We wish you a ,,Happy New Year”!

ABBA

,,Lebăda”

Camille Saint-Saens - Le Cygne (Le Carnaval des Animaux)


1929



















2008

Dialoguri poetice în timp și spațiu (IV)

Despre cei doi interlocutori ai dialogului poetic propus astăzi îmi vine foarte greu să scriu. Amândoi sunt personalități exemplare ale literaturii noastre, pe care o reprezintă la superlativ din unghiuri temporale diferite și destul de îndepărtate. Eventual, aș putea să le scot la lumină asemănările și deosebirile de tonalitate, forță și expansiune creatoare. Unul dintre ei, Mihai Eminescu, ilustrează romantimul în cea mai înaltă formă a sa, vizionară și titaniană, iar celălalt, Mircea Cărtărescu, este un postmodern prin excelență, ancorat în scriitura optzecistă prin opera și nivelul teoretic al cercetărilor sale personale.
Și totuși... Amândoi își afirmă harul scriitoricesc în poezie, proză, eseistică și jurnalismul timpului lor. Ambele voci sunt combative, energice, într-o veșnică tinerețe a cuvântului menit să exprime adevărul. Au trecut atât de des prin același purgatoriu al recunoașterii și contestării valorii lor, încât nu mai are rost să irosesc digiții evocând acum traseul sinuos al așezării lor la cei doi poli fundamentali ai culturii noastre.
În cartea sa din 1984, The Taming of Romanticism, Virgil Nemoianu distingea, revoluționând orice categorisire a romantismului, două stadii ale curentului: High Romanticism (definit prin radicalism ideologic, vizionarism, integrarea contrariilor, misticism și intensitate pasională) și Biedermeier Romanticism (caracterizat de idilism, intimism, pasiuni moderate, ironie, moralitate, socialitate, reformismul domestic). În literatura română, cele două momente ale romantismului se ivesc într-o ordine inversă față de celelalte arii culturale, căci numai prin creația eminesciană se insinuează forma puternică și radicală a romantismului, mai ales în amplele poeme cosmogonice ale căror viziuni depășesc granițele consacrate ale timpului și spațiului.
În opoziție cu spiritul vizionar eminescian se construiește lumea timpului nostru, căzută în istorie și prozaism, prinsă în poeziile lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul, la fel ca ceilalți autori ai generației sale, resimte criza literaturii și descoperă o cale de salvare în raportarea la marile sensibilități ale culturii noastre. Nu ne miră faptul că Eminescu este rescris cu voluptate în postmodernism, dar într-un registru lejer, ludic sau ironic, cu numeroase ecouri metatextuale, și cu un alt simț al realității, diferit de cel romantic. Știu că risc să mă îndepărtez iar de subiectul propus, dar simt că următoarea afirmație a lui Cărtărescu, din studiul său intitulat Postmodernismul românesc vine în ajutorul decodării relației dintre cele două texte de astăzi: ,,Postmodernismul nu crede în altă realitate decât cea produsă de el însuși. Așa cum realitatea lyrics-urilor formațiilor rock admirate de optzeciști ('The Beatles', 'Pink Floyd', 'Led Zeppelin') nu reflectă direct și spontan realitatea lumii britanice sau americane a vremii, textele optzeciste sunt adeseori visătoare, utopice, psihedelice, de oriunde și de nicăieri. Ceea ce exprimă ele dincolo de orice contextualizare și eticizare este libertatea interioară a poetului”. Un summum de trăsături ce apropie în mod neașteptat poezia eminesciană de cea postmodernă.
Primul text de astăzi este prea cunoscut și prea vast pentru a-l reda integral. Toți l-au studiat, din păcate prea mulți au făcut-o didactic, după scenarii uzate, pierzând adevăratele sensuri. Sigur că toată lumea cunoaște cele două metamorfoze ale lui Hyperion, călătoria regresivă, patima inițială, respectiv cumpătarea stoică din final. De aceea am ales versuri mai puțin străbătute de canoanele interpretărilor convenționale, îndrăgite nespus de Constantin Noica, poate singurele ce sintetizează natura daimonică și titaniană a lui Hyperion, oscilația ființei sale între apolinic și dionisiac. În relație cu Luceafărul eminescian, Poema chiuvetei pare a deschide un interesant dialog între categorii fundamentale: ilimitat/ limitat, etern/ perisabil-biografic, vizionar/ prozaic, înălțător/ derizoriu.

Luceafărul (fragment)
de Mihai Eminescu

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noapte deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și la obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.

...cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.

