Primele impresii!

Scriu aceste rânduri pe plaja din Porto Santa Margherita și mă lupt cu o conexiune wireless destul de șugubeață și răzvrătită care nu vrea nicicum să-mi asigure continuitatea, expediindu-mă deseori în afara ei tocmai în plină febră creatoare. Reiau cu tenacitate de fiecare dată procesul de înregistrare, pentru că un oarecare moment de relache îmi permite să vă împărtășesc primele impresii, e drept, cu întârziere, despre ce a însemnat pentru mine întâlnirea cu acest colț de lume care nici măcar nu apare pe unele hărți. Am descoperit cu uimire locul și mi-am dat seama din primele clipe că nu seamănă cu nici o altă stațiune din cele ce mi-au prilejuit sejururi anterioare pe Riviera Venețiană (Lido di Jesolo, Lignano și Bibione). Porto Santa Margherita este de departe cea mai liniștită și așezată, datorită, în primul rând, umanității care o populează, turiști de toate vârstele, cu un imens respect față de toate regulile locului. Habar n-aveam că spațiul este destinația privilegiată a italienilor din nord, proprietari de yachturi, vizibile în toată strălucirea lor chiar de la intrarea în localitate, în micul port ce propune o desfășurare de-a dreptul impresionantă de parâme și catarge ascuțite, într-un continuu nesfârșit. O plimbare pe Corso Genova, artera comercială principală, îmi confirmă specificul locului, căci răsar peste tot magazine specializate pe distribuirea unor produse inerente navigației.

Pentru o săptămână locuiesc într-o reședință condominială plină de italieni, germani și austrieci. Se poartă extraordinar cu mine, mai ales italienii, pe care-i descopăr mult mai calzi decât frații lor din sud, lipsiți de prejudecăți și aere de superioritate. Aflu că mulți dintre ei sunt și proprietarii unor apartamente din condominiu, pe care le mai închiriază uneori turiștilor în plin sezon prin intermediul agențiilor. În privința cazării nu descopăr nimic nou față de celelalte locuri de agrement. O caracteristică a întregii zone turistice din nord-estul Italiei este răspăndirea aparthotelurilor și a condominiilor, ce oferă condiții deosebite, menite a satisface toate mofturile. Despre curățenie, liniște, locuri de destindere... ce să mai vorbesc! Fotografiile sunt edificatoare (poate că nu sunt toate de o calitate ireproșabilă, căci le-am făcut cu două aparate). Plaja, pe două niveluri, e o întindere de nisip fin, auriu, brăzdată pe malul mării de un șirag de cochilii uriașe de midii. Nu mă mai frapează acum gestul turiștilor de a-și lăsa lucrurile pe plajă în timpul odihnei de după-amiază sau noaptea. M-am obișnuit cu acest obicei încă de anul trecut, căci fiecare turist are un loc al său pe plajă, protejat cu strășnicie de cei care o administrează. Nimic nu dispare, totul e regăsit exact cum a fost lăsat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce ar însemna o asemenea temeritate pe litoralul românesc al Mării Negre! Sunt totuși într-o altă lume și prefer să mă las în voia liniștii și a zumzetului valurilor. Încep să ma concentrez mai greu... Alături de mine, doi venețieni își povestesc pe un ton molcom și scăzut experiențele cotidiene. Mă mir că au venit tocmai aici, credeam că preferă să părăsească laguna doar pentru plaja din Lido di Venezia.

Oamenii continuă să mă impresioneze zi de zi. Toate generațiile se intersectează pe alei, pe plajă, pe corso: grupuri de adolescenți lipsiți de griji, persoane mai vârstnice extrem de dinamice. într-o excelentă formă fizică, mereu pe bicicletele închiriate sau pe... role, bebici de o lună etc. E o plăcere să vezi foarte tinerii părinți italieni rostogolindu-se prin nisip pentru a face câte o mogâldeață cu ochi, de nici un an, să gângurească de bucurie. De fapt, așa se formează adevărații oameni, cu multă, multă iubire. Mai avem destule de învățat de la ei.

Poate e o coincidență faptul că la plecare am luat cu mine ultimul număr al revistei ,,Dilema veche”, a cărui temă este chiar ,, Români în străinătate”. Îmi dau seama că nu mă mai încadrez de mult în profilul turistului român, pierdut, de fapt, în lumea shopping-ului, ci prefer pura delectare în ritmul lumilor străine.

Mai am foarte multe de împărtășit, dar sub soarele torid vântul a început să se întețească și să-mi spulbere nisipul fin peste tastatură. Am să salvez într-un fișier word tot ce am scris și am să public diseară, când mă voi întoarce pe plajă pentru a reintra în zona conexiunii. Ziua de mâine o dedic Veneției și insulelor sale lagunare. O sooole miiiooo!!!

