Insulele lui Euthanasius (4)

...Cu paşi mărunţi mă strecor pe poarta vechii fornace, revin pe chei şi aleg drumul cel nou, purtat pe braţul unui grande canale ce taie insula. Sunt neaşteptat de multe ambarcaţiuni moderne şi doar câteva gondole alunecă graţios pe sub poduri, la umbra unor zidiri din alte epoci.

Pentru prima dată văd adevărata frumuseţe a insulei Murano; şi ea îşi află rosturile dincolo de opulenţa arhitecturală sau de preţioasele pinacoteci din basilicile deschise vizitatorilor. Dacă m-aş mărgini doar la acestea, aş rămâne la orizontul îngust al turistului modern plecat în căutarea comorilor palpabile din ţinuturile veneţiene. Aici respir un alt aer, plutesc într-o altă atmosferă, iar străduţele lăturalnice mă obligă să mă opresc, să mă întorc mereu, să mă întreb dacă am descoperit totul. Observ cu încântare curţile ascunse, pustii de turişti, dar ospitaliere şi căptuşite cu verdele vitalităţii. Toate mă îndeamnă la discreţie şi linişte, şoptind, parcă, un tainic ,,Ssst...", cu degetul aşezat peste buzele obloanelor închise. Oazele de verdeaţă dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că cetatea şi-a fixat rădăcinile, în străvechile timpuri întemeietoare, pe un pământ deja rodnic. Astăzi, petele colorate din aceste locuri odihnitoare sunt semne ale vieţii întru lumină, ce-şi îndeamnă privitorul să le protejeze.

Până în acest punct al călătoriei mele am urmat o cale străbătută deja şi cunoscută. M-am lăsat iar în voia emoţiei provocate de ritualul unor gesturi creatoare, cu un esenţial rol recuperator. M-am jucat cu un poliedru de oglinzi, reflectând din unghiuri diferite povestea, cu noi şi difuze străluciri. Însă de acum capriciile drumului îmi scapă şi nu mai găsesc harta. Ghidul de călătorie - nici atât. Ameninţarea ploii fiind uitată, m-am grăbit să mototolesc pelerina în jurul cărţii şi să le arunc în geantă. Deci... nu găsesc cuvintele. Nu-i nimic. Voi scrie eu întâmplările despre noile descoperiri şi provocări. Ineditul şi necunoscutul au un farmec aparte, mai ales într-o lume ca cea pe care o explorez, ciudat hibrid de vechi şi nou, de tradiţie şi modernitate, de încremenire într-un etern sublim şi continuitate sub semnul timpului grăbit.

Îmi place mai mult insula Murano decât Veneţia. Este asemenea unei scene imense cu numeroase decoruri, cu un ecleraj puternic şi focalizări diferite în funcţie de succesiunea tablourilor şi actelor. Îmi aminteşte de excelentele montări din ultimii ani ale lui Silviu Purcărete şi Andrei Şerban, grandioase prin desfăşurarea şi profunzimea viziunii. În acelaşi spaţiu se află personajele şi spectatorii, fictivii şi realii. Dacă în teatrul clasic spectatorul are un loc privilegiat în sala închisă, putând rămâne pe jumătate conectat la lumea sa (dar atunci farmecul este suprimat, iar catharsis-ul se vădeşte doar o simplă noţiune, nicidecum o stare), noul teatru tentează înseşi limitele acestuia, obligându-l la o receptare activă. Un regizor genial determină spectatorul să devină el însuşi actant al piesei, să-şi lepede haina falsei participări şi să pună umărul.
Aici, în Murano, sunt când în inima spectacolului, când la periferia sa, după vrerea naturii-regizor. Un lucru e sigur: minunile ce se vor întâmpla vor fi chiar personajele operei.

