parte neagă cu obstinaţie aplicarea tehnicilor punitive pentru smulgerea declaraţiilor dorite. Anchetatorii deţin astfel puterea absolută asupra celor anchetaţi, având drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Îşi conştientizează omnipotenţa şi exercită o serie de constrângeri fizice sau psihice asupra victimelor, pentru a le determina să capituleze. Lena Constante remarcă în Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România: ,,Între noi doi, o luptă inegală şi îndârjită. În acea epocă, anchetatorul era stăpân absolut pe viaţa inculpatului”[9]. Constatarea autoarei sintetizează condiţia vulnerabilă şi precară a celui anchetat în primii ani ai represiunii comuniste. Îşi dă seama că valorile în care crezuse până atunci au parte de o receptare inversată în accepţiunea anchetatorilor. La fel ca Adriana Georgescu, observă că anchetatorul ei are accent străin şi e cuprins de mirajul puterii absolute, crezându-se Dumnezeu: ,, Adevărul meu nu mai era adevăr. Adevărul meu nu era adevărul lor. (...) A-şi impune adevărul «său» i-a devenit idee fixă. Pentru acest dement nu există lege, pentru că legea este el. Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu”[10].

Călăi cu chipuri întunecate răsar din cele mai tainice unghere ale rememorării. Puţini evocatori ai suferinţelor zăbovesc asupra calvarului, pentru că amintirea echivalează cu o nouă trăire a coşmarului. În Memorii, Valeriu Anania prezintă portretul unuia dintre cei mai temuţi torţionari: ,,Era o namilă de om, de peste doi metri. Doar în pantaloni şi maiou, îşi arăta pulpele braţelor, groase, cu muşchi puternici, şi trăsnea demonstrativ o vergea pe nu ştiu ce, masă sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atât de voinici. Acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăuşul profesionist al Securităţii, care chinuise generaţii de osândiţi”[11]. Un alt autor de memorii carcerale, Constantin Ticu Dumitrescu, denunţă în detaliu ororile suferite în timpul detenţiei de la Ploieşti, precum şi barbaria anchetatorilor.

Evocarea lui Florin Constantin Pavlovici din volumul Tortura pe înţelesul tuturor aduce un element inedit în tabloul anchetelor, refăcând decorul neobişnuit al încăperii de la Ministerul de Interne, unde a fost supus interogatoriilor timp de patru luni, în 1959. Locotenentul major Constantin Voicu, în ciuda costumului elegant şi a unei figuri meditative, se dovedeşte un colecţionar al celor mai terifiante instrumente de tortură. În dulapul metalic din biroul de anchetă, în locul hârtiei şi al instrumentelor de scris, se află sinistrele dovezi ale preocupărilor sale, o adevărată panoplie improvizată: ,,A scos un baston de cauciuc, bulan de miliţian, pe care şi l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înşirat alături de baston o pereche de cătuşe, un furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, un box cu ghinturi, arma şuţilor de odinioară. La urmă de tot a produs şi un revolver, pe care l-a extras din toc şi căruia i-a suflat praful de pe ţeavă”[12]. De o mare plasticitate şi cu un impact vizual puternic, scena recreează cu un realism crud atmosfera specifică anchetei. În 1959 metodele se rafinaseră, dar într-un sens negativ, iar imaginaţia diabolică nu mai cenzura niciun mijloc menit a duce la mărturisiri complete. Brutele rămăseseră aceleaşi; îşi schimbaseră doar vestimentaţia, nu şi năravurile.

2. Gardienii

În volumul Les écrits des prisonniers politiques, Bernadette Morand clasifică gardienii în trei categorii, după criteriul relaţiilor complexe stabilite între aceştia şi deţinuţi:

1. gardienii ,,răi”, violenţi, brutali, care umilesc întemniţaţii, dezvăluindu-şi ura faţă de aceştia;

2. categoria de mijloc, a gardienilor ce respectă regulamentul închisorii fără a face excese;

3. gardienii ,,buni”, capabili de sentimente omeneşti (milă, bunătate) şi capacitate de ajutorare a deţinuţilor aflaţi la nevoie.

