,,Clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă..."

Pagini esenţiale - Monica Lovinescu

,,25 iunie 1982

Ploaia de referinţe cu care a fost primit romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron era probabil inevitabilă. Într-adevăr, Viaţa pe un peron, - romanul unui moralist - îşi hrăneşte substanţa dintr-o problematică modernă sau, mai precis, dintr-o obsesie modernă: omul în faţa unei istorii pe dos. Era deci natural ca nici una din experienţele intelectuale şi estetice născute din această obsesie să nu-i fie străine. Astfel încât, începând cu Camus (din Ciuma mai mult decât din Străinul) şi terminând cu Rinocerii ionescieni, asemănările, izvoarele, corespondenţele se impun de la sine.
Ni se pare totuşi că, pe planul parabolei, două întâlniri sunt mai determinante, fie că s-au produs conştient sau nu: aceea cu Biserica neagră a lui A. E. Baconsky (cerşetorilor din cartea lui Baconsky le corespund îmblânzitorii de cobre din Viaţa pe un peron, şi ei cerşetori terorizând cetatea); şi aceea cu ultimul om determinat să reziste din 1984 a lui George Orwell, ca şi dintr-o altă carte, pe nedrept uitată, Nu, a germanului Walter Jens. Evident, întâlnirile prefigurează şi despărţirile: descrierii realiste şi lineare din contrautopiile unor Jens sau Orwell îi răspunde - şi nu-i corespunde - la Octavian Paler ambiguitatea unor situaţii şi situări mai univoce. Cât despre parabolă, dacă ea pare să se întretaie în prozele lui Baconsky şi Paler, la acesta din urmă nu parabola - imediat descifrabilă - e cea mai interesantă, ci, aşa cum remarca şi Eugen Simion, o altă parabolă: a ideilor în sine. Cu alte cuvinte: nu simbolul îmblânzitorilor de cobre sau al dresorilor de câini ne reţine în primul rând atenţia - deşi fără de ele romanul n-ar exista -, ci procesul lui Robespierre.
Să urmărim firul conducător. Pe peronul unei gări părăsite, eşuează un intelectual fugit de tirania îmblânzitorilor de cobre din cetatea sa. Doar mangustele ştiu să atace cum trebuie cobrele. Oamenii sunt însă nişte manguste imperfecte, paralizate de frică: e uneori de ajuns ca îmblânzitorii de cobre să-i ameninţe ca ei să cedeze. Pe acelaşi peron, în aceeaşi gară unde nu mai soseşte nici un tren, sub acelaşi ceasornic din care nu mai merge decât minutarul, naratorul se întâlneşte cu o altă mangustă imperfectă: cu Eleonora, fugită şi ea dintr-o cetate diferită, stăpânită, prin aceleaşi metode, de dresorii de câini.
Mărturisim că, la apariţia ei, am fost oarecum stingheriţi de dedublarea simbolului prin altul, tot atât de transparent.
Orice ar fi, peronul - acest deşert la îndemână - este înconjurat de mlaştina unde naratorul îşi regăseşte obsesia (pe îmblânzitorii de cobre), iar Eleonora pe a sa (dresorii de câini). Deoarece purtăm în noi imaginea propriei noastre frici şi o împlântăm în oricare din exilurile noastre. După cum, descoperă pas cu pas naratorul, în fiecare dintre noi sălăşluieşte cobra şi mangusta, Dumnezeu şi Fiara, sfântul şi şobolanul. Fiecare emite ţipătul libertăţii sugrumate, dar, în acelaşi timp, fiecare se află sub clopotul de sticlă al indiferenţei. În sfârşit, fiecare e, aproape în acelaşi moment, procurorul şi avocatul interminabilului proces pe care nu se poate împiedica să-l facă aberaţiilor viciate ale istoriei, a căror victimă este, dar şi complice.
Din toate aceste procese, cel intentat lui Robespierre se impune prin concluziile sale. Spunem 'din toate aceste procese', deoarece naratorul se îndeletniceşte, dinainte chiar de exilul lui pe un peron, dinainte de apariţia îmblânzitorilor de cobre, cu aceste mimodrame ale dedublării.[...] Şi de aici începe, credem, adevărata morală a fabulei 'vieţii pe un peron', pentru această concluzie şi-au ridicat capetele unduioase toate cobrele, au lătrat toţi câinii, pentru asta am parcurs cu naratorul, mlaştina coşmarului şi am aşteptat imposibilul tren pe peronul cu timpul oprit în loc. Spre a descoperi responsabilitatea noastră, a tuturor: nu numai a călăilor, ci şi a victimelor. Într-un fel, şi a victimelor.[...]
Nu se înşală nici Eleonora, care, pusă să dea sentinţa, nu condamnă de fapt decât pe ei doi de pe peron, mangustele imperfecte incapabile să omoare cobra fricii din ele. Vor porni deci, fiecare, în ciuda riscurilor, pe calea solidarităţii cu victimele, înapoi spre lume. Ea se va afunda în mlaştină, el va avea de traversat deşertul. Nu e sigur că ea nu va fi ucisă. Nu e sigur că el nu va ceda ispitei de a deveni la rându-i un îmblânzitor de cobre. Nu ştim, închizând cartea, dacă nu-i vom găsi 'trăind' lângă unul sau altul din eşafoadele istoriei. Dar parcă ceva ne spune (şi nu e vorba aici de nici una din figurile speranţei, revoluţionare sau nu) că din clipa în care au rostit şi ascultat astfel de rechizitorii - implicându-se în ele - ceva nu mai poate fi ca înainte. N-au descoperit amândoi, şi cititorul împreună cu ei, că nu mai există, de fapt, în astfel de vremi nici un peron al aşteptării oferindu-le un adăpost, fie el iluzoriu, că sunt inevitabil condamnaţi la solidaritate?
Adevărata parabolă a romanului lui Octavian Paler este ideatică, iar finalul deschis nu cheamă răspunsuri, nici concluzii, ci numai responsabilităţi."

(Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte III. Bucureşti: Editura Humanitas, 1994)

Pagini esenţiale - Mircea Eliade

,,«Pretinde că ăsta e Timpul adevărat, continuă Ştefan. Ca şi cum lucrul ăsta nu l-am şti, fiecare din noi, lucrul ăsta atât de evident: că Timpul trece, că e ireversibil... Dar eu, tocmai asta îl întrebam: cum se face că un sfânt nu simte lucrul ăsta pe care-l simţim noi: că trece Timpul. Un sfânt nu trăieşte ca noi în Timp: trăieşte numai în prezent: nu are trecut; pentru el, Timpul nu curge: într-un anumit fel, neînţeles, stă pe loc. Şi eu tocmai asta îl întrebam: cum izbuteşte el, sfântul, un asemenea miracol, ca să nu mai simtă timpul trecând prin el, măcinându-l, ucigându-l cu încetul?...»[...]
«Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată de ce mi-am luat camera secretă, continuă Ştefan schimbând brusc glasul. Nu cred că ţi-am spus. N-am spus-o nimănui. Dar într-o bună zi am simţit că trebuie să am o a doua cameră a mea, cu totul şi cu totul a mea, ca să-mi pot satisface, la adăpost de orice indiscreţie, una din dorinţele care mă obsedau de mult: să pictez.» «Eşti şi pictor?» îl întrerupse Ileana. «Nu, nu sunt. Mi-am dat repede seama că n-am nici cel mai mic talent. Dar aceasta n-avea nici o importanţă. Important era să am o cameră a mea, o cameră secretă, în care să-mi pot satisface această dorinţă: să pictez. Mi-am cumpărat tot ce aveam nevoie şi am început să pictez. Nu-ţi pot spune ce revelaţie a fost pentru mine lucrul acesta în aparenţă atât de simplu: să pictez. Nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe de pictură. Mă aşezam în faţa şevaletului, luam pensula şi începeam...» «Ce pictai?» îl întrebă Ileana. «De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez. Mi-e greu să-ţi explic. Simţeam o mare linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţi, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut. Trăiam altfel decât trăiam în casa mea, sau la minister, sau pe stradă. Trăiam în prezent. Ca sfinţii, adăugă Ştefan zâmbind. Citisem tocmai atunci o carte despre sfinţi şi am înţeles că, pictând, trăiam şi eu ca ei. Trăiam numai în prezent... Ceva mai târziu, înainte de a se muta Vădastra alături de mine, am mai descoperit şi alt lucru: că în camera secretă, chiar când nu pictam, trăiam altfel decât acasă sau la minister. Orice aş fi făcut făceam altfel. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar acolo Timpul era altfel, curgea altfel. Când mă întorceam acasă, uneori foarte târziu, nopţile, parcă aş fi venit dintr-un alt oraş, unde erau altfel de obiceiuri şi întâlneam altfel de oameni...»[...]"

(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. Bucureşti: Editura Minerva, 1991)

,,Paris, 6 august

,,[...]Acest roman se desfăşoară pe 12 ani, este, într-un anumit sens, şi o frescă - dar centrul lui de greutate stă aiurea: în diferitele concepţii ale timpului pe care le-au asumat personagiile principale. Dacă încerc să scriu o frescă istorică, ratez de la început până la sfârşit. Nu cu eroi ca Vădastra sau Ştefan aş putea prezenta un Război şi Pace al României contemporane. Romanul ăsta - frescă istorică - l-aş putea scrie, dar altădată. În nici un caz nu va fi Noaptea de Sânziene. Trebuie, deci, să am curajul să rezum, să «sar peste evenimente». Numai destinul personajelor interesează - nu istoria contemporană. Cred că se va remarca trecerea de la «timpul fantastic» al începutului (întâlnirea din Pădure) la «timpul psihologic» al primelor capitole şi, din ce în ce mai despotic, la «timpul istoric» de la sfârşit. Finalul - Sânzienele 1948 - readuce pe Ştefan în timpul fantastic al copilăriei, întrevăzut doar ca prin ceaţă în Pădurea de la Băneasa."

(Mircea Eliade, Jurnal. 1941-1969, vol. I. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)

,,Noaptea de Sânziene trebuie să fie romanul care să-l reprezinte pe el, Omul Total, ce trăieşte, deopotrivă, condiţia umană şi depăşirea ei. Cu alte cuvinte, trăieşte experienţele esenţiale ale ieşirii din Timp.[...]
Cunoscătorul ar putea zice: Ştefan Viziru e omul profan ce realizează experienţe fundamentale. Tot ceea ce se întâmplă şi tot ce i s-ar putea întâmpla parafrazează istorii sacre. Omul trăieşte în preajma altor oameni care sunt filosofi, scriitori, artişti. Este, inexplicabil, prietenul, confidentul, dublul lor. Poartă pecetea lor.[...]E arestat din cauza unei confuzii, e iubit din cauza altei confuzii. Trăieşte experienţe fundamentale din cauza unor confuzii. E şi nu e el. E omul arhetipal şi omul fragmentar, e fiinţa ce a pierdut relaţiile sale cu Centrul şi le reface, sub semnul miracolului.[...]
Când spunem că Noaptea de Sânziene vrea să rescrie biografia autorului, nu spunem: vrea să o falsifice. Nu vrea să o falsifice, vrea doar să o rescrie. În fiecare moment al vieţii sale, Eliade vrea să-şi rescrie, într-un fel sau altul biografia. Să ne dea o biografie mai adevărată decât cea pe care i-o oferă istoricului literar banalul document. El vrea să ne ofere biografia esenţială, cu secretele-i ireductibile, cu evenimentele dictate de înseşi Legile lumii acesteia.[...]"

(Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului. Timişoara: Editura Amarcord, 1995)

Lecturi - Jose Saramago (2)

,,Scrisoarea adresată prim-ministrului, până la urmă era adevărat că exista, întârzie două zile până să-i ajungă acestuia în mână. Îşi dădu seama imediat că funcţionarul însărcinat cu înregistrarea ei fusese mai puţin discret decât cel de la preşedinţia republicii, confirmându-se astfel sursa zvonurillor care circulau de două zile, care, la rândul lor, ori erau rezultatul unor indiscreţii comise printre funcţionarii din eşalonul de mijloc, dornici să demonstreze că se învârteau în cercurile înalte, respectiv, că erau la curent cu secretele zeilor, ori fuseseră puse în circulaţie în mod deliberat de către ministerul de interne ca o modalitate de a tăia din rădăcină orice eventuală veleitate de opoziţie sau de simplă obstrucţionare simbolică a investigaţiei poliţieneşti din partea prim-ministrului. Mai rămânea presupunerea, pe care o vom numi conspirativă, adică, ipoteza că discuţia presupus confidenţială dintre prim-ministru şi ministrul său de interne, din seara zilei în care el fusese chemat la preşedinţia republicii, ar fi fost mult mai puţin particulară decât ar fi legitim să se aştepte cineva de la nişte pereţi capitonaţi, care cine ştie dacă nu ascundeau nişte microfoane de ultimă generaţie, din acelea pe care numai un copoi electronic cu cel mai nobil pedigri reuşeşte să le adulmece şi să le ia urma. Oricum ar fi, răul nu mai avea leac, secretele de stat se află într-adevăr într-o perioadă nefericită, nu are cine să le apere. Atât de conştient este prim-ministrul de această certitudine deplorabilă, atât de convins de inutilitatea secretului,mai ales când a încetat să mai fie un secret, încât, cu gestul celui care ar observa lumea foarte de sus, ca şi cum ar fi spus Ştiu totul, nu mă sâcâiţi, îndoi încet scrisoarea şi o puse într-unul din buzunarele interioare ale sacoului. A venit direct din orbirea de acum patru ani, o voi păstra cu mine, spuse el. Aerul de surpriză scandalizată al şefului de cabinet îl făcu să zâmbească, Nu fiţi îngrijorat, dragul meu, există cel puţin două scrisori la fel ca asta, fără să mai vorbim de multele şi mai mult decât probabilele fotocopii care trebuie să circule deja pe aici. Expresia de pe chipul şefului de cabinet deveni brusc nedumerită, neatentă, ca şi cum n-ar fi înţeles bine ceea ce auzise sau ca şi cum conştiinţa i-ar fi sărit în drum pe neaşteptate, acuzându-l de vreo faptă rea mai veche, dacă nu extrem de recentă.[...]"

(Jose Saramago, Eseu despre luciditate. Iaşi: Editura Polirom, 2008)

Jurnal de cititoare

Îmi ofer un răgaz pentru a duce lectura ultimelor cărţi dincolo de paginile lor. Ştiu că o carte nu se sfârşeşte niciodată; de aceea o las uneori să mai lenevească pe noptieră pentru ca, privind-o, s-o gândesc, s-o descos mai bine, să o provoc la lecturi diferite. E cam acelaşi lucru cu rostirea unei întrebări în trei tonalităţi distincte, obţinând de fiecare dată efecte surprinzătoare şi dileme pe măsură. Cum ar suna, de pildă, de fiecare dată în altă gamă şi cu alte ascensiuni sonore: De ce citesc?, De ce citesc?!, De ce... citesc...? Şi acum... la care dintre întrebări să-mi răspund direct şi neezitant? Unul dintre clişeele obositoare (pentru mine) este cel potrivit căruia cititul este o formă de evadare din realitate, un pact al minţii cu imaginaţia, o sursă de mii şi mirabile fantezii. Flash. Stop. Mă îndoiesc tot mai mult de această idee. O carte adevărată nu mă eliberează de realitate, ci mă învaţă să mi-o asum, să o lărgesc necontenit în valuri concentrice din ce în ce mai generoase. Undeva la mijloc - acest mic colţ de paradis bibliografic ce primeşte mici fragmente revelatoare. Uneori mă atrage un singur cuvânt, alteori o sintagmă, de cele mai multe ori, însă, pagini întregi îşi îndreaptă luminile spre mine. Le transcriu aici, cu plăcere, pentru că sunt o viaţă şi ar putea fi viaţa mea, reunindu-le sub convenţionalul ,,lecturi". Poate că N. Steinhardt sau Nichita Stănescu m-ar dojeni blând pentru preferinţa acestui cuvânt ,,preţios", în dauna mult mai firescului ,,citiri". Cititul nu e o joacă...
Autorii mei sunt dificili şi inteligenţi. Scrierile lor sunt unice. Irepetabile. Au acele sclipiri ale literaturii contemporane, care aduc efluvii de biografism, chiar şi în cele mai in-credibile pasaje. De fapt, până şi o referinţă livrescă sau medicală sau juridică sau de orice altă natură poate fi un reflex al unei experienţe vii. Aşadar, răspunsul meu e simplu: citesc pentru a-mi îmbogăţi realitatea, oricum ar fi ea, cu dorinţe, aşteptări, tristeţi, pasiuni, decepţii şi zone întunecate. Nimic nu este iertat. Nimic nu este omis. Cărţile mele sunt precum viaţa: complicate, cu multiple realităţi suprapuse. Ultimii autori pomeniţi, Palahniuk şi Saramago, dovedesc din plin acest lucru: scrutează rece, nemilos şi lucid realitatea, chiar cu preţul carismei pierdute. Şi totuşi, scriu pagini din care respiră o bunătate a cuvintelor cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Sunt cărţi pe care le-aş fi scris dacă aş fi avut talentul lor.
Cred că în viitor voi scrie şi despre creatori, mai ales că în cazul unei serii de autor o singură carte nu este de ajuns. Prima o cheamă pe a doua şi aşa mai departe, până când profilul omului este complet. Abia atunci pot relua lectura cu inima împăcată.