Aud, din când în când, clocotul unor adâncuri. Imperceptibile, dar resimţite cu acuitate, au alt glas decât abisul apelor. Curând, un albastru imens mi se desfăşoară în toată splendoarea sa... Nu vreau să alunec într-un lirism dulceag, dar ceea ce văd mă impresionează. Cred că lumea a fost făurită dintr-o lacrimă de-albastru... Meşterii sticlari din insulă i-au adus un extraordinar omagiu, printr-un sincretism al esenţelor intuite încă din primele clipe ale voiajului meu. Pământul le-a oferit materia, focul a topit ingredientele prime, aerul i-a conferit duritatea, iar apele, cu cerul reflectat în undele lor, i-au dăruit albastrul. Sublim!... Iată primul personaj! E impropriu numit, cred eu, Cometa di Murano, fiindcă nu vine din depărtatele lumi stelare, ci este o zămislire a pământului. De altfel, în imaginarul mitologic, cu serioase ramificaţii în modelele cosmologice antice, coordonatele lumilor sunt diferite: diafane şi aleatorii, nesupuse legilor gravitaţionale. Albastrul acesta concentrează în sine toată pacea lumii. Braţele lui sunt unduioase şi blânde, par firave şi casante, dar în spatele aparenţei conturul fin divulgă o căldură şi o duritate neobişnuite. Aş putea să privesc la nesfârşit bulgărele azuriu şi aricios, pendulând şi eu între cer şi pământ în jurul unui imaginar ax ce i-ar confirma bătrânului pământ funcţia sacră de centru al Universului.

Scena se schimbă, iar eu, spectatorul, mă îndrept spre un alt personaj, atât de viu şi expresiv, deşi încremenit într-o poză imperială. Este însuşi eternul feminin, cu sufletul transparent şi pur, eliberat de toate contradicţiile lumii. Artistul s-a întrecut pe sine de data aceasta, s-a mistuit în fiinţa de rouă din faţa mea, arătând că perfecţiunea nu e doar o întâmplare divină. Nu mai cercetez pentru a afla numele creaţiei pe vreun panou cu informaţii. Am năşit-o eu: o cheamă Galateea. Nichita Stănescu i-a dedicat un poem.

Aici toate drumurile duc spre ape. Le descifrez iar freamătul şi îmi dau seama că micul port e în apropiere. Apele, apele... Sunt pe cale de a mă lăsa cuprinsă iar de şuvoiul meditaţiei, când, deodată, o şugubeaţă nebunie se iveşte în toată splendoarea firii sale de sticlă multicoloră: un fel de arbore al darurilor! Pare o ofrandă adusă frumuseţii şi temeiniciei. Mi-ar plăcea să cred că fiecare artist (de-acum nu mai cutez a-i numi doar ,,meşteri") a dăruit insulei un rod al creativităţii şi pasiunii sale. Îi admir din ce în ce mai mult pe aceşti oameni.

Chiar şi acum, când frânturile amintirilor sunt încă grăitoare în memorie, la capătul călătoriei mele prin insulele lagunei şi al acestei serii despre artă, creaţie, puritate şi esenţe primordiale, îmi vine să rostesc:

Niciodată stelele nu au fost atât de albastre...

Exerciții de narativitate

Narațiunile bine construite se aseamănă cu niște corpuri geometrice perfecte, indiferent de registrul stilistic, estetica dominantă sau viziunea personală a creatorului. Aparent un simplu mers înainte, după cum înșelător ne îndeamnă să procedăm etimonul prorsus, pătrunderea în narativ presupune, de fapt, o privire atentă, spirit viu și abilitatea de a-i sesiza straturile. Abia în miezul acestei sfere se contemplă spectacolul capodoperei.

De curând am urmărit seria unor coincidențe puse în lumina lecturilor mele din narațiuni diverse. Dacă aș extinde reflecția asupra elementelor intrinseci narativității, probabil că aș descoperi o textură migăloasă, un textus, de fapt, între feluritele ilustrări ale prozei. Căci numai despre proza narativă scriu acum, fie ficțională sau faptic-evenimențială, iar termenii din familia ei lexicală vor fi recurenți. În cel puțin două studii remarcabile, Adevărul minciunilor și Scrisori către un tânăr romancier (volum în care epistolarul e, mai degrabă, un artificiu eseistic, mizând pe funcția fatică a comunicării ca un liant între eul discursiv și eul receptiv), Mario Vargas Llosa a cristalizat toate esențele ce compun lumea epicii: Timpul, Spațiul, Personajul... Aceasta e doar teoria. Poate fi seducătoare în ritmul și maniera unui teoretician/ estet/ grațios cunoscător al propriei ficțiuni precum Llosa. Cititorul obișnuit caută altceva. El vrea cuvânt, imagine, lume narată și istorie povestită. Nu-l interesează conceptele lui Jaap Lintvelt, Gerard Genette și Tzvetan Todorov despre viziune, perspectivă, narator heterodiegetic sau homodiegetic, despre relația dintre narator și naratar.