Dialoguri poetice în timp și spațiu (III)

,,Nu există popor sau civilizație care să nu aibă poezii, cântece, legende sau povești în care anecdota sau subiectul - mitul, în sensul originar al cuvântului - să nu fie întâlnirea dintre două persoane, atracția reciprocă și eforturile și încercările la care sunt supuse pentru a se uni. La rândul ei, ideea întâlnirii impune două condiții contrare: atracția pe care o simt cei doi e involuntară; vine dintr-un magnetism secret și atotputernic; în același timp, este o alegere. Predestinare și alegere, forțe obiective și subiective, destin și libertate se interferează în dragoste. Teritoriul dragostei e un spațiu pecetluit de întâlnirea între două persoane.” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism)
Pentru a prefața dialogul poetic de astăzi, am redat mai sus cuvintele cunoscutului poet și eseist mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. În studiul său dedicat iubirii și erotismului, Octavio Paz comentează marile mituri erotice, trece apoi printr-o preistorie a dragostei, pentru a redefini, în ultima parte, sentimentul în funcție de diferitele paradigme ale epocilor omenirii. Două dintre concluziile sale surprinzătoare se desprind din fragmentul de mai sus; premisele iubirii sunt contrare și complementare totodată: 1. atracția este involuntară și 2. atracția este o alegere. Totul se conjugă apoi în mod armonios într-o supremă recunoaștere, în celălalt, a sufletului-pereche, ducând la o refacere a cuplului arhetipal. În lumina acestor idei cu un substrat mitic, pentru Octavio Paz iubirea este revelație, iluminare, cunoaștere și recunoaștere, în sensul atât de bogat al expresiei franțuzești coup de foudre. Poate că această cheie de lectură pare cam complicată având în vedere frumoasele poezii pe care le propun astăzi și tema lor: iubirea.
Și totuși... Ca să explic mai bine recursul la textul teoretic, am să las deoparte orice altă incursiune critică, analitică sau hermeneutică, concentrându-mă pe experiența mea de lectură. De-a lungul vremii am observat că fiecare lectură personală se încarcă de noi și neașteptate sensuri. Uneori mă întreb cu mirare cum de nu am observat evidențele sau semnele mai mult sau mai puțin ascunse printre rândurile citite. Poate că, de fapt, adevărata lectură, cea care mă captivează cu adevărat, are forma unei spirale; pe măsură ce mă prinde în cercurile ei, lumea și spațiul libertății mele interioare devin tot mai vaste și mai împlinite.
La fel mi s-a întâmplat cu poeziile lui Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Le-am descoperit dialogul cu mulți ani în urmă, le-am reluat prin lectură de nenumărate ori, dar niciodată nu mi-au dezvăluit sensurile lor profunde precum în zilele acestea. Da, vorbesc și acum despre același fascinant Nichita Stănescu, interlocutorul spiritual al marilor creatori români.
Poezia lui Arghezi, Morgenstimmung, are numeroase legături cu marea muzică clasică, chiar titlul fiind o trimitere fără echivoc spre prima parte din suita Peer Gynt de Edvard Grieg (în original, Morgenstemning), pe care am audiat-o prima dată cu mulți ani în urmă și am fost vrăjită de frumusețea ei. Este o ilustrație sonoră ideală pentru lectura operei argheziene, căci nicăieri n-am descoperit trăiri mai pasionale decât la spiritele septentrionului, cu aparență de gheață, dar ardente în adâncurile din care erup, când și când, izvoarele fierbinți.
Dublul poetic, Cântecul lui Nichita Stănescu, evocă tot prin titlul său armonia muzicii, deși cuvintele povestesc mai curând despre eterna căutare a principiului opus. Textul se regăsește și într-o interesantă interpretare, pe notele lui Nicu Alifantis. Dar acum nu prea am dispoziția să-l ascult pe Alifantis. Voi lăsa muzica lui Grieg să-mi învăluie și cea de-a doua lectură, în consonanță cu starea mea aurorală din ultimele zile ale Marii Sărbători... Pentru mine, acum, este precum o întoarcere spre începuturi...

Morgenstimmung
de Tudor Arghezi

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată...

Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

(vol. Cuvinte potrivite)

Cântec
de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

(vol. O viziune a sentimentelor)

Dialoguri poetice în timp și spațiu (II)

