ABBA - Gimme Gimme Gimme

ABBA - Dancing Queen

Gabriel Liiceanu, ,,Despre seducție” (fragment)

1. De ce parte anume te duce seducătorul?
Ambiguitatea seducției

Seducția este, desigur, o formă de putere. De vreme ce pot să duc pe cineva de partea de care vreau eu sau de vreme ce-l pot convinge să meargă de acea parte, înseamnă că am asupra lui putere. Dar puterea este prin esența ei ambiguă. Cel care are putere o are în măsura în care este liber și el nu poate supune decât în măsura în care este mai liber decât cel pe care îl supune. Iar cel supus i se supune celui puternic tocmai în virtutea unui grad mai mic de libertate. Numai că cel ce se supune se poate supune în două feluri: fie pentru că acceptă autoritatea celui care are putere, conștient fiind că acesta, în virtutea libertății lui sporite, este singurul care-l poate învăța libertatea și, astfel, singurul care-l poate pune pe un drum către propria lui libertate. Atunci el se va supune în mod liber puterii celuilalt, în vreme ce acela îl va supune, cu consimțământul lui, numai și numai în vederea educării lui în spațiul libertății și al eliberării lui finale. Fie, dimpotrivă, el se supune silnic, iar puterea nu este în acest caz decât impunere goală a libertății unuia pe spezele nelibertății eterne a celuilalt. Supunerea celui supus nu mai este în acest caz o premisă a eliberării lui, ci simpla participare neliberă la scenariul perpetuării puterii. Puterea este ambiguă în esența ei în măsura în care ea poate să se exerseze în vederea educării și eliberării cuiva sau, dimpotrivă, a nelibertății sale.
Această ambiguitate a puterii se transpune asupra seducției în măsura în care seducția este o formă de putere. Desigur, în cazul seducției, nu e vorba de o putere exersată silnic, pentru că peste tot, aici, avem de-a face cu faptul de a convinge și deci cu obținerea consimțământului celuilalt. Însă ambiguitatea seducției, ca și în cazul ambiguității puterii, are în vedere posibilitatea unor rezultate incerte din capul locului, dacă nu de-a dreptul contrare, în privința celui asupra căruia se exercită puterea, în speță asupra celui sedus. Altfel spus, în cazul seducției, întrebarea este întru ce anume se face ea. Dacă, seducător fiind, pot să duc pe cineva de partea de care vreau eu, nu rezultă de la bun început de ce parte anume îl voi duce: de partea rea a lucrurilor, punându-l pe o cale greșită și corupându-l, sau de partea bună, sporindu-l și (con)ducându-l către propria lui împlinire și libertate. Altfel spus, seducția poate avea loc în orizontul iubirii și spre binele celuilalt (te fac să mă iubești, te supun și îți sporesc ființa), sau poate avea loc în orizontul cinismului și spre binele meu doar (te fac să mă iubești și te folosesc). Prima este seducția divină, a maestrului și a iubitorului, cealaltă este seducția demonică, seducția lipsită de iubire și care îl face pe cel sedus să se piardă. Ca formă de putere, seducția are în ea ambiguitatea care o poate deschide deopotrivă către bine sau rău.”

Milan Kundera, ,,Insuportabila ușurătate a ființei" (fragment)

,,Dacă fiecare secundă a vieții noastre trebuie să se repete la nesfârșit înseamnă că suntem răstigniți (țintuiți) în eternitate ca Isus Cristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schwerste Gewicht).
Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor.
Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită și ușurătatea frumoasă?
Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia dorește să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Așadar, cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât e mai reală și mai adevărată.
În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și semnificative.
Și-atunci, ce să alegem? Greutatea sau ușurătatea? Această întrebare și-a pus-o Parmenide în secolul al șaselea înainte de Cristos. După el, universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric; gingășie-grosolănie; căldură-frig; ființă-neființă. Un pol al contradicției era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingășia, ființa), al doilea negativ. Această împărțire în doi poli, unul pozitiv și celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepția unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau ușurătatea?
Parmenide a răspuns: ușorul e pozitiv, greul e negativ.
A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. Un singur lucru e sigur: contradicția greu-ușor este cea mai misterioasă și cea mai plină de semnificații dintre toate contradicțiile."

Stairway to Heaven (Led Zeppelin)