Pentru mine, însă, toate acestea dau un sens lecturii. Conferă greutate sau, dimpotrivă, ușurătate prozei citite (niciun cuvânt scris cu caractere cursive nu are conotație peiorativă).

Citesc acum două tipuri de cărți. Nu pentru că n-aș fi o cititoare consecventă (căci sunt), ci pentru că au ecouri diferite în conștiința mea, plonjând uneori spre dimensiuni extreme: agonie și extaz, tristețe și împlinire. Găsesc, pe de o parte, prospețimea reconfortantă a beletristicii, cu toate notele ei de ficționalitate, ce-și ia de mână cititorul și-l poartă spre visare. E un deliciu să le culeg fir cu fir. Pe de altă parte, sunt acele cărți grele ca niște pietre imense de râu, aflate într-o îndârjită luptă cu uitarea și mistificarea: memorii, confesiuni, jurnale. Mărturisiri brutal de sincere despre un timp al ororilor, surprinse într-o polifonie dezarmantă. Tentațiile dureroase ale evocării devin tot atâtea coborâri în subterane ale lumii și ale ființei, deopotrivă. Sunt cărți atât de vii, încât îmi aud propria răsuflare în paginile lor.
Înțeleg mai bine de ce am acum pe masa priorităților, într-un neobișnuit haos, volume de Saul Bellow, Constantin Noica, Pascal Quignard, Valeriu Anania, Mihail Bulgakov, Ion Ioanid, Andre Glucksmann, Antonio Lobo Antunes, Cinghiz Aitmatov, Denis de Rougemont... Alunec deseori dinspre un univers spre altul, iar cărțile mereu deschise spre lectură sunt extrem de variate. Nu e greu ca în acest BUGHI MAMBO RAG (cum inspirat numea N. Steinhardt rezonanțele polifonice din spațiul carceral) să observ fiecare punte de legătură dintre marile cărți ale literaturii universale. Dintr-o scânteie s-a născut acea paralelă despre care am mai scris, din două denumiri generice (în versiunea românească), aparent insignifiante: Sora Șefă și Fratele cel Mare - S.S. și F.M. În acele abrevieri, cu toate consecințele lor asupra parabolelor, s-a ivit spațiul de trecere între cele două mari romane. De la un nimic am început să desfășor nivelurile mai complicate ale narațiunilor în alte grile asociative.
Oricum, din toate exercițiile de narativitate am învățat un fapt esențial: pentru a înțelege un text trebuie să pornesc de la zero. Altfel spus, trebuie desțelenită rădăcina pentru a cerceta pământul ce nutrește planta. Miile de firicele date în vileag (adică scoase în lume) sunt dovezi ale unei structuri sănătoase și viguroase sau, din contră, anemiate, sărăcite în sensuri și idei. Asemănătoare e și morfologia narațiunilor.

Din majoritatea cărților citite recent încerc să extrag anumite profiluri, modele psihologice, urmând o paradigmă a ritualurilor negative. Analizele par alunecoase, ipostazele greu de încadrat, iar exegeza literară nu mă prea ajută din pricina unui anumit schematism. Am descoperit că nu se pot face generalizări în acest domeniu. Răul are nenumărate măști și niciodată aceleași. De aceea mi-am îndreptat tăișul spre rădăcina lui. Pentru a putea discerne răul de bine cercetătorul trebuie să-l cunoască în profunzime, să-l dibuie în sălașurile sale pământești și să-i incizeze esența. Deocamdată două cărți mă călăuzesc în dificila încercare de a descoperi germenii răului coborâți într-o galerie grotescă a lumilor sumbre: Partea Diavolului de Denis de Rougemont și Discursul urii de Andre Glucksmann. Deși nu sunt narațiuni, își găsesc locul aici. Pot fi o fărâmă din Creanga mea de Aur, atât de necesară în incursiunea prin spațiul infernal. Dar pentru o vedere panoramică și clară asupra fenomenelor provocate de rău, în cele mai agresive forme ale sale, mai sunt atât de multe cărți de citit... Și, paradoxal, în loc să fiu cuprinsă de deznădejde, simt cum mă asaltează o bucurie nemărginită!