Grila Bernadettei Morand este confirmată de istoricul Constantin C. Giurescu în opera memorialistică Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 - 5 iulie 1955): ,,Dau aceste detalii, spre a arăta că gardienii de la Sighet n-au fost cu toţii nişte brute sau bestii, că s-au găsit printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale atribuţiunilor lor, să ni le îndulcească”[13].

În general, portretele gardienilor sunt realizate din tuşe groase, cu accent pe defecte, mai ales în cazul celor ,,răi”, inumani, sălbatici şi primitivi. Gradul de incultură era răspândit în rândul acestor fiinţe rudimentare, fapt ce poate explica agresivitatea extremă a unora, ivită dintr-un complex de inferioritate, mai ales faţă de intelectualii aflaţi în paza lor. Sunt ultima verigă în exercitarea puterii punitive şi au la îndemână multiple mijloace pentru a înfrânge trupul şi spiritul, de care uzează cu o plăcere diabolică: supravegherea permanentă, impunerea unei discipline drastice între zidurile închisorilor, privarea de hrană şi de odihnă a deţinuţilor, supunerea la frig, refuzul asigurării unor minime norme de igienă, interzicerea comunicării directe între puşcăriaşi, mai ales în zonele de maximă izolare. În volumul Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu scrie despre un astfel de personaj, un plutonier de la Botoşani: ,,Avea o plăcere drăcească să te lovească, să te înjure, să-ţi calce în picioare lucrurile la percheziţie şi alte şicane, afişând un zâmbet de fiară satisfăcută”[14].

Cei mai temuţi gardieni sunt menţionaţi la Jilava, o altă închisoare de exterminare. Despre violenţa şi bestialitatea lor depun mărturie toţi memorialiştii, iar evocările au numeroase referinţe comune. În scrierea amintită, Constantin Ticu Dumitrescu încheagă o imagine colectivă de o cruzime inumană. Constituiţi în adevărate haite, acţionau ca nişte trupe de şoc, lovind deţinuţii la întâmplare, cu o voluptate sadică. Un tablou asemănător este redat de Valeriu Anania, care descrie în Memorii înfăţişarea animalică a gardienilor de la Jilava: ,,Gardienii păreau, în schimb, foarte fioroşi, ca nişte dulăi dresaţi să muşte şi să ucidă. Când nu erau încruntaţi, rânjeau a sălbăticie şi le tremurau fălcile”[15]. Se conturează astfel tipul gardianului-fiară, sălbatic, inuman. Interacţiunea inevitabilă dintre caralii şi deţinuţii politici determină o atentă analiză comportamentală. Paznicii sunt studiaţi de către memorialişti din perspective multiple. În Închisoarea noastră..., Ion Ioanid[16] îşi aminteşte, la rândul său, de spaima deţinuţilor aflaţi în faţa acestor brute incapabile să preţuiască viaţa şi să nutrească sentimente omeneşti: ,,Gardienii erau adevărate fiare dezlănţuite şi viaţa noastră nu părea să aibă aici prea mare preţ”[17].

Opusul acestora îl reprezintă gardienii ,,buni”, capabili de milă şi de gesturi umane sau cuvinte încurajatoare. În scrierea Amintiri. Cinci ani şi două luni..., Constantin C. Giurescu descrie un personaj cu trăsături antinomice în comparaţie cu ceilalţi caralii: ,,Pintea a fost unul din cei mai buni pe care i-am avut. Om de omenie, gata de glumă, avea o reală simpatie pentru noi deţinuţii”[18]. Existenţa acestor oameni în lumea temniţei este recunoscută şi de alţi memorialişti atenţi la specificul naturii umane: Valeriu Anania, N. Steinhardt, Richard Wurmbrand. Toţi autorii sunt de părere că asemenea prezenţe sunt nişte excepţii. De pildă, în timpul transferului din închisoarea de la Piteşti, Valeriu Anania este contrariat şi uimit de prezenţa unei tinere şi frumoase gardience care citea Iliada. În alte situaţii a simţit compasiunea şi ajutorul oferit de agenţi ai sistemului represiv.