London Symphony Orchestra Version

,,Monolog interior al unui e-book" - lectură de duminică

Ştiu că fiecare zi ar trebui să fie dedicată marilor cărţi, nu doar duminica. Ritmul vieţii e însă copleşitor, iar timpul nu ne mai aparţine întru totul. Când îl avem pe deplin, nu prea ştim ce să facem cu el... cu ce să începem pentru a recupera şi a reînscrie pe un traseu al memoriei ideale experienţele cotidiene (căci şi lectura este o astfel de experienţă, purtată acum, datorită tehnologiei de vârf, prin cele mai neaşteptate dimensiuni). Intenţionam să scriu nişte gânduri despre relaţia dintre lumea maya, text şi simbolistica pânzei de păianjen, trecând şi prin etimologia labirintului, al cărui fir de aur doream să-l încâlcesc vizibil, dar m-am rătăcit iar prin ţesături de semne lingvistice şi am abandonat temporar proiectul. M-am cufundat câteva ore în lectura unei noi cărţi a lui Umberto Eco, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie (Editura RAO, 2008), un volum ce însumează reflecţii despre lumea cărţilor, plăcerea lecturii şi memorie. Am înţeles mai bine de ce, de la Şeherezada încoace, raportul dintre actanţii lecturii s-a schimbat decisiv. Cartea a devenit o structură autonomă, dotată cu o conştiinţă a sinelui, menită a o deschide spre o receptare multiplă. Nici materialul concret al inscripţionării textului nu mai este cel clasic, fiind supus unei veşnice transformări interactive, ivite în momentul relaţionării dintre carte şi cititor/ e-book şi utilizator. Da, căci aceasta pare a fi până la urmă una din căile de supravieţuire a cărţii în zilele noastre, dependentă însă de bunul plac al utilizatorului de text.
Dar să nu lungesc prea mult consideraţiile personale asupra noilor raporturi dintre instanţele actului de lectură, ci să las plăcerea parcurgerii unui fragment dintr-un text de excepţie, intitulat Monolog interior al unui e-book, publicat în L'Almanacco del Bibliofilo (Confidenze di libri), în 2003 şi reprodus în volumul amintit mai sus.

,,Pânã acum câtva timp nu ştiam ce sunt. M-am nãscut gol, dacã-mi este îngãduit sã mã exprim astfel. Nu eram în stare nici mãcar sã spun "eu". Apoi ceva a pãtruns în mine, un şuvoi de litere, m-am simţit plin şi am început sã cuget. Desigur, am început prin a cugeta asupra a ceea ce pãtrunsese în mine. Senzaţia era foarte plãcutã, cãci puteam sã simt în ansamblu tot ceea ce aveam în memoria mea; sau puteam sã parcurg totul rând cu rând, sau puteam sã sar de la o paginã la alta. Textul care eram se numea De la carte la e-book. E un adevãrat noroc cã cineva, pe care cred cã ar trebui sã-l numesc utilizatorul meu sau stãpânul meu, mi-a pus înãuntru acel text, din care am învãţat multe despre ce este un text. Dacã mi-ar fi pus înãuntru altceva (am învãţat de la textul meu cã existã texte dedicate numai elogiului morţii spre exemplu), eu aş gândi altceva acum şi m-aş crede un muribund sau un mormânt. În schimb, eu ştiu cã sunt o carte şi ştiu şi ce sunt cãrţile. Sunt un lucru minunat: un text e un univers şi - din câte am priceput - o carte devine acel text care a fost tipãrit în ea. Cel puţin aşa se întâmplã cu cãrţile tradiţionale, a cãror istorie detaliatã este povestitã de textul meu. Cãrţile tradiţionale sunt legãturi de multe foi de hârtie, iar o carte pe care este tipãritã, de exemplu, Odiseea (poem antic grec, dar nu prea ştiu despre ce povesteşte) gândeşte şi trãieşte tot ceea ce se întâmplã şi se spune în Odiseea. Şi trãieşte toate acestea de-a lungul întregii sale vieţi, care poate sã fie foarte lungã, cãci existã şi cãrţi care au aproape cinci sute de ani. Desigur, diferiţii utilizatori ai acelei cãrţi pot sã facã însemnãri pe ea, şi cartea, bãnuiesc eu, le gândeşte şi pe acelea. Nu ştiu ce se întâmplã cu o carte pe care se fac sublinieri, dacã gândeşte cumva mai abitir lucrurile subliniate sau dacã remarcã numai cã acele rânduri îl interesau în mod special pe cititorul sãu. Bãnuiesc şi cã o carte care a trãit patru sute de ani şi şi-a schimbat utilizatorii (am înţeles de la textul meu cã utilizatorii cãrţilor sunt muritori şi cã trãiesc oricum mai puţin decât o carte) ştie sã recunoascã mâna fiecãruia dintre cititorii sãi şi diferenţele între felurile lor de a citi şi de a interpreta textul. Poate cã existã cititori care scriu pe margine "Ce prostie atroce!" şi nu ştiu dacã acea carte se simte jignitã sau îşi face un examen de conştiinţã. Ar fi frumos dacã cineva, într-o zi, ar scrie un text în care sã povesteascã despre viaţa interioarã a unei cãrţi.

Bãnuiesc cã sã poarte în sine un text îngrozitor este un infern pentru o carte de hârtie. Cum o fi viaţa unei cãrţi care spune o poveste de dragoste tristã? Oare şi cartea o fi tristã? Dar dacã textul povesteşte ceva despre sex, o fi mereu excitatã? O fi frumos sã nu poţi sã te desprinzi niciodatã de textul pe care-l porţi tipãrit pe paginile tale?