Parcă-mi amintesc de Winston Churchill...

La firul cărții

Las deoparte, pentru puțin timp, retrospectiva voiajului în insulele lagunei venețiene. Zilele mai apropiate sunt ale cărții și se cuvine să-i recunosc acesteia locul privilegiat pe care-l ocupă în viața mea. Desigur, sunt mai multe căi de acces spre teritoriul miraculos al sensibilității artistice: Cartea, Muzica, Pictura, Călătoriile, Teatrul, iar enumerația poate continua. Ierarhii nu pot face între diversele categorii spirituale, însă Cartea rămâne, totuși, un punct de convergență. Ascult muzica sublimă și mâna se întinde spre o carte, pânzele pictate sau grafica monocromă îmi evocă imagini intuite sub aparența strict literală a unor cuvinte, în călătorii mă gândesc cu un pic de regret la teancurile de cărți uitate pe masă...

Doamna de la librăria mea preferată, din urbea natală, mă cunoaște bine. Știe mereu ce caut, ce citesc cu plăcere și interes. Pasionatul de literatură înțelege prea bine ce înseamnă imperativul lui aici și acum. Gesturile-i abia schițate, doar de noi știute, trimit spre comorile bibliofilului. Mă îndrept cu precauție spre locul librarului, căci mormanul de cărți purtat în brațe îmi acoperă fața, trece de nivelul ochilor. Nu mai văd decât titlurile săltând jucăușe peste cotoare. Las' că vă prind eu și vă citesc din scoarță-n scoarță! Doamna privește cartea Ninei Berberova și-mi șoptește: Să luați și Toate diminețile lumii... (roman de Pascal Quignard). Bineînțeles că-i ascult sfatul; nu e un simplu librar. Cu ani în urmă a absolvit aceeași secție, de la aceeași prestigioasă universitate care avea să-și pună amprenta definitivă, mai târziu, și asupra formației mele intelectuale. Prima coincidență. Constat că sunt oameni pentru care tinerețea veșnică e o stare de suflet. Nu știu cum se face, dar mulți dintre cei mai tineri oameni pe care-i cunosc au părul cărunt. Alții, în schimb, consideră că tinerețea lor concretă e o virtute, un dat al ființei lor cronologice. Aceștia din urmă mă plictisesc tocmai prin bătrânețea lor obositoare.

A doua coincidență unește beletristica și încercările mele confesive. Regăsesc Veneția (altei vremi) în finalul romanului Trestia revoltată, într-o aură diferită față de tot ce am citit până acum în literatura cetății carnavalurilor. Devine spațiul limpezirilor afective, al clarificărilor interioare, lipsite de orice dramatism exagerat. Însă sfârșitul cărții e prea abrupt, prea decisiv, ireversibil. Prefer finalurile aburoase și deschise din Învierea lui Mozart și Cartea fericirii. Acolo, în imediata apropiere a misterului, se află acea Nina Berberova pe care o îndrăgesc. O idee frumoasă îmi atrage atenția în paginile micului roman: Încă din prima mea tinerețe, consideram că fiecare om pe lumea asta își are al său no man's land, unde își este propriul lui stăpân. (Nina Berberova, Trestia revoltată. București: Humanitas, 2006, p. 35). Într-una din zilele următoare îi voi spune Doamnei că al meu no man's land este librăria ei, unde rămân uneori, citind, ore întregi, departe de freamătul lumii de afară.
N-ar fi prima dată când asemenea analogii îmi atrag atenția. Întortocheate sunt căile cărților și e nevoie de o gândire pe măsură pentru a le desluși: complexă, metaforică, sfidând orice logică plată. E loc aici și de o analepsă. Cu ani în urmă, la un colocviu de literatură comparată am fost provocată să vorbesc despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey. Expunerea a devenit o paralelă interesantă între romanul amintit și 1984 al lui Orwell, descoperind statutul de antiutopii al celor două cărți, parabole, în scriituri diferite, ale aceleiași lumi bolnave (la propriu, în primul roman), chinuite, dezumanizante. Mă temeam că viziunea îmi va fi considerată speculativă, dar am avut plăcuta surpriză să aflu contrariul. Profesorii mei de literatură comparată mi-au mărturisit apoi că am reușit să înlocuiesc analiza structurilor narative cu revelarea unor structuri ale gândirii, cu apăsare pe alte dimensiuni ale capodoperelor, de altă natură decât modelele tradiționale structuraliste și formaliste.
Cert este că vocația analogiei și a conexiunilor, luate în răspăr de unii, nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, a atins zone nebănuite.

