Cercul literar de la Sibiu

Conferinţa Cercul literar de la Sibiu - tradiţie şi perspective, susţinută de prof. univ. dr. Nicolae Balotă
Aula Magna a Universităţii din Oradea
3 noiembrie 2011

Surâsul lui Harry...

Iubita mea Lena,

Probabil că aşa trebuie să fie pentru mine: bucuria mare să-mi aducă şi nenorocire. Asta pentru că am deschis înainte pachetele şi după aceea scrisoarea ta. Mă voi strădui să traduc în vorbe sentimentele pentru tine şi starea mea sufletească, deşi acest lucru se poate exprima altcum prin viu grai, având alături pe cel cu care ai vrea de atâta amar de vreme să fii împreună.
Deschid scrisoarea şi îmi arunc privirea pe prima frază care m-a lăsat absolut împietrit: «cum s-ar zice mi-ai cam tăiat piuitul! Nu-i nimic. Trece şi asta cum au trecut atâtea.» Prin urmare rândurile mele au avut darul de a te face să înţelegi tocmai pe dos decât doream eu să spun. Desigur că nu este vina mea, căci încă într-o stare de supraexcitare, nu pot exprima ceea ce vreau să spun, după cum nu mai ştiu să mă orientez, după cum am pierdut noţiunea timpului complet, şi alte tare care cred că se vor vindeca cu vremea. Mă miră însă că nu pe calea scrisului, ci pe calea undelor, tu, cu sensibilitatea ta, nu ai simţit ce am simţit eu toată vremea pentru TINE, ceea ce simt acum mai puternc ca oricând. Înţelege că de multă, nespus de multă vreme te port în suflet nu ca pe un prieten numai, ci ca fiinţa care face parte integrantă din mine. Am trăit numai în speranţa că te voi revedea, am rezistat numai pentru că vroiam să te mai văd cel puţin o dată, am petrecut cu tine zilele, nopţile, săptămânile, lunile, anii lungi, şi mult prea grei; clipă de clipă te-am avut icoană sfântă în suflet. Am compus cu gândul sigur ca tu să fii judecătorul meu, căci tot ce am lucrat am lucrat pentru tine şi prin tine. Mi-ai dat forţa sufletească, puterea supraomenească şi din toate astea, la primele rânduri ale mele să-mi spui că «trece şi asta cum au trecut atâtea».
Doamne, e de neînchipuit cum, dintr-o neînţelegere, cele mai bune gânduri, cele mai curate sentimente să ia o asemenea întorsătură. Ţi-am scris în grabă cele câteva rânduri împotriva dorinţelor mele, numai din teama de a nu-ţi căşuna ţie neplăceri. Îmi ceri mie judecata unui om care s-a dezbărat de multă vreme de urmele adânci pe care mi le-au lăsat impresiile atât de curând părăsite. Eu te am mereu lângă mine, vorbesc cu tine, cânt pentru tine şi în nopţile prelungite de insomnie timpul e prea scurt gândindu-mă la tine. Mi-e atât de dor, iubită Lena, de tine încât mă mistuie dorinţa de a te avea lângă mine. Nu vorbesc de dimineaţă până seara cu necunoscuţi decât despre tine, lucru de care te vei convinge. Timpul glumelor a trecut de mult şi numai după ce vom sta, în fine, de vorbă, îţi vei da seama ce însemni pentru mine. Speram că şi tu trăieşti cu aceleaşi sentimente, de aceea sunt consternat că, dintr-o scrisoare neînţeleasă, să iei o hotărâre atât de aspră, care mă biciuie îngrozitor fără nici o vină.
În legătură cu venirea ta în mijlocul sărăciei mele spui «nu se poate, deci această chestiune se închide cu un punct mare ». Pentru moment şi de foarte multă vreme tu eşti stăpâna sufletului meu, iar o asemenea hotărâre izvorâtă sper numai dintr-o neînţelegere e mult mai aspră, prea nedreaptă. Când am crezut că nu e încă momentul să vii am făcut-o cu gândul că tu, judecând realităţile mai limpede, îţi vei da seama dacă greşesc şi vei hotărî poate contrariu... Prea uşor, prea repede ai renunţat la mine. Nu uita că în clipa de faţă nu tu, ci eu sunt mâncat de toate complexele de inferioritate posibile. Lacrămi grele de amărăciune îmi brăzdează obrazul din pricina unei neînţelegeri, şi când speram să fiu mai fericit, îmi vine să urlu de durere. Vino, scumpa mea, alină-mi durerile, să fim împreună, să ne regăsim, şi va fi peste măsură de bine. Merităm cu prisosinţă această clipă de fericire şi dacă dăm cu piciorul la acest prilej unic înseamnă că am suferit de prisos.
Te-ai supărat când ţi-am spus că vreau «să-ţi dau ceva înapoi». Să-ţi dau înapoi din sufletul pe care tu în aceşti ani mi l-ai dat cu atâta mărinimie, căci eu nu mă înşel şi eu ştiu oridecâte ori te-ai gândit la mine. Eu am simţit intens dragostea ta... sau poate m-am înşelat. Rămâne ca afară de plăcerea pachetelor să te am pe tine, căci fără tine toate lucrurile trimise nu au nici un sens. Am întrebat şi mi s-a spus că poţi veni fără nici un fel de complicaţie. Avem atâtea lucruri frumoase de făcut încât faptul că «cei din jurul nostru, de aceeaşi meserie sunt oameni maturi şi cu greutate, ajunşi» nu mă sperie. Cel puţin până la proba contrarie am convingerea (cu riscul de a părea lipsit de modestie) că atât tu cât şi eu am câştigat o maturitate pe care o exprimăm în creaţiile noastre artistice care depăşesc mult ceea ce am făcut până ieri şi cu care putem să ne prezentăm cu capul sus dacă vom fi solicitaţi cândva.
Dacă ar fi adevărat 50% din ceea ce criticii mei mi-au spus atunci, fără nici o rezervă, îţi spun că trebuie să fii mândră de mine după cum eu sunt mândru de tine. În 1953 am văzut două ilustraţii ale tale care mi-au mângâiat sufletul, erai într-un progres uimitor şi nu ştiu dacă ţi s-a comunicat impresia profundă pe care desenurile tale mi-ai făcut-o. Desigur că de atunci ai mers înainte, aşa că având fericirea talentului tău, ţi-ai găsit echilibrul perfect. Eu mâzgălesc nopţile hârtia de muzică cu cântecele care au ţâşnit din mine, cari, în ciuda împrejurărilor vitrege, mi-au prilejuit o trăire atât de puternică, de intensă încât m-au renăscut. Am compus lieduri abordând absolut toate genurile literare. Am încercat să mă avânt şi în poezia filosofică, compunând muzica pentru Glossa lui Eminescu, prin asta căutând să merg pe drumuri nestrăbătute. De-abia aştept să fii judecătorul meu, cât de aspru, dar singurul în care am încredere deplină. De-abia aştept să văd şi să ascult ce ai lucrat tu.
Ştii, criticii mei pretind că am creat un stil nou în muzică, stil pe care îl numesc «braunerian» şi care, zic ei, marchează o epocă cel puţin în istoria muzicii «noastre» (ultimul cuvânt îmi aparţine, căci mi se pare prea mult ce spun ei). E interesant că eu aveam mereu impresia că melodiile mele sunt slabe, mi se păreau banale, plagieri involuntare, rămase urme ale unor audiţii anterioare aciuate în subconştient. Aveam impresia şi teama unui pompierism şi am nevoie de aprecierea ta. Despre asta vom vorbi mult. (Am râs cu poftă când m-au caracterizat drept «genial», căci asta îmi aducea aminte de impresiile pe care ţi le-am făcut înainte de a mă cunoaşte tu bine şi care erau la fel!...)

*

Mă culc puţin căci din pricina turburărilor sunt bolnav şi ieri n-am mâncat nimic, azi numai ceai, orez fiert în apă şi puţină brânză (fără pâine), iar acum sunt complet epuizat. Cred că e 1 noaptea. Peste vreo două ceasuri voi continua. Să ştii că m-am lăsat purtat de sentimente, aştern automat şi sincer, fără control, pe hârtie, nu recitesc ce ţi-am scris. Sper că dacă stilul scrisorii nu te va satisface, gândurile către tine exprimate prin note îţi vor spune mai cuprinzător ceea ce simt pentru scumpa mea Lena.