OK! Am reușit să mă reîntorc pe plajă și să postez articolul. Vă doresc o noapte frumoasă!

Salutări din Porto Santa Margherita!...

...un loc mirific de vacanță, situat la 60 de kilometri nord de Veneția, pe întinsa fâșie a Plajelor Venețiene, un loc îndrăgit de pasionații yachting-ului și windsurfing-ului!
Timpul conexiunii wireless nu-mi permite acum să scriu mai mult, dar vor urma articolele cu impresiile de sejur și sutele de fotografii la fel de grăitoare.
Să ne ,,auzim” cu bine!

Antonin Dvorak

Antonin Dvorak - Slavonic dance No. 2 in mi minor op. 72
Itzhak Perlman, Yo-Yo Ma, Seiji Ozawa




Antonin Dvorak - Silent woods
Yo Yo Ma

Din lirica feminină a Generaţiei '80

Mariana Marin, Anul acesta cireşele

Nu-i mai cer acestei lumi decât liniştea.
O fărâmă de cer.
Ceva care să ne facă mai buni,
să ne redea curajul
din toate romanele adolescenţilor miopi
şi anul acesta cireşele.

Nu-i mai cer acestei lumi
decât dreptul de a fi eu însămi
şi de a şti că şi aproapele meu poate fi la fel.


Simona Popescu, Elice

eu am venit pe lume
ca să nu înţeleg nimic
şi să încurc pe alţii
pe mama mea de exemplu
am venit pe lume ca să port ochelari
şi ochelari nu port
şi astfel să confund bărbaţii cu femeile
şi astfel să-mi placă fetele tunse scurt
în jurul meu culori în mişcare lumini
depărtări prăfuite ceţoase
străluciri fără contur
am o faţă tânără şi una bătrână
şi unii o ştiu pe una
şi alţii pe cealaltă
şi nimeni pe amândouă
am venit pe lume ca să cunosc lumea şi s-o uit
şi nici nu pot să pricep
şi nici să uit nu pot
bâlci tărcat înecat în fum fum fum
mă bâţâi în toate părţile ca o jucărie cu cheiţă
parcurg distanţe mă întorc obosesc
o iau de la capăt fără sens împrăştii căldură
am venit eu pe lume ca să-mi fie
foame sete somn cald şi frig
şi să simt şi să spun în atâtea feluri
să caut soluţii lene să-mi fie
să aştept să nu am răbdare
stau pe un scaun cu perniţă
ca o pasăre pe-o creangă
(o pasăre fără glas)
cerul albastru
gust de zgură în gură
cumplită linişte

şi o elice în creieri


Marta Petreu, Certitudini de iarnă

Îndepărtat de noi dumnezeu:

pururea în faţa mea stă o vieţuitoare ca mine
pe nimic se sprijină cauza mea bună
drumul prin frig în rochia violetă de seară


Marta Petreu, Elegie

Amândoi suntem popas
între uşi
deschizându-se, închizându-se.

Elvis Presley - My Way

Iubirea - un crez existențial

Întâia epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni, capitolul 13, în lectura lui Marcel Iureș

,,Limba păsărilor”

Limba originară sau adamică mai este cunoscută și prin expresia ,,limba păsărilor”, fără semnificațiile ludice atribuite astăzi. E vorba despre limba vorbită inaintea amalgamării lingvistice din episodul biblic al Turnului Babel, semnul armoniei pierdute sau al unei răzbunări divine provocate de rătăcirea oamenilor. Am extras un scurt fragment din cartea omonimă a lui Andrei Pleșu, pretextul incursiunii sale într-o filosofie a limbajului, din care reiese tocmai această căutare asiduă a Logosului ca principiu întemeietor. Vă las în voia lecturii unei frumoase legende, reținând doar că textul pe care îl citiți nu se dorește a fi un articol, în sensul acordat de pasionații blogurilor, ci o invitație la reflecții pe tema puterii Cuvântului.