Lecturi - Jose Saramago (1)

,,[...]Era trecut de miezul nopţii când s-a terminat scrutinul. Voturile valabile nu ajungeau la douăzeci şi cinci la sută, distribuite astfel, pentru partidul de dreapta, treisprezece la sută, pentru partidul de centru, nouă la sută, iar pentru partidul de stânga, doi şi jumătate la sută. Extrem de puţine voturile nule, extrem de puţine abţinerile. Toate celelalte, mai mult de şaptezeci la sută din total, erau în alb.

Descumpănirea, stupefacţia, dar şi zeflemeaua şi sarcasmul străbătură ţara de la un capăt la altul.[...]
Ceva dreptate aveau zeflemiştii din provincie, însă nu atâta câtă credeau ei. Pe sub agitaţia politică ce străbătea toată capitala ca un fitil de pulbere în căutarea bombei, se percepea o nelinişte care evita să se manifeste cu voce tare, în afara cazurilor în care o persoană era cu perechea sa ori cu cei intimi, un partid cu aparatul său, guvernul cu el însuşi. Ce se va întâmpla când se vor repeta alegerile, asta era întrebarea pe care o puneau toţi cu glas scăzut, reţinut, şoptit, ca să nu trezească dragonul care dormea. Unii susţineau că poate ar fi mai bine să nu se înfigă ţeapa în coastele animalului, să se lase lucrurile aşa cum erau, p.d.d. în guvern, p.d.d. la primărie, să pretindă că nu s-a întâmplat nimic, să-şi imagineze, de exemplu, că s-a decretat starea excepţională în capitală şi că, prin urmare, s-au suspendat garanţiile constituţionale, iar după un timp, când praful se va fi aşezat, când nefasta întâmplare va fi trecut pe lista timpurilor trecute, uitate, atunci, da, să se pregătească noile alegeri, începând printr-o campanie electorală bine studiată, bogată în jurăminte şi promisiuni, în acelaşi timp avându-se grijă să se prevină prin toate mijloacele şi fără să se strâmbe din nas la vreo mică sau medie ilegalitate, posibilitatea de a se putea produce repetarea unui fenomen care a primit, din partea unui specialist extrem de reputat în aceste chestiuni, categorisirea dură de teratologie politico-socială.[...]
Conducătorii partidului de dreapta, care se afla la guvernare şi ocupa primăria, porneau de la convingerea că acest atu, indiscutabil, spuneau ei, avea să le pună victoria pe o tavă de argint şi, astfel, adoptaseră o abordare senică, cu o tentă de tact diplomatic, încredinţându-se criteriului sănătos al guvernului, căruia îi revenea misiunea de a impune respectarea legii, Aşa cum e logic şi firesc într-o democraţie consolidată, ca a noastră, au încheiat ei. Cei din partidul de centru pretindeau şi ei să fie respectată legea, dar cereau de la guvern ceva ce ştiau dinainte că era total imposibil de satisfăcut, adică, stabilirea şi aplicarea de măsuri riguroase care să asigure normalitatea absolută a actului electoral, dar, mai ales, imaginaţi-vă, a respectivelor lui rezultate. Astfel încât, în acest oraş, susţineau ei, să nu se poată repeta spectacolul ruşinos pe care tocmai îl oferiseră patriei şi lumii. În ceea ce priveşte partidul de stânga, după ce s-au reunit organele sale directive supreme şi a avut loc o lungă dezbatere, acesta a elaborat şi a dat publicităţii un comunicat în care îşi exprima speranţa cea mai fermă că actul electoral care se apropia avea să dea naştere, în mod obiectiv, condiţiilor politice indispensabile sosirii unei noi etape de dezvoltare şi amplu progres social. Nu jurau că aveau să câştige alegerile şi să conducă primăria, dar se subînţelegea. Noapte, primul-ministru a apărut la televiziune ca să anunţe poporul că, de acord cu legile în vigoare, alegerile municipale aveau să fie repetate duminica viitoare, începând, prin urmare, de la ora douăzeci şi patru a zilei de azi, o nouă perioadă de campanie electorală cu durata de patru zile, până la ora douăzeci şi patru a zilei de vineri. Guvernul, adăugă el, dând chipului său o expresie de gravitate şi accentuând intenţionat silabele tari, are încredere că populaţia capitalei, chemată din nou să voteze, va şti să-şi exercite datoria sa civică cu demnitatea şi decenţa cu care a făcut-o întotdeauna în trecut, în felul acesta declarând nulă şi fără efect lamentabila întâmplare în cadrul căreia, din motive încă total nelămurite, dar care sunt deja într-un stadiu avansat de cercetare, obişnuitul criteriu clar al alegătorilor din acest oraş se dovedise, în mod neaşteptat, răsturnat şi dispreţuit.[...]"