*

Am dormit foarte puţin şi m-am trezit cu o foarte neplăcută senzaţie de sufocare. N-am mai avut de câteva luni starea asta şi mă supără acum combinată cu palpitaţii şi angoisse.
M-ai dat gata cu scrisoarea ta în care ideile sunt organizate şi prezentate pe puncte. Eu sunt mult mai risipit şi asta nu e bine din nici un punct de vedere şi e mai cu seamă în dezavantajul meu. Şi acum să trecem la miraculoasele pachete.
Eram peste drum de locul unde vine poştaşul, la cooperativă, unde întârziam pentru a face puţine cumpărături. Să iau un kg de orez, o cutie cu macaroane, zahăr, şi hârtie ca să o pun pe etajeră, căci cu jurnale pline cu grăsime e oribil, şi în fine, să mai cumpăr şi alte fleacuri. Mă socoteam şi cu multă chibzuinţă am scos la cap cu 32 lei şi îmi făceam imputări căci banii îmi trec prin mână nebuneşte. E adevărat că prin cei doi stânjeni de lemne, achiziţionaţi în plină iarnă, m-am pus în fine la adăpost pentru mai mult timp de frig, şi asta este mai mult decât foarte important, după cum şi cei 320 de lei în acest scop au fost importanţi. Şi, cum îţi spun, încărcat cu pachetele care mi se păreau maximum de lux, mă strigă poştaşul: «trei pachete». Doamne, Doamne, mari şi grele sunt, şi îmi aparţin mie, cel care cu câteva zile înainte nu îndrăznea să gândească la o bucăţică de pâine şi o mâncare.
Unul dintre consăteni, care mi-e foarte binevoitor, a luat două, eu unul şi, eu fiind obosit, iar el foarte curios, s-a oferit să le desfacă când am ajuns acasă. Pe măsură ce apăreau, pachet peste pachet, eram atât de copleşit încât, deşi faţă de un om străin, plângeam nestăpânit, iar el îmi ţinea isonul... Nu a avut nimeni, niciodată, un moment mai emoţionant decât ceea ce se petrecea pe măsură ce apărea încă, şi încă, şi încă... Nu mi-ar fi trecut prin cap pentru nimic în lume să îndrăznesc a-mi dori a zecea parte din ce vedeam şi pe care tu, cu atâta fantastică pricepere şi sacrificiu mi le-ai oferit. Ia te uită: cutia cu aquarele cu tot felul de creioane şi minunăţii, agrafe de nylon, cu toc de portativ, cu... ce-o mai fi şi asta «scotch-rubon adhesif», e foarte frumoasă această piesă, dar nu sunt capabil să o desluşesc (!), am deschis cutiuţa, are o oglindă în fund, o fi fost în ea rubon de lipit (?), nu ştiu, sunt prea prost. Ia te uită: chibrituri de la Sheraton Hotel. Să vezi şi să nu crezi, şi cutiuţa de nylon sau alt material plastic cu ace de gămălie, şi bolduri cu capete colorate, îmi vine să le mănînc pe toate. Măi, prostule, stai, nu te grăbi, asta e cutia de lucru a Lenii, a trimes-o înainte, nu e pentru tine. Dar atunci e încă mai bine, că înseamnă că vine şi ea. Sigur, nu vezi că şi-a trimes tacâmurile ei şi feţele de masă pe care le cunosc demult. Oho! Găleată de material plastic... E grozavamente şi ce mai iese din ea. Toţi Moşii Gerilă din lume, invidioşi de ceea ce văd că am primit, se pare că s-au repezit la forurile lor superioare dându-şi demisia şi cerând să fie înlocuiţi prin onorata matale persoană! Şi cuie, şi cuieraşe cum n-am mai văzut niciodată, şi ligheanul... of! Dragul de el, ligheanul!
Şi m-am pus pe plâns şi l-am rugat pe domnul de lângă mine să facă o pauză, că am senzaţia că mă înec în prea multe bunuri. Nu, dar asta întrece orice imaginaţie, ce oare o fi în cutia asta minunată dreptunghiulară, ia te uită, păi dacă aş avea eu bani cât face această sticlă de Martell aş fi un mare bogătaş, dar chiar sunt, căci o am aici, o mângâi, o pup ca pe un obiect animat şi voi holba ochii la ea multă vreme.
Mi-a spus acum câtăva vreme cineva că va trece multă vreme până când îmi voi putea permite luxul unor băuturi străine, căci sunt accesibile numai celor extrem de bogaţi. Stau, mă învârt printre lucruri, sunt înşirate pe pat, pe masă, pe scaune, pe bufet, şi îmi aduc aminte cu cât interes de troglodit mă uitam la cutiile de biscuiţi, de gemuri şi de alte bunătăţi inaccesibile mie care umpleau vitrinele din Slobozia. Şi acum lucruri mult mai bune, mult mai scumpe sunt aici, în camera mea, în aceeaşi cameră în care gazda mea săracă şi binevoitoare şi-a făcut pomană lăsându-mi un pumn de ceapă, puţin mălai, slănină şi un borcănaş cu compot. Nu mai înţeleg nimic, am ajuns ca un copil şi mă bucur de fiecare lucru, neştiind pe care să-l apreciez mai mult... Măi, măi! cremă de ghete, cârpe pentru bucătărie... aiurea! din asta destrămată iese o aţă minunată. Vai! ce frumos e setul de rafie şi feţele de masă roz cu dungi albe. Ani de zile suferisem din lipsă de culori şi acum mi-a venit în casă cea mai minunată simfonie colorată! De unde ştie Lena că mi-am dorit din suflet un basc, şi când colo am două acum. Dorm şi noaptea cu el, căci cu capul gol şi părul tuns mi-e frig. Dar asta ce-o mai fi? Nişte ciorăpei pentru un nou-născut? Da, sunt ale unui nou-născut care însă are 54 de ani peste câteva zile şi care fiind elastici se potrivesc de minune. Dacă mă joc cu ei nu mai termin nicicând. Şi tabachera de lemn ca pentru un moşneag, draga de ea, uite alta de nylon. Măi, măi! aici s-a transformat casa în cel mai elegant magazin de lux, pijamale, papuci de casă căptuşiţi... Nu, dar asta e prea de tot: branţuri pentru pantofi cu lână. Ştii, până şi «Facla» pentru aprins focul s-a terminat cu elanul aprinderii focului. Ibric, ceainic, nescafé (of, draga de ea, cât i-am dus dorul). Nu se poate, e prea mult, apă de toilletă, lavandă de la «Suspinul Femeilor». Păi eu dacă miros sticla de câteva ori pe zi, fără să o întrebuinţez, mi-am satisfăcut cele mai perfide gusturi olfactive. Ha! ha! perie de dinţi la omul fără dinţi! Şi ce mai perie, ca să-ţi aduci aminte că ai avut odată şi aşa ceva. Mi-aduc aminte de anecdota pe care o apreciam când eram tâmpit, cu Moriţ care într-un moment de erotism dus la paroxism i se adresează nevestei în timpul nopţii: «Sara, dă-mi dantura din pahar să te muşc». Vezi, aşa îţi trebuie când râzi de alţii... Ce-i lipseşte chelului? Piure de castane, biscuiţi în ambalaje nevăzute, şi toate astea pentru mine. E mult, mult, mult prea mult, căci eu nici nu-mi puteam dori tot ce văd, deoarece nici nu ştiam că există. Am un sentiment de tristeţe profundă: de ce nu-i Lena cu mine acum, să punem amândoi mâna pe minunăţiile astea, căci singur nu mă pot bucura de ele.
Vai! trebuie să povestesc o întâmplare cu o nucă pe care am găsit-o odată. Îmi dorisem de ani de zile nuci şi când am găsit-o în curte am luat-o fericit. Dar fuseseră nişte viermi mai harnici şi o mâncaseră pe 3/4, noroc că mi-au lăsat şi mie să-mi fac gustul. Mă întrebi ce-mi place mai mult. Tot ce ţi-am înşirat, tot ce nu ţi-am mai spus, înţelege că sunt năpădit de atâtea senzaţii încât fac exact ca un copil pe care ducându-l într-un magazin îl pui să-şi aleagă o jucărie şi el pune mâna pe una, e cu ochii la alta, fuge la a treia şi îi e cu neputinţă să se hotărască. Eu m-am hotărât: din toate o aleg pe Lena. Şi cu asta, basta! Dar de ce-or fi mănuşile cele de lână, două perechi pentru copii? Domnul care mă ajută îmi face cu ochiul ca să nu vază Ana, fetiţa care a venit pe uşă şi nu înţelege nimic din ce vede. El îmi spune: «poate sora matale i-a vorbit prietenei matale de Ana şi Nastasia care vin mereu la mata şi te ajută». O fi! Dar eu aştept să-mi dea indicaţii Lena. Bunătatea Vioricăi, a lui Zizi, a doamnei Constante mă copleşeşte. Cum oare să le mulţumesc? Merit toate astea eu? Probabil, de vreme ce le am în vastele mele apartamente. Ah! cum aş avea chef să le pipăi cu tine împreună, toate lucrurile astea. Măi, a dracului poveste cum se schimbă viaţa unui om... Draga mea, cum ai nimerit Chesterfieldurile tocmai? Nu, dacă de altceva nu mă ating, pe acestea le voi gusta din plin şi chiar pe loc. Am aprins-o! E nespus de plăcută şi nu mă pot abţine de a păstra pachetul. Eu am fost bolnav tare de nervi («psihoză cu turburări mintale» zicea diagnosticul) şi îndopat cu toate medicamentele pentru nebuni, nimic nu mă calma afară de rarissimile ori când se îndura câte un binevoitor şi-mi oferea o ţigară. Credeam că nu voi mai fuma, dar pentru moment îmi face mare plăcere ţigara. Mâine vine Rudy şi o să pledez în favoarea acestui rău, deocamdată necesar, ţinând seama că nu pot încă mânca, deoarece, ascultând sfaturile altora, am băut într-o zi un litru de lapte şi m-a întors pe dos.
Indicaţiile pe care mi le dai sunt ale unui om cu experienţă şi le-am primit aproape la fel şi de la alţi consăteni. Îmi spui să stăpânesc coletele cu sănătate şi inimă uşoară . Nu mi-e uşoară inima, mi-e foarte grea, insuportabil de grea, şi până nu te voi vedea voi fi mereu aşa. Şi închei scrisoarea sărutându-mă «cu multă prietenie», asta mă doare nespus de mult, căci aş fi vrut mai mult decât prietenie de la tine... ori faci ca şi Mincinosul din Valery, «je veux faire attendre le mot le plus tendre...» (a propos, Le menteur şi La nymphe le-am pus pe note).
E bine că îmi aminteşti despre carne, căci n-am mâncat aproape deloc, aşa încât m-am deproteinizat complet în ultimul an şi jumătate, oferind altora carnea. Colegii mei mi-au făcut în ultima vreme mare scandal din această pricină înainte de a părăsi pensiunea.
La punctul 16: nu vreau să-mi aducă Ronca lucrările tale, ci vreau să vii tu cât mai repede posibil cu ele. Şi până la venirea ta nici ligheanul, nici vasele, nici multe, multe lucruri nu vor fi întrebuinţate şi voi continua să trăiesc modest, ducându-ţi dorul. Dacă în scrisorile prime am ezitat să întreb mai insistent de tine este pentru că mă îngrozea gândul că poate nu mai eşti... Văd însă că eşti şi chiar că eşti o proastă. Fii bună şi bagă-ţi minţile în cap şi dacă ai chef să-ţi împarţi viaţa cu un bătrân stafidit, fără dinţi şi cu mustaţă în locul lor, el e fericit să-ţi spele picioarele.
Mă sfătuieşti să-mi scriu melodiile şi să fac altele. Primul sfat îl urmez, cât despre al doilea, întâi vreau aprecierea ta, al doilea nu ştiu dacă izvorul inspiraţiei nu s-a secat. Şi se mai pun probleme tehnice deocamdată nerezolvabile, căci eu nu am armonizat melodiile, nepricepându-mă suficient. Vroiam să le rezolv cu Rogalsky, care avea o sensibilitate muzicală plăcută mie, dar care din păcate a murit. În orice caz am enorm de lucru până voi scrie melodiile, căci unele au ritmuri parşive care mă opresc mult în loc pentru a le da o formă convenabilă. Ce drăguţe erau versurile şi cântecele tale din '53, cu onomatopeice foarte originale. Era parcă unul cu nişte mieluşei din care unul nu a ascultat-o pe mama lui şi l-a mâncat lupul, care m-a amuzat tare mult, şi altele foarte bune şi originale. M-ai făcut praf şi eram nespus de supărat că n-ai urmat muzica.
Am un om binevoitor (printre alţii) care mă alungă din casă să mă mai plimb, căci altcum aş boli toată ziua după nopţile supărătoare de veghe. Uite, cum am stat de vorbă, în fine, cu tine o noapte întreagă şi se crapă de ziuă. Peste câteva ceasuri poate vine Rudy şi cu Vera (despre care mi-a spus Ronca că te iubeşte, ca şi Olga, de altfel, foarte mult).
Înţelege că scrisoarea asta e prima pe care o scriu cu cerneală. Cerneala, tocul şi peniţa de la tine. Şi că gândurile mele risipite nu le pot ordona şi organiza. Înţelege ce trebuie să înţelegi şi nu ce îţi face impresia fără nici o justificare. Să mă bată necuratul dacă am gândit o clipă că îţi voi produce o cât de mică supărare. Scumpa mea Lena, credeam că vei aprecia sacrificiul meu când călcându-mi peste suflet te sfătuisem să mai amâni vizita până mă voi lămuri asupra realităţilor de aici pe care le ignoram.
Te sărut cu mult, mult, nespus de mult dor şi cu tot atâta dragoste.