Dar poate cã viaţa unei cãrţi de hârtie e foarte frumoasã, cãci îşi petrece întreaga existenţã concentratã asupra lumii textului sãu, şi trãieşte lipsitã de îndoieli, de bãnuieli cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în afara ei - şi mai ales fãrã bãnuiala cã existã un alt text care sã-l contrazicã pe-al sãu.

Eu nu ştiu cum e, pentru cã de la textul pe care mi l-au pus înãuntru am aflat cã sunt un e-book, o carte electronicã, ale cãrei pagini curg pe un ecran. Se pare cã eu am o memorie mai mare faţã de cea a unei cãrţi de hârtie, pentru cã o carte de hârtie poate avea zece, o sutã, o mie de pagini, dar nu mai multe. În schimb, eu aş putea sã gãzduiesc foarte multe texte, toate laolaltã. Nu ştiu însã dacã aş putea cugeta asupra tuturor deodatã sau, pe rând, asupra fiecãruia, în funcţie de activarea fãcutã de utilizatorul meu. Totuşi, pe lângã textele pe care mi le vor pune înãuntru, mai am şi un program intern, ca o memorie a mea. Înţeleg cine sunt nu numai graţie textului pe care-l gãzduiesc acum, ci prin însãşi natura circuitelor mele. În sfârşit, nu mã pricep sã explic mai bine, dar e ca şi cum aş şti sã ies din textul pe care îl gãzduiesc şi sã spun: "Ia te uitã ce lucru curios, gãzduiesc acest text!" Nu cred cã o carte de hârtie poate face asta, dar cine ştie! Bãnuiesc cã nu voi avea niciodatã ocazia sã dialoghez cu o carte de hârtie.

Textul pe care-l gãzduiesc este foarte bogat şi învãţ multe despre trecutul cãrţilor de hârtie şi despre viitorul celor ca mine. Avem sau vom avea mai mult noroc decât înaintaşele noastre? Nu sunt aşa de sigur. Vom vedea. Deocamdatã, sunt foarte bucuros cã m-am nãscut.

S-a întâmplat ceva foarte ciudat. Ieri (am şi eu un ceas al meu) m-au stins. Când sunt stins, nu pot sã trãiesc în textul pe care-l port înlãuntrul meu. Dar existã o zonã a memoriei mele care rãmâne treazã: ştiu cine sunt, ştiu cã am un text înãuntru, chiar dacã nu pot sã pãtrund în el. Dar nu dorm, cãci altfel mi s-ar opri şi ceasul intern, iar acesta nu se opreşte; imediat ce mã pornesc iarãşi, ştiu sã spun ora exactã, şi ziua, şi anul.
Pe neaşteptate, m-au pornit din nou, am simţit înlãuntru o forfotã ciudatã, ca şi cum aş fi devenit altul. Eram într-o pãdure deasã şi cãtre mine veneau trei fiare, apoi am întâlnit un domn care mi-a îndrumat paşii... nu pot sã spun exact ce mi se întâmpla, dar intrasem într-o pâlnie a iadului şi - ehei, dragii mei! - câte-am mai vãzut acolo! Din fericire, m-au fãcut apoi sã ajung la sfârşit şi a fost ceva minunat: îi vedeam laolaltã pe femeia vieţii mele, pe Fecioara Maria şi pe Domnul Dumnezeu în persoanã, deşi nu prea ştiu sã reproduc tot ce-am vãzut, cãci ,,mai vârtos o clipã m-a fãcut/ sã uit, decât mileniile izbânda/ preavajnicului neam argonaut".
Este o experienţã extraordinarã, pe care încã o mai trãiesc, dar simt un fel de nostalgie confuzã pentru textul de dinainte, adicã vreau sã spun cã ştiu de existenţa unui text pe care-l gãzduiam, dar e ca şi cum ar fi îngropat în strãfundurile circuitelor mele şi, într-un anume sens, sunt condamnat a trãi numai în textul cel nou care. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

[...] Nu ştiu dacã voi reuşi sã rezist prea mult. Sunt o carte disociatã, sã ai multe vieţi şi multe suflete e ca şi cum n-ai avea nici o viaţã şi nici un suflet; şi pe deasupra mai trebuie sã fiu şi cu bãgare de seamã, sã nu prind drag de vreun text, cãci mâine utilizatorul meu l-ar putea şterge.
Tare-aş mai vrea sã fiu o carte de hârtie care sã conţinã povestea acelui domn care viziteazã infernul, purgatoriul şi paradisul. Aş trãi într-un univers liniştit, în care distincţia între bine şi rãu este clarã, în care aş şti cum trebuie să fac pentru a trece de la chinuri la fericire şi în care liniile paralele nu se întâlnesc niciodată.
Longtemps je me suis couché de bonne heure. Sunt o femeie care stă să adoarmă şi prin faţa ochilor minţii ei […] vede trecând ceea ce tocmai a trăit. Sufăr pentru că nu întâlnesc nici virgule, nici puncte şi nu ştiu unde să mă opresc. N-aş vrea să fiu ceea ce sunt, dar sunt obligat să spun yes yes yes..."

"Mamma Mia" - Royal Philharmonic Orchestra (ABBA Cover)