Așa că, iată-mă în prezent la a treia coincidență: pur beletristică. Diegeza din Trestia revoltată începe în 2 septembrie 1939, aducând torturant istoria reală în ficțiune. Referințele factuale sunt clare, precise, iar cititorul inițiat umple spațiul elipselor narative. Catastrofa istoriei reconstituie un decor sumbru, fără a pătrunde în prim planul operei; acesta este spațiul consecințelor asupra naratoarei și relației sale cu lumea. Trec mai departe. Același an revine într-o altă carte deschisă recent sub ochii mei: Partea Diavolului de Denis de Rougemont, un eseu despre existența răului și multiplele sale forme. Până acum autorul mi-era cunoscut datorită contribuțiilor sale la o filosofie a iubirii, alăturându-se altor gânditori precum Octavio Paz și Jose Ortega y Gasset. Acest scriitor rafinat, atent la nuanțe și de o mare delicatețe a formulărilor trece frontiera spre ținuturile interzise, smulge măștile Diavolului, îi demontează alibiurile și-i demonstrează plurimorfismul: Incognitoul, Îngerul căzut, Prințul acestei lumi, Ispititorul, Mincinosul, Acuzatorul, Legiunea. Lecția esențială pe care o consemnează autorul este tocmai cea a existenței Diavolului. Extras din mascarada aceasta cronică și bufonă (Denis de Rougemont, Partea Diavolului. București: Humanitas, 2006, p. 16) creată de imaginile legendelor medievale, dincolo de cornițe, ochii roșii și coada lungă, el capătă o realitate refuzată, din păcate, de omul modern, captiv al raționalismului născut în secolul Luminilor. Mai am încă două capitole de citit, dar întrevăd deja că această carte îmi va rămâne un reper esențial, chiar dacă demersul filosofic îl depășește pe cel al istoriei religiilor (există, totuși, în contrapondere, o esențială contribuție mitologică), iar dintre numeroasele ipostaze umane ale răului din secolul trecut este amintit doar un singur nume de tristă rezonanță.

A patra coincidență: zilele trecute îmi propuneam să recitesc Florile răului. Ei bine, chiar începutul cărții lui Denis de Rougemont mi-a înlăturat toate prejudecățile interpretative asupra operei lui Baudelaire, pe care le acumulasem până atunci: În Micile poeme în proză ale lui Baudelaire, poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: ,,Cea mai frumoasă șiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Ibidem, p. 13)
Va trebui să-l privesc pe Baudelaire altfel decât până acum. Nu ca pe poetul damnat și demonizat de contemporanii săi, ci ca pe cel care a dez-văluit chipul Diavolului. A ridicat vălul și i-a arătat urâțenia.

Întortocheate sunt căile cărților...

Insulele lui Euthanasius (3)

Vaporul se apropie de mal, legănarea lui se aude în undele tulburate, cheiul metalic rezonează, iar eu devin, iarăși, meditativă.