Harry

(Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Surâsul lui Harry. Bucureşti: Ars Docendi, p. 36-41)

Notă. Sublinierile aparţin autorului.

Pro Natura

La umbra arborilor în floare

Oraşul Luminilor

Amurg

Nocturne

Nivelul documentar în memorialistica detenţiilor postbelice

Studiu publicat în Hermeneutica fenomenului literar, vol. I. Sibiu: Editura Techno Media, 2010, p. 157-169


Abstract
The Documentary Level of Post-war Prison Memoirs

The prison memoirs of the communist period have an important documentary value revealing the historical background of Romania between 1944-1964. They present the major events that defined the repression policy characteristic of the respective epoch and show tragical detention experiences. The documentary level of prison memoirs involves, on the one hand, references to historical events and, on the other hand, truthful testimonies of individual prison experiences. The facts most frequently evoked by the writers include: arrests, interrogations and detention conditions.
Key words: prison memoirs, reppresion, arrests, interrogation, detention conditions

Introducere

Mărturisirile despre detenţia politică în temniţele româneşti din prima perioadă a represiunii comuniste deschid multiple direcţii de analiză: literară, istorică, documentară, politică, socială, biografic-existenţială, antropologică, psihologică. În toate textele se relevă un nivel documentar, ilustrat în mod diferit, în funcţie de raportul dintre dezvăluire şi eludare a amintirilor dureroase. Majoritatea scriitorilor sunt preocupaţi de redarea cât mai precisă a datelor, iar perspectiva documentară primează. Într-o anumită măsură, toate celelalte niveluri ale textelor i se subsumează, pentru că aceste scrieri configurează cadrul şi atmosfera din România anilor 1944-1964, reconstituie evenimentele majore care au definit valul de represiune comunistă din acea perioadă şi dezvăluie experienţele de detenţie dramatice. În completarea documentelor păstrate în arhive, memorialistica demistifică şi reprezintă o sursă preţioasă de pagini de istorie reală. Semnificativ este interesul autorilor de a divulga ororile, de a săvârşi un act de recuperare şi păstrare a memoriei, echivalent cu necesitatea rostirii adevărului istoric.

Fondul documentar al memorialisticii de detenţie este conectat la două dimensiuni ale realităţii:

1) evenimentele istorice ca experienţe colective;

2) spaţiul carceral, loc al experienţelor individuale.

Ambele coordonate captează interesul autorilor în egală măsură. Se poate observa o pendulare a spiritului mărturisitor între redarea datelor lumii exterioare, aflate dincolo de zidurile închisorilor, şi a celor specifice universului concentraţionar. Reconstituirea celor două lumi generează o stare de tensiune, întrucât ele nu se mai pot concilia, nu mai comunică, graniţele simbolice sunt net trasate. De aceea se impune cercetarea acestei perioade din istoria contemporană a României, dintr-o perspectivă ce integrează stratul documentar al mărturisirilor subiective.

1. Reflectarea evenimentelor istorice

Prin rememorare sunt actualizate o serie de evenimente care au marcat evoluţia cadrului istoric, politic şi social în perioada cuprinsă între 1944 şi 1964. Se disting două modalităţi de inserare a faptelor reale în universul narativ. Pe de o parte, viziunea retrospectivă şi panoramică asupra acestora permite explicarea, analiza lor şi propune o înţelegere complexă, punându-le în relaţie şi cautând legăturile de cauzalitate. Scriitorii preocupaţi de aspectul istoric sunt atenţi la configurarea contextului epocii, valorificând toate informaţiile şi dovezile pe care le deţin în sprijinul dezvăluirii adevărului. Din această categorie fac parte Cicerone Ioniţoiu, Adriana Georgescu, Constantin Ticu Dumitrescu, Nicole Valéry-Grossu, Radu Ciuceanu. Alţi memorialişti se apleacă doar asupra experienţei fundamentale a detenţiei: N. Steinhardt, Constantin Noica, Lena Constante.

Primul volum de confesiuni publicat de Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, propune o abordare originală a contextului epocii respective. Pasiunea pentru consemnarea exactă a faptelor şi vocaţia literară a autorului conferă scrierii toate atributele unui veritabil manual de istorie. Sunt înregistrate cu precizie şi acribie datele spaţiale şi temporale, numele personalităţilor aflate în miezul întâmplărilor. Evenimentele relatate cronologic nu mai conturează un simplu fundal pe care se proiectează drama personală, pentru că dezvăluie tragedia unei lumi supuse destrămării prin pătrunderea agresivă a unei noi ideologii. Cicerone Ioniţoiu relatează cu lux de amănunte următoarele contexte: invazia trupelor sovietice în ţară după 23 august 1944 şi haosul provocat în mod deliberat; apariţia noilor formaţiuni politice de orientare comunistă; imixtiunea agenţilor sovietici în treburile interne ale ţării, prin reprezentanţii N.K.V.D.-ului; presiunile exercitate de comunişti pentru a accede la conducerea prefecturilor şi primăriilor; virulenţa atacurilor din presa comunistă, îndeosebi în noul ziar înfiinţat, Scânteia, îndreptate împotriva conducătorilor vechilor partide şi intelectualilor consacraţi; convertirile neaşteptate la ideologia comunistă a unor oameni de cultură; interzicerea libertăţii de exprimare prin suprimarea ziarelor democratice Dreptatea şi Viitorul; arestarea etnicilor germani şi deportarea lor în Siberia; represiunea îndreptată împotriva studenţilor afiliaţi la vechile partide democratice etc. Reţin atenţia anumite nuclee narative regăsite şi în scrierile altor scriitori, mărturii din perspective diferite despre aceleaşi evenimente. Consemnările converg, semn că primează reflectarea lucidă şi exactă, şi nu extensiile subiective ale evocării. Comparativ, Adriana Georgescu surprinde aceleaşi momente istorice în volumul său memorialistic. În cartea La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, Adriana Georgescu[1] îşi aminteşte că s-a refugiat la ţară din calea cotropitorilor, unde primea veştile îngrijorătoare despre destrămarea vechii ei lumi: Zvonurile care circulă de la un sat la altul sunt mai iuţi decât ruşii şi aflăm astfel despre un soi de invazie de sălbatici care nu seamănă câtuşi de puţin cu armata aliată şi prietenă promisă de comunicatele de la radio. Mărturia este comparabilă cu evocarea lui Cicerone Ioniţoiu[2] din Memorii..., despre acelaşi fenomen, receptat însă dintr-un alt unghi şi dintr-un alt spaţiu: Însă mai îngrijorător era că din toate colţurile ţării se adunau la Bucureşti veşti îngrijorătoare despre fărădelegile săvârşite de ,,eliberatori”. Asemenea joncţiuni între relatări diferite sunt valoroase pentru că atestă veridicitatea evenimentelor prezentate şi modul lor de desfăşurare, înlăturând îndoielile privitoare la posibila deformare datorată implicării subiective. Toate afirmaţiile lui Cicerone Ioniţoiu sunt întărite de un preţios corpus de fotografii şi documente care completează volumul şi reiau, în final, firul evenimentelor prin imagini şi extrase din arhivele vremii. Cele două tipuri de discurs se întrepătrund, uneori actul narativ fiind întrerupt de paranteze explicative şi de trimiteri spre documentele anexate la sfârşitul cărţii.

O latură mai puţin vizibilă a lumii se desprinde din primul volum memorialistic al lui Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Reconstituirea cadrului general al epocii, focalizat asupra grupurilor de luptători anticomunişti din munţi, stă sub semnul strategiei şi al regulilor clandestinităţii. Autorul reface structura şi ierarhia din Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia condusă de generalul Ioan Carlaonţ, aflată în reţeaua mai amplă organizată la nivel central, în capitală. În umbra evenimentelor istorice relatate de către ceilalţi memorialişti existau aceste grupări pregătite să declanşeze ofensiva împotriva invadatorilor. Într-o naraţiune alertă, Radu Ciuceanu rememorează misiunile primite: organizarea unei formaţiuni de tineri luptători; refacerea contactelor, a obiectivelor şi nucleelor de rezistenţă după suprimarea mişcării centrale; asigurarea comunicării între diferitele grupuri; explorarea şi recunoaşterea locurilor de luptă şi refugiu în zonele montane. Finalul volumului cuprinde un ansamblu documentar considerabil, fiind completat cu note, comentarii, interviuri, biografii oficiale ale personalităţilor evocate.