,,Se povestește despre Frederic cel Mare al Prusiei că, ispitit de gândul unei recuperări experimentale a limbii originare, s-a hotărât să crească doi nou-născuți în condiții princiare, izolându-i însă de orice stimul verbal, de orice contact cu sfera rostirii omenești. Cei doi copii erau, așadar, perfect îngrijiți, dar nimeni nu le adresa cuvântul și nimeni nu vorbea în spațiul dimprejurul lor. Regele spera ca, îmboldiți de o înnăscută nevoie de comunicare și lipsiți de orice model lingvistic exterior, cei doi subiecți să ajungă a dialoga spontan în limba originară a umanității, cea de dinaintea Turnului Babel. După câțiva ani, puțini la număr, în ciuda unei mereu verificate sănătăți corporale și a unei ireproșabile administrări fiziologice, amândoi copiii au murit, absorbiți într-un abis de muțenie. Frederic cel Mare n-a aflat, prin urmare, nimic despre limba originară. Dar a aflat - cu un preț pe care numai regii îl pot plăti - ceva mult mai important: că limbajul nu e o anexă a condiției umane, o piesă auxiliară în în economia ei biologică și socială; limbajul e, pentru om, o realitate de același rang cu hrana și aerul: e nutritiv și, ca atare, vital. A vorbi nu e a face un simplu exercițiu de comunicare - cum se mulțumește să creadă o însemnată secțiune a lingvisticii moderne. A vorbi e a-ți vitaminiza (sau a-ți otrăvi) interlocutorul. Cuvântul nu e un fenomen derivat al vieții și al inteligenței: e, dimpotrivă, sursa amândurora, ritmul lor de întreținere, pe scurt, suflarea lor.
Așa trebuie înțeles, se pare, faimosul pasaj vetero-testamentar în care omul e definit ca țărână însuflețită (cf. Geneza, 2,7). Gershom Sholem invocă versiunea aramaică a textului, potrivit căreia, prin suflarea lui Dumnezeu, omul a inviat, devenind nu un suflet viu (cum spune versiunea grecească), ci spirit cuvântător. Între suflarea spiritului, însuflețirea vieții și duhul cuvântului e deci totală identitate. A fi viu și a avea darul vorbirii sunt două efecte simultane ale aceleiași cauze. La nivel uman nu există Viață fără Cuvânt și Cuvânt fără Viață. Cuvântul nu e doar semnul unui sens: e viața unui adevăr. El dispune de o energie autonomă, activă independent de ființa lui filologică, de semnificația lui. Fără această energie eficace, lirica lumii - spre a lua un singur exemplu - n-ar fi decât un deșert înghețat, un ținut al strictei informații, al enunțului alb. Merleau-Ponty are dreptate să spună, într-o scriere târzie, că într-un anumit sens, limbajul întoarce spatele semnificației și că le revine fonologilor meritul de a intui această viață sublingvistică a lui. Viață - da! Dar de ce sublingvistică? Forța cuvântului e mai largă decât valoarea lui lingvistică: e paralingvistică și supralingvistică; cuvântul nu e doar semnificativ, ci edificator și fortifiant; el poate comunica incomunicabilul, fapt rareori luat în seamă de cercetările curente, dar trăit de scriitorii dintotdeauna și de pretutindeni ca o evidență plină de misterul ecumenicității sale.”

Argument pro Horia-Roman Patapievici

,,...Iar mirosul cânta. Avea un ritm foarte precis, care pretindea o partitură. Aproape inconştient, am început să îngân cuvintele unei ode, sau ale unui imn. Era un cor; în orice caz, un cor în sensul corurilor antice. Un timp percepţia aceea totală a fost indistinctă; apoi am început să aud silabele găinilor, sâsâiturile gâştelor, foşnetul frunzelor, ropotirea fâşâită a insectelor, respiraţia astmatică a pământului şi împleticirea de celofan pe sticlă a curgerii apei peste pietre. Era ca o imprimare pe bandă căreia i s-a mărit brusc sonorul. Sunetele mă invadau, auzeam zeci de zgomote familiare, dar cu o acuitate şi o intensitate halucinantă. Atunci am identificat mirosul. Trebuie să ştii că am cules de nenumărate ori via şi că mirosurile strugurilor îmi sunt bine cunoscute. Mirosul care îmi mângâiase pielea, tenebrant şi proaspăt, era mirosul pulpei strugurelui de novă, după ce îl desparţi de coajă. Ce simplu! Cum mă putuse uimi?..."
(Horia-Roman Patapievici, Zbor în bătaia săgeţii)


,,Am s-o spun din capul locului: fiecare om este un minoritar. Mă pot contrazice numai cei care consideră că sufletele oamenilor sunt trase la matriţă şi că, în cel mai bun caz, oamenii diferă între ei prin bavură, adică prin surplusul inegal de material, care iese peste marginile matriţei. Cine însă crede că sufletele noastre sunt individuale şi că diferă între ele prin natura persoanei, acela nu poate ocoli acest rezultat: în raport cu totalitatea semenilor săi, oricare om este un minoritar. Ceea ce înseamnă că oamenii nu pot forma o majoritate esenţială, ci doar una construită potrivit accidentului. Un exemplu. Oamenii se pot înseria după criteriul sexului, dar nici un om normal nu se va recunoaşte integral reprezentat de acest criteriu. În acest sens, orice criteriu am inventa, el e condamnat să rămână accidental, deoarece rubrica H.-R. Patapievici conţine un singur individ real, pe mine. Eu, în mod radical şi esenţial, nu pot forma majoritate cu nimeni, pentru că sunt irepetabil, unic, de neînlocuit. Altfel spus, sunt creaţia unui Dumnezeu care nu face mase, ci numai individualităţi."
(Horia-Roman Patapievici, Minoritarii, în Politice)