Între tendinţele de a situa tipurile de gardieni la o extremă sau la cealaltă există şi câteva realizări artistice remarcabile, ce îmbină cu obiectivitate calităţi şi defecte ale personajelor. În opera memorialistică menţionată, Constantin C. Giurescu redă portretul complex al lui Vasile Ciolpan, primul director al închisorii de la Sighet, alcătuit din elemente fizionomice şi caracterologice, referinţe biografice şi clinice, precum şi date referitoare la carenţele educaţiei sale: ,,La chip arăta deseori rău, cu obrajii supţi, scofâlciţi. Când, după iulie 1953, mâncarea se îmbunătăţise şi unii din ai noştri începuseră să se îndrepte, împlinindu-se la faţă, făcea cu invidie sau, în cel mai bun caz, cu melancolie, comparaţie între felul cum arăta el şi cum arătau aceştia”[19]. Din interacţiunea cu deţinuţii reies şi alte trăsături ale personajului, un ins complexat, orgolios, cu izbucniri neaşteptate de violenţă.

În spaţiul concentraţionar românesc s-a constituit un întreg sistem de supraveghere, control, constrângere şi pedepsire. Principiile de funcţionare sunt aceleaşi cu ale panopticon-ului, ale cărui particularităţi au fost analizate în cartea lui Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Referitor la supravegherea continuă, devenită o adevărată tortură psihică pentru deţinuţi, s-au scris pagini în care talentul descriptiv s-a împletit cu cel introspectiv. Ochiul ivit în dreptul vizetei fiecărei celule devine, metonimic, un substitut al întregului, al celui ce controlează permanent viaţa deţinuţilor. De pildă, al doilea director al închisorii din Sighet a impus reguli stricte privitoare la supraveghere, după cum consemnează Constantin C. Giurescu în volumul său memorialistic, solicitând ca verificarea celulelor să se facă din două în două minute. Gestul devine monoton şi obositor pentru deţinuţi. În schimb, pentru Valeriu Anania veşnica urmărire în spaţiul şi aşa limitat al celulei înseamnă o adevărată tortură psihologică. Are impresia că ochiul acela pătrunzător şi iritant e un atentat la intimitatea sa.

Pe de altă parte, se observă că teama de delaţiune a fost inoculată şi gardienilor. Se tem unii de ceilalţi, se suspectează. Fără voie, ajung într-o ipostază neobişnuită, paradoxală: sunt, deopotrivă, agenţi şi victime ale sistemului de supraveghere şi control din închisoare, supraveghetori şi supravegheaţi. Această observaţia justifică până la un punct excesul de zel, dar şi capacitatea de a se metamorfoza atunci când evenimentele politice din exterior trec printr-o perioadă de relaxare. Aşa se explică, de fapt, comportamentul diferit şi numeroasele înfăţişări ale personajelor din această categorie, urmărite de-a lungul mai multor etape ale represiunii.

Obsesia supravegherii este dublată de plăcerea pedepsirii celor care încalcă legile absurde ale spaţiului de detenţie. De aceea, aversiunea gardienilor faţă de deţinuţii politici se transformă, cu timpul, în ură şi cruzime în comportament şi limbaj. Observator atent al lumii gardienilor, Constantin C. Giurescu constată cu stupoare că aceştia sunt victime ale intoxicării cu ură împotriva deţinuţilor: ,,Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii”[20]. Slujbaşii sistemului represiv sunt, la rândul lor, ţintele minciunii, propagandei şi dezinformării organizate, înveşmântate într-un discurs specific: limba de lemn. Consemnarea memorialistului îşi găseşte o nuanţă revelatoare în studiul lui André Glucksmann, intitulat Discursul urii, în care se comentează potenţialul distructiv al procesului de contaminare a omului cu ură: ,,Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac”[21]. Cel căzut în patima urii se află pe cea mai josnică treaptă a condiţiei umane. Gardienii sunt convinşi de vinovăţia deţinuţilor politici, iar limbajul lor, datorat unei educaţii rudimentare, se centrează pe anumite elemente lexicale menite să anihileze ultimele redute ale demnităţii umane. Injuriile, cuvintele umilitoare (printre care termenul ,,bandit” este omniprezent în rememorări) constituie o formă de tortură psihologică, dar şi o etapă în procesul dezumanizării treptate a deţinuţilor. Resortul acestui tip de limbaj îl reprezintă ura inoculată printr-o minciună sistematică, ridicată la rangul de adevăr al regimului totalitar.