Pe bună dreptate ne putem întreba ce au în comun doi poeți precum Lucian Blaga și Nichita Stănescu, în afară de faptul că s-au ivit în același spațiu literar românesc. Blaga - poetul-filosof venit din ținutul mioritic al Ardealului și Nichita Stănescu - un scriitor fascinant, fiul unei aristocrate rusoaice și al unui comerciant muntean.
Și totuși... Lor le aparține dialogul poetic de astăzi. Blaga a arătat în Trilogia culturii că spațiul este ,,generator de cultură”, configurând o adevărată topografie emblematică, ce se imprimă în creația artiștilor săi. Punțile invizibile ce leagă discursurile marilor poeți duc, fără îndoială, spre rădăcinile unui expresionism sud-răsăritean. E adevărat că Blaga a descoperit expresionismul literar-artistic în mediul vienez de la început de secol XX, filtrat prin lecturile sale din Georg Trakl sau Stefan George. Dar scriitorul a întrevăzut o formă mai puțin explorată, pe filonul unui expresionism sui-generis, cu o accentuată componentă est-europeană, care îmbină elementele spiritualității românești: tracismul, bizantinismul și ortodoxismul. La toate acestea adaugă sofianicul, ,,sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie inițiativă, și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe”.
Interlocutorul său, Nichita Stănescu, este liderul generației neomoderniste, primul care a reușit în anii '60 să salveze literatura română din starea amorfă a proletcultismului și să facă rocada politicului cu artisticul. Se prea poate să vorbim deja despre eforturi intertextualiste, pentru că textul său, pe care îl propun astăzi, a apărut în periodicele ultimilor ani de viață, deci cu mult după fondarea grupării ,,Tel Quel”.
Cele două poezii alese sunt cercetate minuțios în lucrarea Smarandei Vultur (nume bine-cunoscut printre cei preocupați de memorialistica deportărilor în perioada comunismului), Infinitul mărunt. De la configurația intertextuală la poetica operei. Însă, înainte de toate, mai importantă mi se pare lectura și meditația pe marginea acestor texte superbe, de o mare profunzime ideatică în adâncurile lor. Să lăsăm cuvintele să curgă...

Sapă, frate, sapă, sapă
de Lucian Blaga

Sapă, frate, sapă, sapă
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.

Prinde, tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.

Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
și de basmele din fire.

Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele și-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.

Ostenește-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O priveliște de noapte
negrăită te așteaptă.

Zodii sunt și jos subt țară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.

(vol. Vârsta de fier. 1940-1944)

Către fântânar
de Nichita Stănescu

Nu săpa prea adânc, îți zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îți zic
de alt cer, de alte stele
și acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ.

(vol. Opere impersonale - Din periodicele ultimilor ani)

Oarecum ex parte la subiectul tratat în aceste articole episodice, transcriu mai jos, din memorie, o poezie de Lucian Blaga pe care am recitit-o de multe ori zilele acestea, în mai multe ediții, de fiecare dată cu aceeași emoție. Să-mi fie iertată uitarea titlului..., îmi amintesc doar numele volumului, Ce aude unicornul.

Iubită Runa, dragă una,
n-am fi crezut că într-o zi
aceasta cu putință ar fi:
c-un strigăt să atingem Luna.

Nici după drepte mărturii
n-am fi crezut că s-ar putea,
să auzim apoi ecoul
întors în patria de-aci.

Ce fericire ai dori
să ne-o strigăm în zare, Runa?
Alege țipătul ce-i vrednic
să ni-l întoarcă-n noapte Luna.

Dialoguri poetice în timp și spațiu (I)

În fiecare operă literară citită, mai ales în cele cu serioase virtuți artistice, îmi place să caut reminiscențele unei alte voci sau ecouri ale unor viziuni diferite. Cred că întreaga mare literatură se construiește ca un dialog perpetuu între spirite de o sensibilitate și intuiție covârșitoare, ceea ce înlătură prezumția de solitudine în rândul marilor creatori dăruiți cu harul cuvântului poetic. Poate că aceasta a fost prima formă de intertextualitate, înfiripată încă din zorii literaturii antice, printr-o continuitate de teme, imagini, și motive.
Și totuși... Experiența dialogului poetic dintre Shakespeare și Voiculescu este singulară. Demersul inițiat de poetul român poartă în sine, deopotrivă, germenii sublimului și ai tragicului. Vasile Voiculescu continuă tradiția sonetului elisabetan printr-un artificiu de creație: își ,,închipuie” ultimele sonete ale lui Shakespeare și le numerotează în continuarea acestora. Rezultatul nu e însă tot o închipuire, ci una dintre cele mai spectaculoase realizări poetice din literatura română, care a impus o revalorizare a întregii sale creații. Pentru că Voiculescu spiritualizează iubirea în tonus shakespearean înălțând-o și purificând-o de toate viciile acestei lumi.

105
de William Shakespeare

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie
cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,
la fel mi-e cântecul și-i dat să fie
doar unuia-ncântat, oricând, oricum!
Iubirea-i blândă azi și mâine-i blândă
mereu statornică-i lumina ei,
de-aceea versul cântecul și-l cântă
și pune doar pe-un singur gând temei.
Frumos, blândețe, adevăr - rezumă,
frumos, blândețe, adevăr - spun tot,
cuvinte, trei, ce timpul mi-l consumă,
cu altele să le mai schimb nu pot.

Frumos, blândețe, adevăr, răzlețe,
un singur loc să-l umple or să-nvețe.