Pe de altă parte, nivelul factual al lumii exterioare este receptat prin ecourile ce pătrund în spaţiul carceral. Informaţiile strecurate în lumea deţinuţilor politici, în ciuda vigilenţei gardienilor, dobândesc însă o aură legendară şi conturează o suprarealitate, necredibilă. Oricum, aduc o boare de speranţă asimilată prin toţi porii de către fiinţele încarcerate. De exemplu, în cel de-al doilea volum memorialistic, intitulat Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, Lena Constante îşi aminteşte un eveniment ale cărui reverberaţii au răzbătut în închisoare a ridicat moralul deţinutelor politice: retragerea trupelor sovietice din România. Fiecare spera că va urma o perioadă de relaxare în desfăşurarea represiunii, concretizată prin eliberarea din temniţă. Nu are de unde să ştie că acest eveniment declanşează un nou val de represiune, la fel de violentă ca cea din primii ani. La rândul său, în primul volum din seria Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid[3] rememorează veselia cu care un gardian de la mina din Cavnic i-a dat vestea morţii lui Stalin, exprimându-şi speranţa că deţinuţii vor fi eliberaţi: - Scoală c-a murit tătucu! S-a dus în... Era 5 Martie 1953 şi aşa am aflat că a murit Stalin. În ciuda legii secretului, anumite semne sau atitudini ale gardienilor permit ca evenimentele decisive să fie intuite şi receptate între zidurile temniţelor. Constantin Noica[4] rememorează în scrierea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru momentul în care a avut revelaţia schimbărilor ivite în lumea exterioară, deşi nu avea acces la informaţii concrete: Ce ridicoli sunt ei! Se tem să nu aflăm ce este pe lume. Dar n-avem nevoie de ziare pentru a ne da seama că este o destindere politică în lume şi că, în măsura în care acestora de aci le merge mai bine, trebuie să ne meargă şi nouă, deţinuţilor, mai bine.

2. Spaţiul carceral

Pentru deţinutul politic, pătrunderea în universul concentraţionar presupune o dură confruntare cu o altă faţă a realităţii. Odată cu anularea persoanei sale juridice se produce o ruptură în plan existenţial. Monotonia degradantă a existenţei carcerale este agravată de lipsa preocupărilor obişnuite cotidiene, de sentimentul irosirii timpului, de grija faţă de membrii familiei. Vieţuirea în lumea temniţei nu este însă lipsită de momentele sale de mare intensitate. Anchetele, procesele, formele de comunicare şi interacţiune între deţinuţi constituie nuclee ale naraţiunilor.

Spaţiului carceral îi sunt consacrate cele mai multe pagini de mărturisiri, iar contextele specifice care o configurează au două funcţii importante. Mai întâi, prin reiterare, devin laitmotive în plan literar şi alcătuiesc o morfologie caracteristică naraţiunii memorialistice a detenţiilor. În al doilea rând, reprezintă un document esenţial despre o dimensiune aproape necunoscută şi greu decelabilă în textele oficiale din arhive. Din punct de vedere documentar se pot analiza contextele create: arestările, anchetele, condiţiile de detenţie. Viziunea comparativă asupra mai multor scrieri demonstrează că fiecărui element îi e caracteristic un anumit mod de acţiune, un tipar.

2.1. Arestările

Acest moment este atent înregistrat de aproape toţi scriitorii. O paralelă între diferite texte dezvăluie două modele de acţiune: arestări în timpul nopţii, însoţite de percheziţii, şi răpiri pe stradă în plină zi, mai ales în primul val al represiunii. Despre prima metodă scriu Radu Ciuceanu, Constantin C. Giurescu, Ion Ioanid, Valeriu Anania, Florin Constantin Pavlovici, Lena Constante.

Data arestării, moment iniţial al pătrunderii în lumea închisorii, precum şi condiţiile concrete în care se produce sunt notate cu o deosebită grijă în majoritatea scrierilor. În Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, referindu-se la perioada petrecută în prima închisoare, Lena Constante[5] precizează: Am rămas acolo de la 17 ianuarie 1950, data arestării mele, până la sfârşitul lunii aprilie. Constantin C. Giurescu[6] înregistrează laconic, eliptic în volumul Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet: Sâmbătă, 6 mai 1950, ora patru dimineaţa. Şi alţi scriitori subliniază cu exactitate ziua în care cursul firesc al existenţei este întrerupt: Adriana Georgescu – 29 iulie 1945; Nicole Valéry-Grossu – a doua arestare în 24 august 1949; Valeriu Anania – ultima arestare în 12 iunie 1958; N. Steinhardt – convocarea la Securitate în 31 decembrie 1959 şi reţinerea sa la începutul anului 1960. Pe lângă aceste notaţii precise se regăsesc şi consemnări aproximative, dar la fel de valoroase documentar: Radu Ciuceanu – mijlocul lunii septembrie 1948; Ion Ioanid – prima arestare în toamna anului 1949, iar a doua în iulie 1952; Constantin Ticu Dumitrescu – începutul lunii noiembrie 1949; Florin Constantin Pavlovici – februarie 1959. Bogăţia materialului documentar ce constituie substanţa memoriilor de detenţie poate fi coroborată cu actele păstrate în arhive, cum ar fi fondul Fişelor matricole penale întocmite personalităţilor încarcerate, existent în baza de date publice ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În primul volum al seriei Închisoarea noastră..., Ion Ioanid[7] redă mai întâi arestarea din 1949: Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în casă patru securişti în civil, cu pistoalele în mână. A doua arestare, din 1952, pare o copie la indigo după prima, căci tiparul de acţiune nu s-a modificat. Tot noaptea este arestat şi Valeriu Anania[8] în 1958, după cum relatează în Memorii, şi după acelaşi tipic: Am sărit din pat şi nu tremuram, am descuiat uşa, s-a arătat un ofiţer de Securitate cu pistolul în mână, vreo patru-cinci agenţi în civil s-au năpustit cu el înlăuntru. Constantele acestor acţiuni sunt percheziţiile îndelungate şi atitudinea agresivă a agenţilor, în ciuda faptului că arestaţii sunt neînarmaţi şi lipsiţi de apărare. Arestat în aceeaşi perioadă a represiunii, Florin Constantin Pavlovici[9] notează în volumul Tortura pe înţelesul tuturor: Fusesem arestat de acasă cu puţin timp înainte de miezul nopţii. Doi inşi în paltoane negre m-au somat să deschid uşa, ,,în numele poporului”, au intrat, mi-au fluturat pe dinaintea ochilor o hârtie oficială din care nu am înţeles nimic şi au purces la o percheziţie sumară. În amintirile sale, Constantin C. Giurescu remarcă oboseala de pe chipul şoferului Securităţii, semn că acesta nu este la prima cursă în noaptea respectivă. Ulterior va afla că în decurs de câteva ore fusese arestată întreaga elită politică din perioada anterioară venirii la putere a comuniştilor.

Victime ale răpirilor, în plină stradă şi la lumina zilei, sunt Adriana Georgescu, Madeleine Cancicov, Cicerone Ioniţoiu şi chiar Ion Ioanid, după episodul neobişnuit al evadării de la mina de lucru din Cavnic. Procedura e caracteristică primei etape a represiunii, când reprezentanţii puterii acţionau după modelul poliţiei politice sovietice.

2.2. Anchetele

Sunt episoade narate cu mare dificultate, deoarece anchetele au fost însoţite de acte de tortură în toate etapele represiunii comuniste. Niciun document de arhivă nu certifică asemenea practici barbare, lăsând aceste dezvăluiri în sfera memorialisticii. Numeroase pagini redau cu minuţiozitate şi fără retuşuri cele mai chinuitoare amintiri. Tot atât de adevărat e că, din pricina traumelor reactivate prin rememorarea supliciilor, unii autori refuză relatarea suferinţelor fizice şi psihice, reţinând doar aspectele generale ale anchetelor, interogatoriile şi confruntările.

Nu se poate distinge un tipar anume, croit pentru toate situaţiile relatate. Totuşi, în interiorul aceluiaşi spaţiu carceral se pot observa etapele unui ritual de anchetă, cum ar fi interogatoriile nocturne, începute la 10 seara şi finalizate în zori, folosirea ochelarilor negri în timpul deplasărilor spre camerele de anchetă, alternanţa anchetatorilor, succesiunea întrebărilor etc. Strategiile punitive şi mijloacele de smulgere a declaraţiilor sunt pretutindeni la fel. Referindu-se la tehnica anchetelor din sistemul comunist, observaţia lui Raymond Aron[10] din volumul Opiul intelectualilor întăreşte această constatare: Mijloacele prin care se obţin mărturisirile sunt, de obicei, similare, dar adaptate la personalitatea acuzaţilor, uneori mai mult psihologice, alteori mai degrabă fizice.

Anchetaţi în perioada imediat următoare schimbării regimului politic în România, Adriana Georgescu şi Cicerone Ioniţoiu divulgă brutalitatea interogatoriilor, precum şi numele torţionarilor. Într-un joc orbitor al reflectoarelor, printre lovituri şi întrebări despre situaţii ipotetice şi absurde, Adriana Georgescu regăseşte resurse interioare pentru a-şi sfida anchetatorul. Temeritatea scriitoarei stârneşte de fiecare dată furia şi violenţa lui Nikolski, a cărui faimă de tristă amintire va urmări ulterior traseul carceral al multor mărturisitori. În volumul La început a fost sfârşitul..., Adriana Georgescu[11] redă ororile: Omul-şobolan vine spre mine. Îmi ia cu grijă capul între mâini şi începe să-l lovească de perete. În gură, gust de sânge. La fel, Cicerone Ioniţoiu se îndârjeşte, îşi păstrează spiritul limpede şi caută modalităţi de a înştiinţa lumea din exterior despre răpirea şi torturarea sa.