---

[1] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 254

[2] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I. 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 312

[3] Valeriu Anania, op. cit., p. 258

[4] Ibidem, p. 259

[5] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 18

[6] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991, p. 27

[7] Valeriu Anania, op. cit., p. 266

[8] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ediţia a II-a. Piteşti: Paralela 45, 2005, p. 96

[9] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 42

[10] Ibidem, p. 8-9

[11] Valeriu Anania, op. cit., p. 270

[12] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 15-16

[13] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura ALL Educational, 2000, p. 419

[14] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 285

[15] Valeriu Anania, op. cit., p. 307

[16] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[17] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[18] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 422

[19] Ibidem, p. 408

[20] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 420

[21] André Glucksmann, Discursul urii. Bucureşti: Humanitas, 2007, p. 9

Eseistica lui N. Steinhardt (4)

Volumul Escale în Timp şi Spaţiu, publicat de N. Steinhardt în 1987, este dedicat memoriei marilor dascăli. Profesoratul, ca menire socratică, este miezul multor eseuri cuprinse în această lucrare. Autorul consideră că cel care a transformat profesoratul în ideal a fost Constantin Noica. De aceea, şi în acest volum face numeroase referiri la şcoala marelui gânditor, în capitolul Catharii de la Păltiniş. Stabilit din 1974 la Păltiniş, Noica şi-a aflat fericirea şi împlinirea întru spirit. Elevii săi, Gabriel Liiceaanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, sunt asemenea nobililor cathari, consideră N. Steinhardt. Trăind o perioadă îndelungată într-un castel spiritual situat la înălţime, în apropierea infinitului ceresc, ei cunosc, alături de dascălul lor, starea de fericire şi de trăire paradisiacă.

Prin alţii spre sine, volum apărut în 1988, evocă personalitatea lui Constantin Noica şi cuprinde o parte din eseurile şi recenziile publicate în Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Escale în Timp şi Spaţiu. N. Steinhardt îşi consideră cartea o spovedanie generală. Studiile inedite sunt despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu.

În eseul Greu este a vorbi despre Eminescu, N. Steinhardt descoperă o serie de asemănări între destinul marelui poet şi destinul poporului român. A vorbi despre Eminescu înseamnă, pentru român, a se descoperi pe sine însuşi. Eminescu, Luceafărul şi Mioriţa sunt cele trei mistere ale culturii româneşti, consideră eseistul. A încerca să vorbim despre Eminescu înseamnă a ne situa într-un joc abisal, al oglinzilor paralele, într-o căutare demonică, în sens creator. El scrie pentru sine, atâta doar că sinea aceea se confundă cu jungianul inconştient al neamului său (N. Steinhardt, Prin alţii spre sine. Bucureşti: Editura Eminescu, 1988, p. 115). Glossă, la o lectură secundă, reprezintă o îndepărtare de ceea ce osândeşte simţul nostru moral, conştiinţa noastră dreaptă şi trează, o lecţie de ţinută (Ibidem, p. 116).

Eseistica lui N. Steinhardt (3)

Volumul Critică la persoana întâi, apărut în 1983, îi este dedicat lui Sergiu Al-George. N.Steinhardt rătăceşte printre amintiri, cărţi, imagini, idei. Despre prietenii săi - Mircea Eliade, Constantin Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu - scrie fără nicio reţinere, într-un moment în care literatura aservită ideologiei comuniste îi ignoră. În eseul Opera literară a lui Mircea Eliade: literatura ca semnificant, N. Steinhardt propune o nouă abordare a romanelor şi nuvelelor marelui scriitor. Acestea nu se semnifică pe sine, ci semnifică o lume aflată sub pecetea tainei, a numenului, a necunoscutului. E un univers paralel, îndepărtat şi apropiat totodată; e ceea ce Marcel Blecher numea irealitatea imediată. E mai curând vorba de un punct de fierbere a scrisului (N. Steinhardt, Critică la persoana întâi. Cluj-Napoca: Dacia, 1983, p. 88), opus gradului zero al scriiturii, e momentul când ceea ce este scris explodează şi dezvăluie semnificatul. Nu e literatură, ci explorare. Există o serie de determinanţi nerezolvaţi (Ibidem, p. 28), care constituie tot atâtea coordonate ale fantasticului. N. Steinhardt observă că la Eliade toată literatura, orientalistica şi istoria religiilor ţin de un specific naţional.