(Jose Saramago, Eseu despre luciditate. Iaşi: Editura Polirom, 2008)

Lecturi - Chuck Palahniuk (6)

,,Capitolul 9

Sari înapoi la ziua în care Brandy aruncă în aer deasupra capului meu un pumn de nimic scăpărător şi-n jurul meu biroul logopedei se acoperă cu aur.
Brandy zice:
- Ăsta-i voal de bumbac.
Mai aruncă un pumn de ceaţă, şi lumea se înnegurează în spatele auriului şi verdelui.
- Crep georgette, zice Brandy.[...]
- Văluri, zice Brandy în vreme ce fiecare culoare în parte se aşază peste mine. Trebuie să arăţi ca şi când ai păstra nişte secrete, zice. Dacă ai de gând să înfrunţi lumea de afară, domnişoară Pacienţă, trebuie să nu-i laşi pe oameni să-ţi vadă faţa, zice.
- Poţi merge oriunde în lume, continuă Brandy fără-ncetare.
Pur şi simplu nu-i poţi lăsa pe oameni să ştie cine eşti cu adevărat.
- Poţi duce o viaţă absolut normală, zice.
Doar că nu poţi lăsa pe nimeni să se apropie de tine, ca să nu afle adevărul.
- Într-un cuvânt, zice, văluri.[...]

Capitolul 20

Apropo de chirurgia plastică, am petrecut o vară întreagă ca proprietate a Spitalului Memorial La Paloma, care încerca să-şi dea seama ce putea face pentru mine chirurgia plastică.
Erau chirurgi plasticieni, erau cu grămada, şi erau cărţile pe care le aduceau chirurgii. Cu fotografii. Fotografiile pe care le-am văzut erau alb-negru, slavă Ţie, Dumnezeule, iar chirurgii mi-au spus cum aş putea să arăt după ani de suferinţă.
Aproape toate operaţiile de chirurgie plastică încep cu ceva numit pedicele. Urmezi reţetele.
Asta o să devină macabru. Chiar şi-aşa alb-negru.
După cât am învăţat, aş putea fi doctor.
Scuze, mamă. Scuze, Doamne.
Manus a zis odată că ai tăi sunt Dumnezeu. Îi iubeşti şi vrei să-i faci fericiţi, dar tot îţi doreşti să-ţi creezi propriile reguli.
Chirurgii au zis, nu poţi să tai pur şi simplu o gâlmă de piele dintr-un loc şi s-o lipeşti în altul. Nu altoieşti un copac. Fluxul sangvin, venele şi capilarele pur şi simplu n-ar fi legate, ca să poată ţine grefa în viaţă. Gâlma ar muri şi ar cădea.
E înfricoşător, dar acum, când văd pe cineva roşind, reacţia mea nu-i: o, ce drăguţ. O îmbujorare îmi aminteşte doar că sângele se află imediat sub suprafaţa oricărui lucru.[...]"

(Chuck Palahniuk, Monştri invizibili. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

Lecturi - Chuck Palahniuk (5)

,,Capitolul 3

[...]Sari la mâinile lui Brandy Alexander. Întotdeauna să se înceapă cu mâinile ei. Brandy Alexander întinde o mână, una din mâinile alea păroase, cu încheieturi porcine, cu venele braţului îngrămădite şi sugrumate la cot de brăţări de toate culorile. Singură-singurică, Brandy Alexander e o asemenea schimbare a standardului de frumuseţe, încât nimic nu sare în ochi. Nici măcar tu.
- Deci, fato, zise Brandy. Ce-ai păţit la faţă?
Păsări.
Scriu:
păsări. păsările mi-au mâncat faţa.
Şi încep să râd.
Brandy nu râde. Brandy zice:
- Cum adică?
Şi eu tot mai râd.
conduceam pe autostradă, scriu.
Şi tot râd.
cineva a tras un glonţ calibru 30 dintr-o puşcă.
glonţul mi-a smuls tot maxilarul.
Tot râd.
am venit la spital, scriu.
n-am murit.
Râd.
nu mi-au putut pune maxilarul la loc pentru că pescăruşii îl mâncaseră.
Şi m-am oprit din râs.
- Fato, scrii îngrozitor de urât, zise Brandy. Acuma spune-mi restul.
Şi-ncep să plâng.
restul, scriu, e că trebuie să mănânc mâncare de bebeluşi.
nu pot să vorbesc.
n-am carieră.
n-am casă.
logodnicul m-a părăsit.
nimeni nu se uită la mine.
prietena mea cea mai bună mi-a distrus toate hainele.
Plâng.
- Şi mai ce? zice Brandy. Spune-mi totul.
un băiat, scriu.
un băieţel la supermarket mi-a spus monstru.[...]

Capitolul 8

[...]Sari la cum era viaţa când erai bebeluş şi nu puteai mânca decât hrană pentru bebeluşi. Te bălăbăneai spre măsuţa pentru cafea. Eşti în picioare şi trebuie să continui să şontâcăi pe picioarele alea ca nişte cârnaţi vienezi, altfel cazi la pământ. Apoi ajungi la măsuţa pentru cafea şi te loveşti cu căpşorul tău moale de bebeluş de colţul ascuţit.
Eşti jos şi, măiculiţă, o, măiculiţă, ce doare. Totuşi, nu e nimic tragic până nu dau fuga la tine mămica şi tăticu'.
O, sărmană mititică vitează.
Numai atunci plângi.[...]