...Există o zonă unde realitatea trăită și evocarea se topesc într-un prezent continuu. Mă întreb în ce măsură conexiunea dintre fapt și gândul lui devin acum, pentru mine, un fel de punere în abis. Călătoresc din nou, cunoscând că îmi voi aminti apoi toate detaliile explorării, chipurile, drumurile intersectate. Îmi voi aminti ulterior despre gestul conștient al rememorării, iar în noua reconfigurare a imaginației totul va curge spre infinit. Un lanț inevitabil al devenirii, al implicării sinelui într-o aventură a eului în panorama lumii. De aceea ador călătoriile. Nu numai pentru simpla admirare a necunoscutului sau pentru cercetarea minuțioasă a celorlalte fețe ale lumii, ci și pentru prilejul de a mă descoperi treptat (prilej oferit și de actul scrierii subiective).
Încă un demers reflexiv..., doar unul... și apoi pășesc pe uscat. Știu că niciodată nu privesc de două ori un obiect, indiferent de ce natură ar fi acesta, chiar dacă ochii-mi trec de nenumărate ori prin preajma lui. Totul ține de meandrele perspectivelor, e un joc al unghiurilor și punctelor de vedere, care-mi dezvăluie mereu ceva nou. Sau, mai simplu spus, e ca în acel scenariu preluat de Nancy Kleinbaum într-un roman, în care profesorul de literatură engleză, desăvârșit cunoscător al poeziei moderne, sclipitor și nonconformist, își îndemna învățăceii să schimbe perspectiva privirii. Atunci când erau deprimați, abătuți, convinși că prăpastia e inevitabilă, profesorul le spunea să caute un alt loc de cuprindere vizuală a lumii familiare. De pildă, să se urce pe o... masă, pe o bancă, să privească de sus. Sigur vor observa lumina, ieșirea din impas. Dincolo de imaginea concretă și simplificatoare a ideii, cred că maestrul le insufla, de fapt, curajul de a accede spre zonele înalte ale spiritului, acolo unde puteau respira aerul tare și rarefiat, dar și mai sănătos, al gândirii libere, neconstrânse de canoane.

În noua mea perspectivă asupra insulei Murano, textura norilor se fărâmițează și primele raze încing pietrele micului port, scoțând la suprafață un curcubeu de sticlă. Pare un mesaj de întâmpinare, o mică operă de artă ce oferă, în dublu neînsuflețit, câteva crâmpeie din formele splendide ale lagunei. Sau poate fi o carte de vizită a meșterilor sticlari, ori un alter ego, un purtător de imagine-cuvânt, încremenit în ape și culori de sticlă. Nu știu.
Pe marginea principalului canal de navigație, micile fabrici de sticlărie, așa-numitele fornace, stau înghesuite, cu fațadele netransformate de secole. Sângele albastru al meșterilor apă nu se face cu ușurință, căci locuitorii insulei nu s-au lăsat seduși de avantajele modernizării. Tradiția este încă puternică și fiecare familie își poartă destinul ca pe un blazon. Am să descopăr, de altfel, că modelele unicat se află sub pecetea tainei; mă pot delecta contemplându-le, dar nu le pot fotografia.

Fiecare poartă de pe chei duce spre un sălaș al miracolului. Întâmplarea face să pășesc în aceeași incintă, la fel ca în urmă cu un an și jumătate. Totul e neschimbat. Și totul e nou! Observ interiorul dintr-o altă perspectivă și simt focul viu tot mai aproape, iar materia se descompune. Găsesc din ce în ce mai greu cuvintele. Spectacolul trebuie privit. Și e privit în tăcere. Singurele cuvinte rostite sunt ale povestitorului, om liniștit, cu voce blândă. Fără să-și dea seama, el resacralizează lumea, depănând încă o dată mitul sticlei. Prin repetare, gestul său devine ritualic: e precum un povestaș mitic ce păstrează cheia spre lumea misterului. În centru, meșterul abil îmi amintește de străvechiul mit al lui Hephaistos, dar într-o variantă adaptată spațiului venețian. Mai pașnic decât arhetipul său, el modelează sticla, îi dă suflu, o pune în formă și o învață să exprime frumusețea. Artă pură sau meșteșug? Recuperând acum din memorie întreaga istorie a făuririi unor forme sub ochii mei, mi-e greu să dau un răspuns definitiv la această întrebare. Cert este că pentru un timp cuvintele mi se par sărace, cu sensuri prea diluate pentru a putea reda scânteia actului creator.