Problema specificului naţional şi a gândirii tradiţionale este reluată în eseul despre Sergiu Al-George, Cavalerul trac. Obiectul eseului îl constituie lucrarea Arhaic şi universal, pe care Al-George o pregătise încă din perioada detenţiei politice. Descoperă că soluţiile pot fi descoperite doar pe teritoriul antinomiilor. Indianistul este atras de spaţiul mitic românesc, de inconştientul colectiv, de protoistoria noastră, este atras de sculpturile lui Brâncuşi care transcend antinomiile (Ibidem, p. 255) şi sunt epifanii ale lumii transcosmice (Ibidem). Fericirea poate fi o consecinţă a împăcării indianismului cu autenticul românesc, a alăturării celor două extreme; este bucuria dezvăluirii numinosului (Ibidem, p. 256). Şi Eliade descoperă, în alt mod, o posibilitate de armonizare a două antinomii, sacrul şi profanul, în romanul Noaptea de Sânziene.

În Rostiri din Noica, N. Steinhardt configurează condiţia omului autentic, pornind de la reflecţiile lui Noica. Omul autentic este acela care a izbutit a deveni o fiinţă (Ibidem, p. 239). Devenirea întru fiinţă constituie nucleul filosofiei lui Noica şi este formulată într-o extraordinară rostire românească. De aceea, N. Steinhardt îşi numeşte prietenul un sârguincios al gândirii, stăpân al prozei, autentic poet (Ibidem, p. 238).

Rătăcind printre amintirile generaţiei sale îi revine în memorie imaginea profesorului Vasile Pârvan şi teoria sa despre sentimentul tragic al existenţei umane. N. Steinhardt îi ia apărarea în faţa criticilor aduse de Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu.

Despre literatura noului val, autorul scrie încă de la începutul cărţii, stabilind o legătură cu volumul Între viaţă şi cărţi, care se încheiase cu eseul despre romanul nou. Romanul modern, construit în maniera unui roman-reportaj, urmăreşte disoluţia tuturor tiparelor şi clişeelor clasice, refuzând sistemul axiologic tradiţional. Se iveşte o lume nouă, o lume ilogică, fără sens, ai cărei predecesori în sens creator sunt Andre Gide şi Friedrich Nietzsche. Se renunţă la cronologia convenţională, acordându-se importanţă doar privirii, gesturilor, instantaneelor, la fel ca în arta fotografică. În plus, scrierile structuraliste anihilează sensurile lumii textului, sâmburele lor de omenesc. Cuvintele eseistului dobândesc inflexiunile zicerilor profetice ale psalmistului modern: Fie ca firmamentul semnificanţilor goliţi de semnificaţie să lucească mai îndurător şi mai senin decât cel al unor semne de noi îndărătnic bănuite a nu fi fără sens! (Ibidem, p. 10)

Dintr-o nouă perspectivă sunt înfăţişate aspecte ale operelor lui Mihai Şora, Florenţa Albu, Vlaicu Bârna, Cezar Baltag, Daniel Turcea, Augustin Buzura, Romulus Bucur, Mariana Marin, Şerban Foarţă. În eseul O! Melancholia..., N. Steinhardt mărturiseşte că volumul Copyright (1975) al lui Şerban Foarţă îi evocă spiritul generaţiei sale, suprarealismul, vremea fericită a României interbelice, prietenii Urmuz, Saşa Pană, Gellu Naum, D. Trosc, P. Păun. Remarcă inteligenţa, memoria, erudiţia şi fineţea intelectuală a lui Şerban Foarţă. N. Steinhardt îşi divulgă vocaţia căutătorului perpetuu al unei fericiri pierdute. A cunoscut fericirea, afirmă el, în anii cei buni, dar a pierdut-o odată cu instaurarea dictaturii comuniste. Vom vedea într-un alt capitol cum reuşeşte să descopere, totuşi, o nouă fericire, mult mai profundă...