Capitolul 3
[...]Zice:
- Nu-ţi poţi baza viaţa pe trecut sau pe prezent.
Brandy zice:
- Trebuie să-mi povesteşti despre viitorul tău.[...]
Zeiţa subţire şi eternă care e poza lui Brandy îmi zâmbeşte peste o mare de analgezice. Aşa am întâlnit-o pe Brandy Alexander. Aşa am găsit forţa de-a nu merge mai departe cu fosta mea viaţă. Aşa am avut curajul de-a nu culege aceleaşi vechi cioburi.
-Acum, zic buzele ei Plumbago, o să-mi spui povestea ta, aşa cum deja ai făcut-o. Scri-o de la un capăt la altul. Spune povestea aia iar şi iar. Spune-mi trista ta poveste de tot c... toată noaptea.
Apoi regina Brandy îndreaptă spre mine un deget lung şi osos.
-Până înţelegi, zice Brandy, că ceea ce spui e doar o poveste. Care nu se mai petrece. Când îţi dai seama că povestea pe care o spui e făcută doar din cuvinte, când o poţi mototoli şi poţi să-ţi arunci trecutul la coşul de gunoi, zice Brandy, atunci o să ne dăm seama cine-o să fii.

Capitolul 8
[...]Viitorul e pur şi simplu irosit pe unii oameni.[...]"

(Chuck Palahniuk, Monştri invizibili. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

Lecturi - Chuck Palahniuk (4)

,,Capitolul 1

Singurul personaj care se mai găseşte aici e Brandy Alexander, doborâtă de un foc de puşcă, întinsă la capătul scărilor şi sângerând de moarte.
Îmi spun că şuvoiul de roşu care ţâşneşte din gaura de glonţ a lui Brandy nu e sânge, ci mai degrabă un instrument sociopolitic. Chestia cu clonarea după reclamele alea la şampon, ei bine, e valabilă pentru mine, cum e şi pentru Brandy Alexander. Să-mpuşti orice persoană prezentă în camera asta ar fi echivalentul moral al asasinării unei maşini, a unui aspirator, a unei păpuşi Barbie. Al ştergerii unui disc de computer. Al arderii unei cărţi. Probabil că asta-i valabil pentru orice crimă din lume. Soiul ăsta de produse suntem cu toţii.[...]
Apoi Evie începe să bocească, acolo-n picioare, la jumătatea scărilor. Evie, virusul ăsta mortal al momentului. Pentru noi e semnalul să ne uităm toţi la sărmana Evie, sărmana şi trista Evie, fără păr, îmbrăcată doar în cenuşă şi-n cuşca de fire metalice a rochiei sale arse. Apoi Evie lasă puşca să cadă. Cu faţa murdară în palmele murdare, se aşază şi-ncepe să hohotească, de parcă plânsul ar rezolva ceva. Puşca încărcată, calibru 30 şi ceva, zăngăne pe scări în jos şi alunecă pe pardoseală în mijlocul holului, răsucindu-se pe-o parte, cu ţeava spre mine, spre Brandy, spre Evie, care plânge.
Nu c-aş fi vreun animal de laborator, detaşat, programat să ignore violenţa, dar primul meu gând e că poate mai avem vreme să presărăm nişte bicarbonat peste petele de sânge.[...]"

(Chuck Palahniuk, Monştri invizibili. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

,,Felul meu de a scrie este în primul rând o reacţie la ceea ce îmi displace în calitate de cititor. Descrierile nu sunt tocmai genul meu. Prefer literatura bazată pe verbe, nu pe adjective. Şi asta pentru că, dacă verbele sunt de competenţa mea, umplerea spaţiilor goale dintr-un text, adică imaginarea lucrurilor pe care el le lasă nerostite, este privilegiul cititorului."

Chuck Palahniuk

La umbra arborilor în floare

...iar s-au născocit florile de tei













infinite flori umbresc asfaltul fierbinte













două mi s-au învârtejit în păr şi atârnă galben şi
greu

una înfloreşte chiar sub talpa mea dreaptă, creşte năvalnic în mine şi-mi striveşte inima









a patra îmi ascunde văzul sub o petală













a cincea îmi aduce în nări parfumul cerului, beţia toropitoare a după-amiezelor de vară












ştiai că florile de tei îşi ascund fiorul în Paradis?

la fel ca macii muţi...

,,Apocalipsa după Cioran"

,,Cu excepţia câtorva cazuri aberante, omul nu are înclinare spre bine: ce zeu să-l îndemne pe calea asta? E silit să se învingă pe sine, să se constrângă pentru a putea înfăptui ceva cât de mărunt pe care răul să nu-l fi atins. Ori de câte ori izbucneşte, îşi înfruntă, îşi umileşte creatorul. Iar dacă i se întâmplă să fie bun nu prin străduinţă ori din calcul, ci în mod firesc, asta o datorează unei scăpări a cerului: el se situează deci în afara ordinii universale, nu era prevăzut în nici un plan divin. Nu e deloc clar care-i e locul printre fiinţe, nici măcar dacă fiinţă este. Să fie oare o nălucă?
Binele e ceea ce a fost sau va fi, ceea ce niciodată nu este. Existând pe seama amintirii sau a presimţirii, revolut sau posibil, binele nu poate fi actual, nici subzistent prin sine: câtă vreme el este, conştiinţa îl ignoră şi nu ia act de el decât o dată ce a dispărut. Totul îi dovedeşte nesubstanţialitatea; e o mare forţă ireală, e principiul eşuat din pornire: secătuire, faliment imemorial, cu efecte tot mai pregnante pe măsură ce istoria îşi urmează cursul. La începuturi, în acea promiscuitate unde a avut loc alunecarea spre viaţă, ceva de nedescris trebuie să se fi întâmplat, ceva ce stăruie în răul care ne-ncearcă, şi chiar în felul nostru de a gândi. Cum să te-mpotriveşti presupunerii că existenţa a fost viciată chiar de la sursă, ca şi elementele înseşi, cum? Cine n-a ajuns să ia în considerare această ipoteză măcar o dată pe zi va fi trăit ca un somnambul."