Și adevăratele minuni abia urmează să apară în micile piețe ale insulei sau pe străduțele străbătute de pașii turiștilor.

Insulele lui Euthanasius (2)

Simt viaţa lăuntrică a apelor, freamătul, chemarea şi singurătatea lor ascunsă de veacuri într-o aparentă amorţeală. Sunt vii precum visele, coborâtoare precum sufletul lagunei crestat de vitregele mişcări ale timpului. Am senzaţia că nu ambarcaţiunea se deplasează sprintenă, ci apele curg în valuri, şerpuindu-i în preajmă şi aducându-i pământurile lângă sine. Un murmur interior se înalţă spre cer, într-o hierogamie suavă ce evocă, parcă, fabulosul ancestral, marea linişte dinaintea Creaţiei. Aproape toate se împlinesc acum în ochii mei: apa, cerul, pământul.

Încerc să-mi amintesc ceva din prezent, dar nu reuşesc, iar micul ghid de călătorie, cu paginile franjurate după sute de răsfoiri, s-a rătăcit pe undeva prin faldurile pelerinei. Zăresc alte ziduri îngheţate şi devorate de vegetaţie, izolate pe câteva fâşii de pământ. Curiozitatea mă îndeamnă să scotocesc cu încăpăţânare în geantă până când descopăr cartea într-un ungher. Nu reuşesc să disting cuvintele, să urmăresc şirul literelor. Oricum, sunt doar câteva rânduri despre Murano, informaţii cvasicunoscute; fragmentează farmecul clipei. Culoarea indexului îmi atrage, însă, atenţia. Un orange aprins declanşează resorturile unei rememorări involuntare, dintr-o altă călătorie, primăvăratică, pe aceleaşi rute păstrate cu sfinţenie de navigatori. Fără să ştiu de ce, îmi vin în minte imaginile generoase ale unei insule eliadeşti, dintr-un epos ce a suscitat o controversă a teoreticienilor: prea succint pentru a fi considerat roman, prea elaborat în adâncimi pentru a fi încadrat în sfera nuvelei. Doar cei ce au intuit substratul mitic şi legătura cu un celebru hipotext eminescian şi-au dat seama că e unul dintre cele mai reuşite romane eliadeşti. Dar să nu divaghez, căci şi ruta e urmată cu străşnicie pe firul apei.
Privirea adastă din nou asupra culorii şi anticipez că mirajul e aproape, că focul veşnic al unui tainic meşteşug, păzit odinioară cu preţ de vieţi omeneşti, se va dezvălui. Încet, încet, lumea întreagă se plăsmuieşte, adăugându-i a patra esenţă originară.
Încremenesc privind zidurile de piatră năruită şi încerc să le smulg măcar o cutremurare, un reproş sau durerea... Nimic. Doar o resemnare şi o rece indiferenţă în privirea lor distantă. Deşi sunt frânte, şi-au păstrat înălţimea vremii de pe meterezele căreia îmi privesc veacul. Ca o ironie, dintre reminiscenţele lumii vechi cel mai bine s-a păstrat închisoarea sau, cel puţin, ceea ce întruneşte toate datele inconfundabile ale unui asemenea edificiu cu funcţie punitivă. Încerc să mă închid în mine, dar gândurile mă asaltează şi-mi dau seama că pe axa ce uneşte trecutul şi prezentul umanităţii există spaţii comune într-ale suferinţei individuale sau colective, cu premise asemănătoare. Şi tot fără voie gândul îmi alunecă spre Bernadette Morand şi Michel Foucault, mai ales spre cel din urmă autor, ale cărui prime pagini din cartea subintitulată Naşterea închisorii m-au izbit cu forţa unui val uriaş în urmă cu vreo două luni.
...Şi totuşi am divagat. Gândurile sunt mai ample decât apele domoale, mai lungi decât timpul trăit.
La orizont se zăreşte cheiul insulei Murano.