Tinerii anchetaţi în anii 1948 şi 1949 - Ion Ioanid, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Ciuceanu - mărturisesc despre tratamente bestiale la care au fost supuşi: anchete nesfârşite, istovitoare, cu numeroşi anchetatori. Paginile sunt necruţătoare, niciun detaliu nefiind omis din desfăşurarea strategiei violente utilizate pentru a-i determina să vorbească, să recunoască vinile imaginare de care erau acuzaţi. Este doar prima fază, distrugerea fizică a celui anchetat. Cea de-a doua urmăreşte anihilarea rezistenţei psihice prin suprimarea dreptului la odihnă şi anchetarea continuă prin schimburi succesive de agenţi, după cum se desprinde din evocarea lui Radu Ciuceanu[12] din Memorii I. Intrarea în tunel : Vocile tăioase ale anchetatorilor, înjurăturile, lumina proiectată brutal peste ochi, întrebările stereotipe, alternând cu cele cu tâlc, toate la un loc dau profilul sui-generis al unei anchete fără lovituri sau brutalităţi, care, prin epuizarea subiectului, duce inevitabil la acelaşi rezultat. La rândul său, Ion Ioanid relatează în primul volum din Închisoarea noastră... că în cele şapte zile şi nopţi de anchetă la Malmaison, din perioada primei arestări, pierde noţiunea timpului. Interogatoriile epuizante şi ritualurile inumane de pedeapsă provoacă o mişcare haotică între trei puncte spaţiale: camera de anchetă, subsolul şi celula. Constantin Ticu Dumitrescu trece printr-una din cele mai cumplite experienţe. În cele 16 luni de anchetă la Securitatea din Ploieşti, între 1949 şi 1951, cunoaşte toate metodele de tortură practicate în vremea respectivă. În volumul I din seria Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu[13] dezvăluie fără cruţare ororile, arătând că, deşi se prefigurează un anumit tipic al anchetelor, în birourile de interogatoriu metodele erau diferite: Depindea de anchetator, care îşi regiza modul de ,,abordare” în funcţie de structura şi atitudinea victimei (anchetatului), de treapta la care te găseai în anchetă, precum şi rolul ce-ţi atribuiseră.

Nicole Valéry-Grossu nu prezintă decât interogatoriile. Dialogurile reconstituite în scrierea sa memorialistică oferă un material documentar dens, punând în lumină tehnicile folosite în anchetă: persuadarea, intimidarea, ameninţarea, compasiunea regizată. În privinţa întrebărilor, pe lângă cele de rutină, referitoare la date de identificare, se observă un model dezvoltat gradat: falsa ignoranţă iniţială a anchetatorilor, răbufnirile de agresivitate, dezvăluirea unor aşa-zise probe incriminatoare, dintre care unele constau în declaraţii smulse sub tortură altor anchetaţi, iar altele sunt doar imaginare. Se strecoară şi câteva date circumstanţiale: anchetele au loc noaptea, cu regularitatea unui ceasornic, şi numărul anchetatorilor este în creştere, de la trei, câţi fuseseră iniţial, ajungând la unsprezece. În volumul Binecuvântată fii, închisoare..., Nicole Valéry-Grossu[14] sugerează doar într-un scurt fragment suferinţele prin care a trecut în cele trei luni de anchetă, în 1949, la Malmaison: După atâtea săptămâni de veghe, de ,,manej”, de tulburare, de maltratare, de interogatorii luate la lumina orbitoare a unei lămpi puternice îndreptate spre ochii mei, după atâtea injurii, înjurături, ameninţări, după atâta lipsă de odihnă, după un nesfârşit şir de zile pline de chinuri fizice şi mentale, puteam – în sfârşit – să mă odihnesc.

2.3. Condiţiile de detenţie

Represiunea comunistă a produs o fractură la nivelul întregii societăţi româneşti. Au fost dezbinate grupuri sociale, culturale sau politice, s-au destrămat familii ori s-au erodat prietenii. În studiul Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, Nicu Ioniţă[15] notează: Detenţia politică, în regimul comunist, a fost un accident istoric major şi a însemnat o siluire a firescului vieţii, o discontinuitate în fluxul normal al existenţei umane, un spaţiu insalubru biologic şi moral, un colţ de infern în care, pe un fond de adversitate extremă, s-a exercitat tribalismul omului modern alunecat în atemporalitate. Pentru deţinuţii politici, închisorile şi lagărele de muncă silnică devin pentru o lungă perioadă spaţiul unei existenţe dificile. Condiţiile inumane de detenţie şi ritmul accentuat al degradării trupeşti sunt aspecte prezentate în toate mărturiile scrise. Evocarea acestei lumi constituie esenţa naraţiunii memorialistice a detenţiilor, mai ales că informaţiile despre vieţuirea cotidiană în perimetrul carceral nu s-au consemnat în actele oficiale. Singurele dovezi sunt cele conţinute în fişele matricole penale, referitoare la locurile şi perioadele de detenţie, problemele grave de sănătate ale celor încarceraţi, observaţiile referitoare la atitudinea acestora faţă de gardieni sau faţă de regimul comunist. Anumite motive se regăsesc în toate scrierile analizate: înfometarea deliberată a deţinuţilor, cu scopul ruinării lor fizice şi ca formă de pedeapsă; frigul cumplit în anotimpurile reci; căldura insuportabilă din timpul verilor; supraaglomerarea, miasmele şi aerul greu respirabil în celulele comune; singurătatea apăsătoare a celor condamnaţi la izolare pentru o lungă perioadă; murdăria, lipsa oricăror mijloace de menţinere a unei minime igiene personale, condiţia precară a vestimentaţiei; refuzul acordării îngrijirilor medicale în afara cazurilor extrem de grave.

Iniţierea în universul închisorilor presupune pătrunderea într-o rutină cotidiană, definită de un regulament rigid şi aberant, pretutindeni acelaşi, ce suprimă deţinutului politic orice posibilitate de mişcare în afara puţinelor situaţii permise. Supravegherea se exercită permanent, chiar şi în timpul somnului. Totuşi, cel mai des subliniat motiv literar este cel al foamei. Alimentaţia destinată deţinuţilor politici duce, inevitabil, la subnutriţie şi la afectarea gravă a stării de sănătate. Hrana de calitate îndoielnică, săracă din punct de vedere caloric, precum şi lipsa de variaţie a acesteia constituie nucleul a numeroase mărturii. În jurul ei se construieşte şi o sferă lexico-semantică specifică argoului din închisorile politice. Constantin C. Giurescu[16] relatează în Amintiri. Cinci ani şi două luni... : Din păcate, timp de trei ani şi două luni, de la 8 mai 1950 până la 3 iulie 1953, arpacaşul a fost mâncarea dominantă a puşcăriei... Observaţia documentară a istoricului întemniţat la Sighet este susţinută de descrierea amănunţită realizată de Radu Ciuceanu[17] în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc, privitoare la alimentaţia din penitenciarul de la Craiova: Masa de seară a fost tot atât de mizerabilă ca şi cea de la prânz. Ciorbă de cartofi numai cu vorba, de fapt, o zoaie neagră cu o singură calitate: îţi încălzea puţin stomacul. Pâinea era oribilă: pâine-calup cu care ne blagoslovise Răsăritul.

Una dintre modalităţile de umilire este anularea personalităţii juridice a condamnatului prin reducerea lui la condiţia unui simplu obiect (act, fişă penală) sau la identificarea printr-un număr. În mărturisirile cuprinse în volumul La început a fost sfârşitul..., Adriana Georgescu îşi aminteşte că în timpul anchetelor la Ministerul de Interne îşi pierduse identitatea, devenind doar un număr: 55. Dintr-o altă scriere, Binecuvântată fii, închisoare..., reiese că, în circumstanţe asemănătoare, Nicole Valéry-Grossu este recunoscută de către anchetatorii şi gardienii de la Malmaison după numărul celulei: 24.

Mărturisirile despre feminitatea încarcerată surprind adevărate drame provocate de fragmentarea ritmului firesc al existenţei. Dorul şi grija pentru copiii lăsaţi pe drumuri, lipsa activităţii care să dea un sens existenţei şi monotonia cotidiană creează situaţii dramatice. Referindu-se la situaţia tragică a multor deţinute din închisoarea pentru femei de la Miercurea-Ciuc, Lena Constante[18] notează în Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961: Promiscuitatea, foamea, lipsa de ocupaţie, dorul, grija de cei lăsaţi acasă, destule temeinice motive pentru furtunoase descărcări nervoase. De altfel, deseori se aminteşte despre închisoarea de la Mislea, locul ce oferea o limitată şi iluzorie stare de libertate, fiind posibile plimbările şi cumpărăturile ce aduceau un surplus de hrană sau obiecte la care cele din Miercurea-Ciuc nici măcar nu îndrăzneau să viseze.

Concluzii

Studierea nivelului documentar al naraţiunilor memorialistice de detenţie este un demers necesar în efortul de reconstituire a tuturor dimensiunilor unei lumi fragmentar înregistrate în actele oficiale ale timpului. Între redactarea unor scrieri cu finalitate documentară şi tendinţa eludării anumitor contexte ce definesc spaţiul carceral, se observă că predomină grija pentru consemnarea riguroasă, clară şi precisă.

Tentaţia ficţiunii nu precumpăneşte la scriitorii pentru care nevoia de confirmare, de validare a unei realităţi este determinată de un înalt simţ al responsabilităţii faţă de necesitatea păstrării memoriei intacte. Această constatare conferă memoriilor de detenţie un statut aparte în cadrul dovezilor referitoare la perioada represiunii comuniste în România anilor 1945-1964.