(Emil Cioran, Demiurgul cel rău. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996)


,,FERNANDO SAVATER: Utopia e, ca să zicem aşa, problema unei puteri imanente şi nu transcendente faţă de societate. Ce e puterea, Cioran?
CIORAN: Cred că puterea e ceva rău, foarte rău. Sunt resemnat şi fatalist în faţa faptului existenţei sale, cred însă că e o calamitate. Vedeţi, am cunoscut oameni care au ajuns să aibă putere, şi e ceva teribil. Ceva la fel de rău ca şi un scriitor care devine celebru! E ca şi când ai purta o uniformă; când porţi uniformă, nu mai eşti acelaşi: ei bine, a dobândi puterea înseamnă a purta o uniformă invizibilă în mod permanent. Mă întreb: de ce oare un om normal sau aparent normal acceptă puterea, de ce trăieşte preocupat din zori până noaptea târziu etc.? Fără doar şi poate pentru că a domina este o plăcere, un viciu. De aceea nu există practic nici un caz de dictator sau şef absolut care să părăsească puterea de bună voie: cazul lui Sylla e unicul de care-mi amintesc. Puterea e diabolică: diavolul n-a fost decât un înger cu ambiţia puterii, nici chiar un înger, aşadar, nu poate dispune de putere fără sancţiune. Dorinţa de putere e marele blestem al omenirii."

(***, Convorbiri cu Cioran. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)

http://www.youtube.com/watch?v=oFX_xOKsLR4&feature=related

Lecturi - Chuck Palahniuk (3)

,,CAPITOLUL 33

[...]Să ne gândim la infinitul spaţiului cosmic, la frigul şi liniştea de neînchipuit. Paradisul în care tăcerea este o răsplată suficientă.[...]

CAPITOLUL 37

[...]Începe să citească, cu vorbe monotone şi egale, ca şi cum ar fi nişte numere. Începe să citească, şi poşeta care-i atârnă în dreptul taliei începe să se înalţe lin. Poşeta se înalţă mai sus, până ce rămâne priponită de baretă, plutind deasupra capului ei asemenea unui balon galben.
Helen continuă să citească, şi cravata îmi pluteşte dinainte. Asemenea unui şarpe albastru care se înalţă dintr-un coş, îmi atinge nasul. Continuă să citească, şi şireturile pantofilor mei dansează în aer. Cerceii lungi, din perle şi smaralde, plutesc în dreptul urechilor ei. Şiragul de perle îi pluteşte în jurul feţei. Îi levitează deasupra capului, ca o aură imponderabilă de perle.
Helen ridică ochii spre mine şi apoi continuă să citească.
Geaca mi se ridică la subsuori. Helen se face mai înaltă. A ajuns la nivelul meu. Apoi mă uit la ea în sus. Picioarele îi atârnă, cu degetele în jos; atârnă deasupra podelei. Unul după celălalt, pantofii galbeni îi alunecă din picioare şi i se rostogolesc pe scânduri.
Cu aceeaşi voce monotonă şi egală, Helen se uită în jos la mine şi zâmbeşte.
Şi, apoi, simt că nu mai ating pământul cu un picior. Mi se înmoaie şi celălalt, şi încep să calc aşa cum faci atunci când încerci să dai de fund într-o piscină adâncă. Întind mâinile în lături ca să-mi menţin echilibrul. Calc aerul, şi picioarele mi se ridică dinapoi, până ce ajung cu faţa în jos deasupra podelei din sala de bal, care rămâne dedesubt, la un metru şi jumătate, apoi la doi, apoi la trei. Mă îndepărtez din ce în ce mai mult de umbra mea. Umbra se face tot mai mică.
- Carl, ai grijă, zice Helen.
Şi în jurul meu se înfăşoară ceva rece şi sticlos. Nişte bucăţi ascuţite din ceva care atârnă mi se înfăşoară în jurul gâtului şi mi se înfig în păr.
- Candelabrul, Carl! zice Helen. Ai grijă!
Cu fundul îngropat în mijlocul mărgelelor şi cioburilor de cristal, sunt cuprins de o caracatiţă tremurătoare şi zornăitoare. Tentaculele reci de sticlă şi lumânările false. Braţele şi picioarele mi se încâlcesc în ghirlandele şi lanţurile de cristal. Pendulele prăfuite de cristal. Fuioarele de pânză şi păienjenii morţi. Un bec încins mă arde prin mânecă. La înălţimea asta mă cuprinde panica şi mă agăţ de o ghirlandă de sticlă; încâlceala aceea sclipitoare se scutură şi se clatină, răsunând ca nişte şiraguri de clopoţei în bătaia vântului. Nişte piese sclipitoare se rostogolesc pe podea.
Şi Helen zice:
-Stai pe loc! O să-l faci praf!
Apoi ajunge lângă mine, levitând dincolo de o perdea scânteietoare de mărgele de cristal. Îşi mişcă buzele, rostind cuvinte tăcute.[...]
În jurul nostru, candelabrul scânteiază în milioane de curcubee de cristal. Căldura sutelor de beculeţe. Mirosul de praf ars de pe toate aceste becuri încinse. Totul este orbitor, totul vibrează, iar noi plutim aici, în golul din centru.
Plutim doar în lumină şi-n căldură.[...]
Suntem înconjuraţi de clinchetul unui milion de stele aprinse; pesemne că aşa se simte şi Dumnezeu.
Şi asta este viaţa mea.[...]"

