Recitiri: mărturii şi documente

În răstimpul vieţii mele citesc mereu, doar cărţi bune. Uneori descopăr neaşteptate legături între rândurile ce-mi trec prin faţa ochilor, de parcă s-ar amesteca cuvintele, iar frazele s-ar desprinde unele din celelalte. Sunt cărţi pentru suflet, căci numai verbul lor mai poate ridica uneori umerii, şi aşa îngreunaţi de griji mărunte cotidiene.
Şi acum e timpul recitirii. Cu aceeaşi sfială redeschid nişte tomuri grele: mărturii şi documente. Confesiunea scrisă a autorului e deseori la fel de agonică precum în vremea trăirii. Consemnarea documentară, în schimb, are efectul unei umbre a trecutului, lăsate în fire de stenograme sau procese-verbale. Cumva, aceste pagini se leagă, se strâng una într-alta, iar istoria răzbate în volute dureroase.
Nu pot aşeza mai mult pe propria-mi pagină virtuală, referitor la proiectul la care lucrez acum. Nici experienţa de viaţă (nu am trecut prin iadul concentraţionar despre care mărturisesc memorialiştii suferinţei), nici cea a scriiturii (căci voi deveni o adevărată scriitoare numai după ce voi finaliza măcar câteva zeci de pagini publicabile) nu-mi permit încă s-o fac. Iar exigenţele unei analize minuţioase pe care o întreprind cer o anumită discreţie asupra acestui efort analitic ce ar putea vedea, într-un viitor deocamdată incert, lumina tiparului.
Las cuvântul steinhardtian să glăsuiască adevărul despre sine, dublat şi confirmat de documentul aflat la dispoziţia căutătorului pasionat, la fel ca mine, al istoriei nedivulgate până în decembrie 1989, şi ofer câteva pagini din vastul materialul care-mi însoţeşte, zi de zi, efortul de cercetare.

31 Decembrie 1959
[...] Interogatoriul urmează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea ,,Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire ,,la gârlă". Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifăleanu.) [...]

24-26 Februarie 1960
[...] În sala de şedinţe, dând impresia de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci - ca la şcoală, suntem mai mulţi elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. [...]
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea asta. [...]
Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. În numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: ,,Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o ,,mea culpa" generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boerul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. Vl. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muschetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire: ,,Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste."
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)


Mi-am prelungit şederea în sihăstria maramureşană timp de trei zile. Noica, alături de mine, în cugetul şi-n închipuirea mea. La Bucureşti i-am exprimat euforica mea recunoştinţă şi i-am împărtăşit intenţia fermă de a duce la îndeplinire sfatul său.
Găsisem ce căutam, întocmai, din plin, har peste har. A înţeles prea repede ce-mi doresc. Cum tot datorită lui făcusem cunoştinţă cu acea situaţie-limită (atât de bine ştiută oamenilor veacului al XX-lea) ce avea să mi se dovedească rodnică şi utilă şi să mă scoată din orbire şi tâmpă nepăsare. Iată, mă călăuzea numai spre esenţe şi descoperiri.
Acolo, în cel dintâi sălaş (al suferinţei care-l învaţă şi-l luminează pe om dacă nu e întru totul ferecat în temniţa unui eu refractar oricărei pedagogii) am ajuns tot împreună cu Noica şi tot pe căile cele mai intelectuale ce se pot concepe.
Care fuseseră capetele de acuzare? Ce învinuire principală ni se adusese? Citirea unor cărţi şi primirea unor scrisori. Care cărţi? La dosar figurau ca piese incriminatorii, în fotocopii, copertele unor cărţi tipărite în străinătate de autori români. Care anume? Volumul 1 al Teatrului lui Eugen Ionescu (din cuprinsu-i aveau să fie nu mult mai târziu jucate pe scenele teatrelor noastre: Rinocerii, Lecţia, Scaunele); Mircea Eliade: La foret interdite (traducerea în franceză a Nopţii de Sânziene, făcută de Allain Guillermou, autorul unui minunat studiu despre poezia lui Eminescu ce avea să vadă şi el tiparul în colecţia Eminesciană); Ispita de a trăi (La tentation d'exister) de E.M. Cioran. Tustrei autorii aveau să fie amplu traduşi şi publicaţi de editurile şi publicaţiile periodice româneşti. Atunci însă, sărmanele coperţi, decupate şi foto-copiate (xeroxate) luau în strânsura voluminosului dosar un aspect sinistru asemănător figurilor de ceară de prin muzeele specializate în astfel de exhibiţii, păreau a fi dobândit printr-o operaţie magică instantanee ceva comun cu elementele doveditoare dintr-un produs criminal, a se fi transformat în ipostaze transsubstanţializate de revolvere fumegânde, cuţite smulse din mâna lui Mackie-şişul, bucăţi de carne ciopârţite ori haine purtând irecuzabile şi inctelebile pete de sânge.
Mai era şi o carte semnată de Noica însuşi: Povestiri din Hegel, apoi tipărită cu titlul Povestiri despre om după o carte a lui Hegel de editura Cartea românească (1980).
Şi cine se mai afla în lotul acela de aprigi cititori? Să auzi şi să nu crezi: Alexandru O. Teodoreanu, Vlademir Streinu, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Dinu Ranetti...
Întâmplarea a făcut să fiu aşezat între Noica (la stânga mea) şi Vlademir Streinu (la dreapta mea). Lui Noica am apucat să-i strâng încheietura mâinii drepte şi să-i şoptesc: te iubim, te respectăm, nu te îngrijora, nimeni nu-i supărat. (I se citea - iar verbul acesta aducător de fericire şi de ponoase! - în ochi mâhnirea şi teama că şi-a atras prietenii şi admiratorii într-o năpastă.)
(N. Steinhardt, Ispita lecturii, cap. Cu Noica în Maramureş. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000)