N. Steinhardt nu ignoră creatorii desprinşi din altă vână artistică. Regăsim pagini despre muzica lui Mozart (compozitorul său preferat) şi a lui Johann Strauss, despre picturile lui Salvador Dali şi Nicolae Grigorescu, despre filmele lui Charlie Chaplin şi Buster Keaton sau despre genialitatea lui Einstein. Aşa cum am arătat cu insistenţă, N. Steinhardt nu este un critic limitat, ancorat într-un singur domeniu, ci manifestă disponibilităţi multiple de a scrie şi a vorbi (întotdeauna din ipostaza bunului cunoscător) despre întregul univers al artei adevărate.

Înapoi la argument: Germina Nagâţ despre CNSAS - partea 1

Eseistica lui N. Steinhardt (2)

Volumul Incertitudini literare, apărut în 1980, este dedicat memoriei lui Dinu Pillat şi cuprinde o serie de studii pe teme de estetică, despre artă şi forţa ei de fascinaţie. La începutul cărţii, N. Steinhardt notează că a introdus noţiunea de incertitudine în aprecierea critică pentru a protesta împotriva dogmatismului din literatură. Recunoaşte adevărata putere a artei, atunci când aceasta se întemeiază pe seriozitate şi sinceritate. Într-unul din eseuri îi ia apărarea lui John Galsworthy, scriitor ce fusese atacat de susţinătorii Virginiei Woolf, arătând că, deşi cei doi creatori abordează tonalităţi diferite, arta lor este autentică, fiindcă exprimarea este sinceră. La fel, descoperă afinităţi între D'Annunzio şi Malraux, observând că ambii privesc arta ca pe o formă de posibilă manifestare a setei de a trăi şi făptui (N. Steinhardt, Incertitudini literare. Cluj-Napoca: Dacia, 1980, p. 8) şi acordă importanţă curajului artistic şi acţiunii.

În al doilea capitol, Arta fermecătoare, N. Steinhardt subliniază farmecul şi aventura lumii din literatura pentru copii, imaginarul artistic şi universul insulelor din romanele lui Jules Verne.

În capitolul Arta în totalitate revine la Fantasticul lui Mircea Eliade, al cărui specific îl circumscrie în sfera fantasticului răsăritean. N. Steinhardt va relua mai târziu această idee în eseurile despre Mircea Eliade şi Sergiu Al-George din volumul Critică la persoana întâi. Observă că Eliade construieşte mai multe lumi posibile; miraculosul propune noi realităţi guvernate de alte legi. Realitatea primă pare să fie doar o maya, o iluzie, în care cititorul descoperă locuri şi evenimente excepţionale, iniţiatice. În schimb, lumea construită în romanul lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, configurează un univers apăsător, degradat şi infam. N. Steinhardt relevă geniul literar al lui Buzura, care a reuşit să proiecteze în acest spaţiu un Om, singura fiinţă salvată de sub incidenţa brutalităţii şi a răutăţii, singurul cu care se poate dialoga.

Capitolul Tâlcurile artei cuprinde câteva eseuri despre arta modernă. În Sila, scârba şi greaţa, N. Steinhardt analizează jurnalele şi însemnările zilnice din care se desprind starea de plictiseală, dispreţul pentru orice formă de activitate, dezinteresarea. Consideră că aceşti autori urăsc viaţa, se urăsc pe ei înşişi. Jurnalul fericirii este o replică polemică la o asemenea atitudine faţă de existenţă. Aici, dragostea de viaţă, rezistenţa fizică şi psihică în faţa greutăţilor ei se manifestă la superlativ. Eseul Arta generată sau făcută? propune o paralelă între creaţiile tradiţionale şi cele naturiste. Pentru acestea din urmă, arta este o formă de viaţă. În piesele moderne, în care se regăseşte tehnica happeningului, totul se întâmplă; nimic nu se joacă. Doar actorii se joacă pe ei înşişi.

În fine, capitolul Arta ca năzuinţă distinge două tipuri majore - şi surprinzătoare - ale artei: arta de a trăi şi arta de a muri. A conferi morţii măreţie, a o ridica la rang de artă, înseamnă a-i da un sens. Pentru N. Steinhardt, ţinuta reprezintă arta de a trăi şi a muri cu demnitate. (Ibidem, p. 373)