(vol. Sonete, traducere de Gheorghe Tomozei)

CLXV
de Vasile Voiculescu

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
- Vast labirint, ascuns în palatul frumuseții -
În care-un minotaur domnește nendurat,
Flămând de duhul slavei și carnea tinereții...
Mulți îndrăzneți pieiră în tainițele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă dați fiarei suverane...
Acum m-alătur și eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-ești Ariadna și-mi dăruiești un fir
Din pletele-ți de beznă, o călăuză vie;
Și nu să scap din mână îl țin și îl deșir,
Ci mă afund să intru în neagra-mpărăție;

Dedalicul tău suflet locaș mi l-am ales
Și jur că niciodată din el n-am să mai ies.

1955, ianuarie 8, sâmbătă

(vol. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...)

Notă. Este necesar să ofer o cheie de lectură pentru pătrunderea în tainele sonetului CLXV. M-am gândit mult înainte de alegerea lui pentru a-l transcrie la începutul acestui proiect al meu ce urmărește să dezvăluie câteva splendori dialogice în timp și spațiu. Nu aș vrea să fie greșit înțeleasă alegerea, dar nici nu pot ignora unicitatea acestei poezii în care sufletul spiritualizat al femeii (frumoase) este asemuit cu labirintul mitic, capcană pentru cei neinițiați. Cam atât. Mai departe, singurul, Tezeu, el știe. Pentru că el a ucis minotaurul, eliberând-o pe Ariadna.

Crăciun Fericit!

Vonda Shepard și Robert Downey Jr.

Voci îngereşti

Libera



Les Petits Chanteurs a la Croix de Bois

Les Petits Chanteurs à la Croix de Bois

Ah! Quand reviendra-t-il le temps, bergere?



Petit Papa Noel

Anca Parghel şi Tudor Ionescu - White Christmas

Feliz Navidad

Anca Parghel şi Tudor Ionescu



Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi Jose Carreras

The Doors

,,Tu, Nichita...”

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atât de intimidat de ochii albaștri, foarte îndepărtați ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră nu am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. ,,Bătrâne, gata”, mi-a spus până la urmă. ,,Ai dreptate, sunt cel mai prost om din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” ,,Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, ,,am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” ,,Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu bătrâne!” ,,Iertați-mă, dar nu pot...” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. ,,Ascultă, tu ești credincios?” ,,Da, bineînțeles.” ,,Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?” ,,Da, uneori.” ,,Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” ,,Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce voia să spună. ,,Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce îmi spui dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita și să fim sănătoși...” De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

(Mircea Cărtărescu, Tu, Nichita...)

Clar de inimă

Orele plutesc pe lângă umărul tău,
sfere-albastre, și-ntre ele e Saturn.
Și cum se duc, se micșorează
mai înserat și mai nocturn.

Nu-mi pare rău, nu-ți pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilăroasă-aproape și suavă
lucește-n ochiul tău nemișcător.

Și uit de ele, uiți și tu de ele,
și-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind, reînviind.
(vol. O viziune a sentimentelor)

Artemis

Tigrii sunt zvelți, fiindcă-i iubește ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea știe.
Palisandrii se-nchină cu umbră grea,
când trece și sună sandaua ei vie.
Ea-și ține inima în trupul meu
și coama și-o ține în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbește când vrea.
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
și gândește ca iarba, în linii!
Ea-și ține timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidră de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, șapte chipuri
cu ale mele-i pot străluci!
(vol. Dreptul la timp)

Elegia a opta, Hiperboreeana
(fragment)

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă și urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.

La frig cu noi și la gheață!
Îmi voi dezbrăca trupul
și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luându-și drept limită
animalele mării.

.....................................................................

Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimții
cerului vinețiu,
pe gheața crăpată
în iceberguri risipite sub cer vinețiu. [...]
(vol. 11 elegii)

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
(vol. Necuvintele)

N-ai să vii

N-ai să vii și n-ai să morți
N-ai să șapte între sorți
N-ai sa iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnișoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost și astru
și incest ai fost, prea cast.

Uite-așa rămânem orbi
surzi și ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poți să sorbi
,,S” e rece azi din sunt.
(vol. În dulcele stil clasic)

Sete

Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.

Mă vor bea cândva, zeii,
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.

Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat
... suavă meninge
și somn tulburat.
(vol. În dulcele stil clasic)

Nod 33 (În liniștea serii)

Am gândit un mod atât de dulce
de a se întîlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
(vol. Noduri și semne - Requiem la moartea tatălui meu)

21 de grame de suflet

Cercetătorul suedez, Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cântări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cântarului său că, indiferent de sex sau de vârstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morții. În conferința de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului... Va să zică 21 de grame!...
(Începutul unui eseu rămas neterminat)

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)