Note bibliografice

[1] Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Humanitas, 1992, p. 21

[2] Cicerone Ioniţoiu, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009, p. 23

[3] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 140

[4] Constantin Noica, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a 2-a. Bucureşti: Humanitas, 2008, p. 60

[5] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 7

[6] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000, p. 357

[7] Ion Ioanid, op. cit., p. 5

[8] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 245

[9] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 10

[10] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008, p. 141

[11] Adriana Georgescu, op. cit., p. 87

[12] Radu Ciuceanu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991, p. 231

[13] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 119

[14] Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998, p. 55

[15] Dr. Nicu Ioniţă, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008, p. 11

[16] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 382

[17] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 13

[18] Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-1961, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996, p. 39

Bibliografie

A. Surse primare

Anania, Valeriu, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008

Ciuceanu, Radu, Memorii I. Intrarea în tunel. Bucureşti: Editura Meridiane, 1991

Ciuceanu, Radu, Memorii II. Pocoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc: 1957-1961. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1996

Constante, Lena, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995

Dumitrescu, Constantin Ticu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008

Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti. Bucureşti: Editura Humanitas, 1992

Giurescu, Constantin C., Amintiri. Bucureşti: Editura All Educational, 2000

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991

Ioniţoiu, Cicerone, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate. Iaşi: Polirom, 2009

Noica, Constantin, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, ediţia a II-a. Bucureşti: Humanitas, 2008

Pavlovici, Florin Constantin, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001

Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare… . Bucureşti: Editura Duh şi Adevăr, 1998

B. Bibliografie critică

Aron, Raymond, Opiul intelectualilor, ediţia a II-a. Bucureşti: Curtea Veche, 2008

Dr. Ioniţă, Nicu, Psihotrauma de detenţie şi urmările ei. Bucureşti: Fundaţia Academia Civică, 2008

Feţele sistemului represiv

Articol publicat în revista Familia nr. 4 (533), aprilie 2010 și în România culturală.

Evocările suferinţelor din închisorile politice se articulează în jurul unor probleme majore, precum singurătatea apăsătoare, lipsa comunicării şi a mijloacelor decente de existenţă, sentimentul rupturii, încercările de surmontare a dificultăţilor pe cale spirituală, relaţiile dintre deţinuţi şi gardieni, tortura şi rezistenţa la aceasta. Ultima problematică este recurentă în mărturisiri, ceea ce demonstrează efectele ei cumplite asupra celor torturaţi. Violenţa şi brutalitatea agenţilor puterii adâncesc dramele interioare. În spaţiul carceral răul se concretizează în numeroase forme, se manifestă printr-un comportament şi un limbaj aparte. Cu puţine excepţii, pot fi identificate în memoriile de detenţie câteva trăsături comune ale personajelor situate de această parte a lumii închisorilor. În primul rând, formează un grup destul de omogen, observaţia decurgând şi din numeroasele asemănări existente între portretele construite de diferiţi memorialişti. Se conturează deseori imaginea unei supra-individualităţi cu o putere absolută asupra deţinuţilor politici. În al doilea rând, unica perspectivă este cea a autorilor. Din acest motiv se remarcă un anumit grad de subiectivitate, rememorarea fiind marcată de experienţele trăite de către memorialişti în anii detenţiei. Privirea îndreptată spre agenţii sistemului de represiune este unidirecţională, întotdeauna dinspre evocator spre anchetator, torţionar sau gardian. Relaţiile dintre cei din urmă sunt puţin nuanţate în scrieri, întrucât deţinuţilor nu li se divulgă nimic despre acest aspect şi numeroase informaţii le sunt interzise. Legea secretului împiedică pătrunderea scrutătoare în miezul lumii care se devoalează treptat numai prin intermediul relaţiilor cu deţinuţii. Totuşi, se produc breşe ce permit memorialiştilor să întrevadă dincolo de exteriorul unor firi colţuroase şi insensibile în faţa suferinţei umane: semne discrete de omenie, gesturi neaşteptate sau dialoguri succinte ce dezvăluie o faţetă diferită de manifestările inumane cotidiene.

Din operele cercetate se desprind următoarele tipuri de personaje, după criteriul ierarhiei sistemului:

1) agenţii serviciilor de Securitate: anchetatorii direcţi şi superiorii acestora; torţionarii; gardienii celor anchetaţi;

2) personalul de pază în spaţiul carceral: gardienii şi comandanţii închisorilor.

1. Anchetatorii şi torţionarii

Cele două tipuri de personaje pot fi ilustrate concomitent, întrucât comportamentul şi atitudinea lor coincid în multe situaţii evocate, anchetatorii recurgând deseori la violenţă pentru a construi dosarele viitorilor inculpaţi în procesele-simulacru.

Două portrete antinomice sunt ilustrate în paginile volumului de Memorii, scris de Valeriu Anania, ce pune în lumină un talent literar deosebit şi vocaţia de a reconstitui psihologii. Primul său anchetator, maiorul Aramă, reprezintă o categorie aparte şi rar întâlnită în camerele de interogatorii. Portretul lui este succint la început, cu puţine elemente fizionomice, dar se completează ulterior cu amănunte reţinute în memoria afectivă a autorului. Menirea anchetatorului este aceea de a citi manuscrisele lui Valeriu Anania, confiscate de Securitate în urma percheziţiilor, şi de a-i întocmi fişa biografică. Ochiul format al memorialistului şi capacitatea lui de a citi pe chipul oamenilor îl ajută să formuleze opinii fără greş. Aşadar, privirea alunecă dinspre exterior spre interior, iar imaginea se îmbogăţeşte treptat, pe măsură ce personajul se dezvăluie prin gesturi, priviri, manifestări complexe, limbaj. Experienţa evocată este dureroasă, întrucât ancheta a durat aproape doi ani şi a oferit scriitorului nefericitul prilej de a cunoaşte întreaga galerie tipologică a agenţilor sistemului. Fragmentul portretistic ilustrează felul în care Valeriu Anania construieşte fizionomii şi caractere, adăugând mereu câte un element semnificativ: ,,Maiorul Aramă părea docil, îmi admitea obiecţiile terminologice, biografia înainta liniar, cu multe poticniri şi popasuri. Anchetatorul lăsa deseori condeiul şi se antrena într’o discuţie pe te miri ce temă, cu totul în afara interogatoriului, o carte citită, un film uitat, o idee în devenire. Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofiţerul acela spelb, care suferea de căldurile lui iulie şi august şi-şi punea vestonul pe spătarul scaunului, era un om de cultură, şi încă vastă”[1]. Se stabileşte o relaţie neobişnuită între anchetator şi cel anchetat, crescută dintr-o admiraţie reciprocă. Anania va constata mai târziu, în timpul periplului său tragic prin malaxorul sistemului concentraţionar, că primul său anchetator este o excepţie. Deşi maiorul Aramă îi apreciază talentul artistic şi îşi exprimă entuziasmul recurgând adesea la formulări şi gesturi teatrale, autorul păstrează o doză de prudenţă şi se teme că reacţiile acestuia sunt doar o altă cale de a-i înfrânge rezistenţa. Este una dintre puţinele experienţe cu un deznodământ atipic: anchetatorul nu numai că-i inventariază manuscrisele, dar le şi protejează de acţiunea distructivă a Securităţii, ceea ce confirmă că admiraţia exprimată mereu de acesta nu a fost lipsită de temei.

Din aceeaşi categorie face parte şi Velniciuc, anchetatorul lui Ion Ioanid la Securitatea din Baia Mare. Personajul rareori îşi pierde răbdarea şi calmul, atitudinea sa este firească, lipsită de rigiditate şi artificialitate. Ion Ioanid este contrariat de acest comportament, dar recunoaşte că, pentru prima dată în viaţa lui de anchetat şi de puşcăriaş politic, orele lungi de anchetă sunt destinse în comparaţie cu severitatea tratamentului din celulă. În primul volum al seriei intitulate Închisoarea noastră cea de toate zilele, memorialistul se declară sceptic în privinţa schimbării mentalităţii în rândurile anchetatorilor, considerând că numai lipsa de experienţă şi tatonările scot la lumină asemenea atitudini umane: ,,Cred că fiind foarte tânăr şi fără experienţă şi debutând în activitatea lui profesională într-o perioadă în care instrucţiunile pe care le primise nu mai prevedeau procedeele din anchetele de până atunci, nu apucase să se înrăiască şi mai păstra încă o doză de puritate şi de sentimente omeneşti”[2].

La antipodul maiorului Aramă şi al lui Velniciuc se profilează un anchetator tânăr, descris de Valeriu Anania, în scrierea amintită, în felul următor: ,,Îl chema Adrian König şi era noul meu anchetator, în fapt, principalul meu anchetator. Fără multă cultură, era inteligent şi extrem de mobil în atitudini, de la zâmbetul mieros până la mânia reţinută”[3]. Fin observator al naturii umane în toată complexitatea ei, autorul analizează cele mai subtile reacţii: mimică, gestică. Abil psiholog, surprinde cu acuitate o gamă largă de atitudini, trăiri, emoţii, porniri instinctive, manifestate sau reprimate printr-un puternic efort de concentrare. Tânărul anchetator se dovedeşte un ins cameleonic şi tenace. El trebuie să completeze dosarul denaturând faptele reale, distorsionându-le prin exagerare. În prezenţa noului său anchetator, Valeriu Anania experimentează un alt soi de relaţie, de confruntare continuă între deţinătorul puterii şi omul vulnerabil, aflat în situaţia de a se apăra de acuzaţii imaginare şi absurde: ,,Anchetatorul şi anchetatul sunt două cetăţi închise care se scrutează reciproc şi-şi caută fisuri: primul bănuieşte că celălalt ştie mult mai multe decât spune, al doilea caută să ghicească unde anume vor să ajungă întrebările (de obicei, puse de la distanţe mari, cu salturi surprinzătoare, ca la şah). Eu aveam de partea mea adevărul (şi un plus de intelect), el avea de partea lui puterea (şi un plus de viclenie)”[4]. În acest fragment sunt delimitate cele două instanţe ale experienţei carcerale, aşa cum apar deseori în memorialistica detenţiilor: ,,eu” şi ,,el”. Persoana a III-a exclude comunicarea directă autentică. Orice tip de dialog între cei doi actanţi este viciat de la bun început, întrucât fiecare se sprijină pe alte principii, pe alte valori. Reflecţiile lui Valeriu Anania sunt deosebit de importante. O analiză semantică a termenilor relevă că opoziţiile semnalate nu sunt într-o relaţie de antonimie: pe de o parte, adevărul şi intelectul, de cealaltă parte, puterea şi viclenia. Fiecare personaj îşi asumă particularităţile generale ale tipologiei în care se încadrează. Astfel, cei ce slujesc şi întreţin puterea absolută a regimului comunist nu au drept reper esenţial adevărul, în timp ce intelectul, calea regală spre desăvârşirea omului, exclude viclenia. Ancheta devine un test al rezistenţei şi tăriei morale în faţa încercărilor de intimidare, o înfruntare psihologică în care cel anchetat este întotdeauna învins.