(Chuck Palhniuk, Cântec de leagăn. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

Lecturi - Chuck Palahniuk (2)

,,CAPITOLUL 27

Să ne închipuim ce-ar fi fost dacă incendiul de la Chicago din 1871 ar fi durat şase luni până să-şi dea cineva seama. Să ne închipuim ce-ar fi fost dacă inundaţia de la Johnstown din 1889 sau cutremurul de la San Francisco din 1906 ar fi ţinut şase luni, un an, doi ani până să se bage de seamă.
Fiecare epocă îşi creează propriile catastrofe ,,naturale", fie că e vorba de a construi clădiri de lemn, de a construi pe o falie tectonică sau într-o câmpie inundabilă. [...]
Acum, aici şi acum, scriu din Seattle. La o zi, la o săptămână, la o lună după. Cine ştie la cât timp după ce s-a întâmplat evenimentul.[...]
Botaniştii numesc această nouă subspecie de iederă englezească Hedera helixseattle. La un moment dat începuse să dea pe dinafară în jardinierele de la Olympic Professional Plaza, să zicem. Iedera sufoca panseluţele. Nişte viţe se agăţaseră de o latură a faţadei de cărămidă şi continuau să se ridice. Nu a observat nimeni. Plouase mult.
Nu a observat nimeni până când, într-o dimineaţă, locatarii din Park Senior Living Center au găsit uşile de la intrarea în hol zăvorâte de iederă. În aceeaşi zi, peretele sudic al cinematografului Fremont, un zid de cărămidă şi beton gros de un metru, s-a prăbuşit peste o sală plină până la refuz. În aceeaşi zi s-a surpat şi depoul subteran de autobuze.[...]
Dedesubtul păienjenişului de viţe şi frunze, cărămizile sunt strâmbe şi dezghiocate. Betonul e împânzit de fisuri. Ferestrele sunt comprimate până li se sparg geamurile. În tocurile scâlciate, uşile nu mai au cum să se deschidă.[...]
Tăcută şi de neoprit. Sfârşitul civilizaţiei derulat cu încetinitorul.[...]"

(Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

Lecturi - Chuck Palahniuk (1)

,,CAPITOLUL 1

Problema oricărei poveşti este că o spui după ce lucrurile s-au petrecut deja.
Chiar şi transmisiile sportive de la radio, alergările spre bază şi pasele de la baseball sunt decalate cu câteva minute. Chiar şi emisiunile în direct de la televizor ajung la noi cu vreo două secunde întârziere.
Chiar şi sunetul sau lumina au o anumită viteză.
O altă problemă ar fi povestitorul. Determinările celui care relatează - cine, ce, unde, când şi de ce. Distorsiunea generată de mediul de comunicare. Modul în care cel care transmite mesajul modelează faptele. Ceea ce jurnaliştii numesc gatekeeper, instanţa care filtrează. Pentru că prezentarea înseamnă totul.
Povestea din spatele poveştii.
Unde: în tot felul de cafenele. Îmi scriu cartea, capitol după capitol, de fiecare dată în alt sătuc, în alt oraş, în altă parcare dintr-un colţ uitat de lume.
Chestia pe care o au în comun toate aceste locuri sunt miracolele. Puteţi citi despre toate astea doar în tabloidele de doi bani - este vorba de un fel de vindecări, viziuni şi miracole care nu apar niciodată în presa serioasă. [...]

CAPITOLUL 11

[...]Într-o lume în care jurămintele nu mai au nici o valoare, în care rugile nu mai înseamnă nimic, în care promisiunile sunt făcute doar pentru a fi încălcate de îndată, n-ar fi rău să vedem cum cuvintele îşi redobândesc puterea.
Într-o lume în care descântecul ar fi cunoscut de toată lumea am avea parte de camuflaje de sunet. Ar patrula gardienii, ca în vreme de război. Însă, în loc să caute ferestrele luminate, ar ciuli urechea la zgomote şi le-ar spune oamenilor să tacă. La fel cum autorităţile monitorizează poluarea aerului şi a apei, aceleaşi autorităţi ar vâna tot ce este mai puternic decât şoapta, apoi ar opera arestări. Am avea elicoptere, elicoptere antifonate, desigur, care ar căuta zgomotele în acelaşi fel în care caută acum marijuana. Oamenii ar păşi pe vârfuri, în pantofi cu talpă de cauciuc. Informatorii vor asculta pe la toate colţurile.
Ar fi o lume periculoasă şi înspăimântată, dar măcar am putea să dormim cu fereastra deschisă. Ar fi o lume în care un cuvânt ar valora cât o mie de imagini.
E greu de spus dacă această lume ar fi mai rea decât lumea în care trăim, cu muzica ei asurzitoare, cu televizoarele care bubuie, cu zbieretele care se aud din radiouri.
Poate că, dacă Fratele cel Mare nu ar mai exista tot timpul în noi, am putea să gândim.
Reversul medaliei este că poate vom pune din nou stăpânire pe mintea noastră.
E ceva inofensiv, aşa că rostesc primul vers al poemului-descântec. Nu este nimeni de faţă. Nu are cine să-l audă.[...]"

(Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn. Iaşi: Editura Polirom, 2007)

TIFF 2009 - Claudia Cardinale

Claudia Cardinale, la proiecţia filmului Vaghe stelle dell'Orsa - 6 iunie 2009




Vaghe stelle dell'Orsa (Tremurătoarele stele ale Ursei)
(1965)
Regia: Luchino Visconti

TIFF 2009 - Corneliu Porumboiu

Corneliu Porumboiu, la proiecţia filmului Poliţist, adjectiv - 5 iunie 2009



Poliţist, adjectiv
(România, 2009)
Regia: Corneliu Porumboiu