La început, anchetatul trăieşte iluzia că poate să domine situaţia şi să-şi pună în inferioritate anchetatorul, dar ramificaţiile interogatoriilor, subterfugiile, numeroasele necunoscute din dosar sunt un dezavantaj. Faţă în faţă se află două individualităţi distincte, opuse, cu intenţii şi interese diferite. Fiecare scrutează adânc în interioritatea celuilalt, căutându-i slăbiciunile. Cel anchetat descoperă curând că se află în postura perdantului, a victimei, a vânatului fără putinţă de scăpare. Se găseşte lipsit de apărare în faţa unui interlocutor cinic, viclean şi perfid, care nu acţionează onest, după regulile respectului şi ale demnităţii umane. Tactica anchetei se aplică treptat, printr-o tehnică a suspansului şi gradarea interogatoriilor până la întrebarea crucială, menită să-l identifice definitiv pe anchetat drept duşman al poporului, trădător sau reacţionar. E o strategie diabolică, cu efect psihologic. Problemele de conştiinţă ale celor anchetaţi nu au nicio rezonanţă în universul anchetatorilor, căci ei acţionează după un plan bine determinat, care nu poate avea decât două finalităţi: capitularea deţinuţilor şi recunoaşterea faptelor de care sunt acuzaţi sau transformarea lor în unelte ale sistemului represiv, delatori şi trădători.

Motivul pândei şi al vânătorii este recurent în volumul Memorii II. Potcoava fără noroc de Radu Ciuceanu şi construieşte în jurul său un câmp semantic ce surprinde mentalitatea şi gesturile anchetatorilor: prada, haita, a pune laba pe el (pe cel urmărit), vânatul, turma, colţi de fiară. Deseori, în timpul anchetelor, autorul îşi simte pândite mişcările, gesturile, slăbiciunile. Spre deosebire de alţi anchetaţi, este adus în faţa unui cuplu distrugător: anchetatorul Vasilescu este secondat de torţionarul Oancă. Acesta din urmă ilustrează tipul bătăuşului notoriu, lipsit de sentimente, după cum notează Radu Ciuceanu: ,,Cum avea să-mi declare mai târziu, pentru el cele mai grele nopţi erau cele în care nu-şi punea în funcţie pumnii”[5].

În alte situaţii anchetatul descoperă noi şi ingenioase forme de apărare împotriva anchetatorilor, după cum explică N. Steinhardt în Jurnalul fericirii: ,,M-am înţelepţit şi m-am şmecherit şi eu, se cheamă că sunt puşcăriaş vechi, frecat în anchete, nu mai merge atât de uşor cu mine, ştiu să mă apăr, am învăţat. Le-am prins din trucuri, i-am auzit râzând”[6].

Din scenariul anchetelor fac parte şi apariţiile sporadice ale unor ofiţeri superiori din punct de vedere ierarhic. De exemplu, Valeriu Anania îşi aduce aminte de Gheorghe Enoiu, comandantul anchetatorilor, regizorul întregii anchete şi al actului de tortură. Încă de la prima lui apariţie, autorul descoperă un personaj cu o constituţie robustă şi o privire tăioasă. În portretele creionate de memorialistul Anania ochii sunt o trăsătură fizionomică esenţială, cercetată cu atenţie. Dacă zâmbetul şi mimica fals binevoitoare ale unor agenţi mai ascund adevăratele lor intenţii, ochii duc, fără urmă de îndoială, spre adâncimile sufleteşti. Enoiu este o prezenţă episodică, dar dătătoare de fiori. Desele sale intrări în camera de anchetă sunt secvenţe-cheie care întrerup firul narativ. Totodată, constituie un prilej pentru autor de a-i reface, în Memorii, atitudinea şi cuvintele ameninţătoare, infatuarea, autosuficienţa, credinţa că este deţinătorul adevărului absolut, pe care anchetatul va trebui să-l recunoască la un moment dat: ,,Enoiu venea ca de obicei, pentru un minut, mă privea încruntat şi-mi făgăduia că «n’o să-ţi meargă mult»”[7].

Anchetele se derulează conform unei strategii atent gândite, gesturile sunt îndelung studiate, regizate, iar declaraţiile celor anchetaţi nu sunt acceptate dacă demolează planul prestabilit de condamnare. Regimul comunist şi-a învestit agenţii cu o formă de putere asemănătoare cu ceea ce Michel Foucault numea, în studiul A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ,,puterea punitivă”[8]. Restrângând consideraţiile autorului la efectele acestui tip de putere în cadrul societăţii totalitare, se observă că ea deschide calea reîntoarcerii spre practicile barbare şi supliciile fizice la care erau pedepsiţi deţinuţii până în secolul al XVIII-lea. Prezenţa metodelor de tortură în temniţele comuniste demonstrează disfuncţionalitatea sistemului şi dublul limbaj al agenţilor săi, complici ai crimelor şi mistificării. Pe de o parte pedepsesc fără milă, pe de altă parte neagă cu obstinaţie aplicarea tehnicilor punitive pentru smulgerea declaraţiilor dorite. Anchetatorii deţin astfel puterea absolută asupra celor anchetaţi, având drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Îşi conştientizează omnipotenţa şi exercită o serie de constrângeri fizice sau psihice asupra victimelor, pentru a le determina să capituleze. Lena Constante remarcă în Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România: ,,Între noi doi, o luptă inegală şi îndârjită. În acea epocă, anchetatorul era stăpân absolut pe viaţa inculpatului”[9]. Constatarea autoarei sintetizează condiţia vulnerabilă şi precară a celui anchetat în primii ani ai represiunii comuniste. Îşi dă seama că valorile în care crezuse până atunci au parte de o receptare inversată în accepţiunea anchetatorilor. La fel ca Adriana Georgescu, observă că anchetatorul ei are accent străin şi e cuprins de mirajul puterii absolute, crezându-se Dumnezeu: ,, Adevărul meu nu mai era adevăr. Adevărul meu nu era adevărul lor. (...) A-şi impune adevărul «său» i-a devenit idee fixă. Pentru acest dement nu există lege, pentru că legea este el. Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu”[10].

Călăi cu chipuri întunecate răsar din cele mai tainice unghere ale rememorării. Puţini evocatori ai suferinţelor zăbovesc asupra calvarului, pentru că amintirea echivalează cu o nouă trăire a coşmarului. În Memorii, Valeriu Anania prezintă portretul unuia dintre cei mai temuţi torţionari: ,,Era o namilă de om, de peste doi metri. Doar în pantaloni şi maiou, îşi arăta pulpele braţelor, groase, cu muşchi puternici, şi trăsnea demonstrativ o vergea pe nu ştiu ce, masă sau altceva. Cu el mai erau doi, nu tot atât de voinici. Acesta trebuie să fie faimosul Brânzaru, mi-am zis, bătăuşul profesionist al Securităţii, care chinuise generaţii de osândiţi”[11]. Un alt autor de memorii carcerale, Constantin Ticu Dumitrescu, denunţă în detaliu ororile suferite în timpul detenţiei de la Ploieşti, precum şi barbaria anchetatorilor.

Evocarea lui Florin Constantin Pavlovici din volumul Tortura pe înţelesul tuturor aduce un element inedit în tabloul anchetelor, refăcând decorul neobişnuit al încăperii de la Ministerul de Interne, unde a fost supus interogatoriilor timp de patru luni, în 1959. Locotenentul major Constantin Voicu, în ciuda costumului elegant şi a unei figuri meditative, se dovedeşte un colecţionar al celor mai terifiante instrumente de tortură. În dulapul metalic din biroul de anchetă, în locul hârtiei şi al instrumentelor de scris, se află sinistrele dovezi ale preocupărilor sale, o adevărată panoplie improvizată: ,,A scos un baston de cauciuc, bulan de miliţian, pe care şi l-a pus la îndemână pe marginea biroului. Apoi, tot cotrobăind prin rafturi, a înşirat alături de baston o pereche de cătuşe, un furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, un box cu ghinturi, arma şuţilor de odinioară. La urmă de tot a produs şi un revolver, pe care l-a extras din toc şi căruia i-a suflat praful de pe ţeavă”[12]. De o mare plasticitate şi cu un impact vizual puternic, scena recreează cu un realism crud atmosfera specifică anchetei. În 1959 metodele se rafinaseră, dar într-un sens negativ, iar imaginaţia diabolică nu mai cenzura niciun mijloc menit a duce la mărturisiri complete. Brutele rămăseseră aceleaşi; îşi schimbaseră doar vestimentaţia, nu şi năravurile.

2. Gardienii

În volumul Les écrits des prisonniers politiques, Bernadette Morand clasifică gardienii în trei categorii, după criteriul relaţiilor complexe stabilite între aceştia şi deţinuţi:

1. gardienii ,,răi”, violenţi, brutali, care umilesc întemniţaţii, dezvăluindu-şi ura faţă de aceştia;

2. categoria de mijloc, a gardienilor ce respectă regulamentul închisorii fără a face excese;

3. gardienii ,,buni”, capabili de sentimente omeneşti (milă, bunătate) şi capacitate de ajutorare a deţinuţilor aflaţi la nevoie.

Grila Bernadettei Morand este confirmată de istoricul Constantin C. Giurescu în opera memorialistică Amintiri. Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950 - 5 iulie 1955): ,,Dau aceste detalii, spre a arăta că gardienii de la Sighet n-au fost cu toţii nişte brute sau bestii, că s-au găsit printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale atribuţiunilor lor, să ni le îndulcească”[13].

În general, portretele gardienilor sunt realizate din tuşe groase, cu accent pe defecte, mai ales în cazul celor ,,răi”, inumani, sălbatici şi primitivi. Gradul de incultură era răspândit în rândul acestor fiinţe rudimentare, fapt ce poate explica agresivitatea extremă a unora, ivită dintr-un complex de inferioritate, mai ales faţă de intelectualii aflaţi în paza lor. Sunt ultima verigă în exercitarea puterii punitive şi au la îndemână multiple mijloace pentru a înfrânge trupul şi spiritul, de care uzează cu o plăcere diabolică: supravegherea permanentă, impunerea unei discipline drastice între zidurile închisorilor, privarea de hrană şi de odihnă a deţinuţilor, supunerea la frig, refuzul asigurării unor minime norme de igienă, interzicerea comunicării directe între puşcăriaşi, mai ales în zonele de maximă izolare. În volumul Mărturie şi document, Constantin Ticu Dumitrescu scrie despre un astfel de personaj, un plutonier de la Botoşani: ,,Avea o plăcere drăcească să te lovească, să te înjure, să-ţi calce în picioare lucrurile la percheziţie şi alte şicane, afişând un zâmbet de fiară satisfăcută”[14].

Cei mai temuţi gardieni sunt menţionaţi la Jilava, o altă închisoare de exterminare. Despre violenţa şi bestialitatea lor depun mărturie toţi memorialiştii, iar evocările au numeroase referinţe comune. În scrierea amintită, Constantin Ticu Dumitrescu încheagă o imagine colectivă de o cruzime inumană. Constituiţi în adevărate haite, acţionau ca nişte trupe de şoc, lovind deţinuţii la întâmplare, cu o voluptate sadică. Un tablou asemănător este redat de Valeriu Anania, care descrie în Memorii înfăţişarea animalică a gardienilor de la Jilava: ,,Gardienii păreau, în schimb, foarte fioroşi, ca nişte dulăi dresaţi să muşte şi să ucidă. Când nu erau încruntaţi, rânjeau a sălbăticie şi le tremurau fălcile”[15]. Se conturează astfel tipul gardianului-fiară, sălbatic, inuman. Interacţiunea inevitabilă dintre caralii şi deţinuţii politici determină o atentă analiză comportamentală. Paznicii sunt studiaţi de către memorialişti din perspective multiple. În Închisoarea noastră..., Ion Ioanid[16] îşi aminteşte, la rândul său, de spaima deţinuţilor aflaţi în faţa acestor brute incapabile să preţuiască viaţa şi să nutrească sentimente omeneşti: ,,Gardienii erau adevărate fiare dezlănţuite şi viaţa noastră nu părea să aibă aici prea mare preţ”[17].

Opusul acestora îl reprezintă gardienii ,,buni”, capabili de milă şi de gesturi umane sau cuvinte încurajatoare. În scrierea Amintiri. Cinci ani şi două luni..., Constantin C. Giurescu descrie un personaj cu trăsături antinomice în comparaţie cu ceilalţi caralii: ,,Pintea a fost unul din cei mai buni pe care i-am avut. Om de omenie, gata de glumă, avea o reală simpatie pentru noi deţinuţii”[18]. Existenţa acestor oameni în lumea temniţei este recunoscută şi de alţi memorialişti atenţi la specificul naturii umane: Valeriu Anania, N. Steinhardt, Richard Wurmbrand. Toţi autorii sunt de părere că asemenea prezenţe sunt nişte excepţii. De pildă, în timpul transferului din închisoarea de la Piteşti, Valeriu Anania este contrariat şi uimit de prezenţa unei tinere şi frumoase gardience care citea Iliada. În alte situaţii a simţit compasiunea şi ajutorul oferit de agenţi ai sistemului represiv.

Între tendinţele de a situa tipurile de gardieni la o extremă sau la cealaltă există şi câteva realizări artistice remarcabile, ce îmbină cu obiectivitate calităţi şi defecte ale personajelor. În opera memorialistică menţionată, Constantin C. Giurescu redă portretul complex al lui Vasile Ciolpan, primul director al închisorii de la Sighet, alcătuit din elemente fizionomice şi caracterologice, referinţe biografice şi clinice, precum şi date referitoare la carenţele educaţiei sale: ,,La chip arăta deseori rău, cu obrajii supţi, scofâlciţi. Când, după iulie 1953, mâncarea se îmbunătăţise şi unii din ai noştri începuseră să se îndrepte, împlinindu-se la faţă, făcea cu invidie sau, în cel mai bun caz, cu melancolie, comparaţie între felul cum arăta el şi cum arătau aceştia”[19]. Din interacţiunea cu deţinuţii reies şi alte trăsături ale personajului, un ins complexat, orgolios, cu izbucniri neaşteptate de violenţă.

În spaţiul concentraţionar românesc s-a constituit un întreg sistem de supraveghere, control, constrângere şi pedepsire. Principiile de funcţionare sunt aceleaşi cu ale panopticon-ului, ale cărui particularităţi au fost analizate în cartea lui Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii. Referitor la supravegherea continuă, devenită o adevărată tortură psihică pentru deţinuţi, s-au scris pagini în care talentul descriptiv s-a împletit cu cel introspectiv. Ochiul ivit în dreptul vizetei fiecărei celule devine, metonimic, un substitut al întregului, al celui ce controlează permanent viaţa deţinuţilor. De pildă, al doilea director al închisorii din Sighet a impus reguli stricte privitoare la supraveghere, după cum consemnează Constantin C. Giurescu în volumul său memorialistic, solicitând ca verificarea celulelor să se facă din două în două minute. Gestul devine monoton şi obositor pentru deţinuţi. În schimb, pentru Valeriu Anania veşnica urmărire în spaţiul şi aşa limitat al celulei înseamnă o adevărată tortură psihologică. Are impresia că ochiul acela pătrunzător şi iritant e un atentat la intimitatea sa.

Pe de altă parte, se observă că teama de delaţiune a fost inoculată şi gardienilor. Se tem unii de ceilalţi, se suspectează. Fără voie, ajung într-o ipostază neobişnuită, paradoxală: sunt, deopotrivă, agenţi şi victime ale sistemului de supraveghere şi control din închisoare, supraveghetori şi supravegheaţi. Această observaţia justifică până la un punct excesul de zel, dar şi capacitatea de a se metamorfoza atunci când evenimentele politice din exterior trec printr-o perioadă de relaxare. Aşa se explică, de fapt, comportamentul diferit şi numeroasele înfăţişări ale personajelor din această categorie, urmărite de-a lungul mai multor etape ale represiunii.

Obsesia supravegherii este dublată de plăcerea pedepsirii celor care încalcă legile absurde ale spaţiului de detenţie. De aceea, aversiunea gardienilor faţă de deţinuţii politici se transformă, cu timpul, în ură şi cruzime în comportament şi limbaj. Observator atent al lumii gardienilor, Constantin C. Giurescu constată cu stupoare că aceştia sunt victime ale intoxicării cu ură împotriva deţinuţilor: ,,Ura împotriva noastră le era aţâţată sistematic, prin şedinţe regulate, sâmbăta, apoi şi miercurea, şedinţe în care se debitau tot felul de minciuni şi calomnii”[20]. Slujbaşii sistemului represiv sunt, la rândul lor, ţintele minciunii, propagandei şi dezinformării organizate, înveşmântate într-un discurs specific: limba de lemn. Consemnarea memorialistului îşi găseşte o nuanţă revelatoare în studiul lui André Glucksmann, intitulat Discursul urii, în care se comentează potenţialul distructiv al procesului de contaminare a omului cu ură: ,,Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac”[21]. Cel căzut în patima urii se află pe cea mai josnică treaptă a condiţiei umane. Gardienii sunt convinşi de vinovăţia deţinuţilor politici, iar limbajul lor, datorat unei educaţii rudimentare, se centrează pe anumite elemente lexicale menite să anihileze ultimele redute ale demnităţii umane. Injuriile, cuvintele umilitoare (printre care termenul ,,bandit” este omniprezent în rememorări) constituie o formă de tortură psihologică, dar şi o etapă în procesul dezumanizării treptate a deţinuţilor. Resortul acestui tip de limbaj îl reprezintă ura inoculată printr-o minciună sistematică, ridicată la rangul de adevăr al regimului totalitar.

---

[1] Valeriu Anania, Memorii. Iaşi: Polirom, 2008, p. 254

[2] Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I. 1949, 1952-1954. Bucureşti: Editura Albatros, 1991, p. 312

[3] Valeriu Anania, op. cit., p. 258

[4] Ibidem, p. 259

[5] Radu Ciuceanu, Memorii II. Potcoava fără noroc. Bucureşti: Editura Meridiane, 1994, p. 18

[6] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991, p. 27

[7] Valeriu Anania, op. cit., p. 266

[8] Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, ediţia a II-a. Piteşti: Paralela 45, 2005, p. 96

[9] Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Florile dalbe, 1995, p. 42

[10] Ibidem, p. 8-9

[11] Valeriu Anania, op. cit., p. 270

[12] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 15-16

[13] Constantin C. Giurescu, Amintiri. Bucureşti: Editura ALL Educational, 2000, p. 419

[14] Constantin Ticu Dumitrescu, Mărturie şi document, volumul I, partea I. Iaşi: Polirom, 2008, p. 285

[15] Valeriu Anania, op. cit., p. 307

[16] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[17] Ion Ioanid, op. cit., p. 50

[18] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 422

[19] Ibidem, p. 408

[20] Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 420

[21] André Glucksmann, Discursul urii. Bucureşti: Humanitas, 2007, p. 9