1960 ianuarie 11
Proces-verbal de interogatoriu al lui Nicu Steinhardt în calitate de învinuit

[...] Întrebare: De cine anume ţi-a fost difuzată d-tale scrierea Ispita de a exista şi cui ai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista mi-a fost difuzată în cursul anului 1957 de către Noica Constantin sau Strelisker Beatrice. Mai sigur sunt că Noica Constantin a predat-o lui Strelisker Beatrice care după ce a citit-o mi-a difuzat-o şi mie. La rândul meu, după ce am citit sumar această scriere, am difuzat-o numitului Neuman Manole şi acesta după citire mi-a restituit-o, iar eu am difuzat-o mai departe lui Paleologu Alexandru. După un timp acesta mi-a restituit mie scrierea, cu care ocazie am citit-o mai amănunţit şi apoi am restituit-o lui Beatrice Strelisker, de la care nu mai ştiu cine a luat-o. [...]
Întrebare: Strelisker Beatrice, Paleologu Alexandru şi restul de elemente din grupul d-tale cui anume au difuzat această scriere?
Răspuns: Nu cunosc persoanele cărora le-a fost difuzată scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista de către persoanele din grupul nostru. [...]
Întrebare: Scrierea Pădurea interzisă despre care ai declarat mai sus de cine ţi-a fost difuzată şi cui ai mai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Tot la sfârşitul anului 1957, la una dintre întâlnirile mele cu Noica Constantin, acesta mi-a spus că scrierea Pădurea interzisă a fugarului Eliade Mircea a dat-o pentru a o citi numitei Sanda Stolojan şi mi-a cerut să merg la domiciliul acesteia din Bucureşti-Bd. 1 Mai şi să o iau pentru a o citi şi eu, după care să o difuzez numitului Al. George Sergiu. Conform acestor instrucţiuni, am luat legătura telefonic cu doamna Stolojan şi i-am comunicat hotărârea lui Noica Constantin. Aceasta mi-a cerut să trec pe la domiciliul ei şi să o iau. Astfel că, mergând la domiciliul celei în cauză, aceasta nefiind acasă, mi-a lăsat scrierea Pădurea interzisă unei doamne din acelaşi apartament şi care mi-a înmânat-o. [...]
Întrebare: Căror persoane le-a mai fost difuzată scrierea fugarului Eliade Mircea?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Pădurea interzisă a mai fost difuzată numiţilor Paleologu Alexandru, Strelisker Beatrice, Vetra Gheorghe şi lui Rădulescu Mihai.
Întrebare: Ţi se prezintă o scrisoare. De când datează, cui îi este adresată şi de cine este scrisă?
Răspuns: Scrisoarea ce mi se prezintă datează din 17.XI.1957 şi este scrisă de subsemnatul şi îi este adresată lui Noica Constantin. Această scrisoare am expediat-o lui Noica Constantin la Câmpulung Muscel prin poştă. Eu am declarat în cursul anchetei că am ţinut legătura cu Noica Constantin şi prin intermediul corespondenţei şi scrisoarea ce-mi este prezentată are acelaşi scop.
Întrebare: Citeşte şi declară ce anume îi scriai lui Noica Constantin în alineatul patru al acestei scrisori?
Răspuns: În alineatul al patrulea al scrisorii mele ce-mi este prezentată îi scriam lui Noica Constantin următoarele: ,,Acum, Pădurea am primit-o cu oarecare întârziere. La rândul meu voi fi constrâns s-o trec d-lui Al G. cu întârziere, din cauză că volumul este tare compact, i-am telefonat spre a-i cere scuze şi a-l asigura că va primi neapărat volumul".
Întrebare: La ce anume te referi prin aceste rânduri?
Răspuns: Prin aceste rânduri îi făceam cunoscut lui Noica Constantin că am luat Pădurea interzisă de la Sanda Stolojan şi conform înţelegerii nu am putut să o dau încă lui Al. George Sergiu, iar pentru a mă scuza i-am adresat acestuia un telefon. despre acest fapt eu am declarat în timpul interogării. [...]
(Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989. Bucureşti: Editura Nemira, 2005)

Dezbateri în instanţa de fond
TRIBUNALUL MILITAR AL R.P.R.
Colegiul de fond
Dosar nr. 201/ 1960
ÎNCHEERE
[...] Steinhardt Nicu Aurelian element duşmănos regimului a păstrat o strânsă legătură cu Noica Constantin prin Beatrice Strelisker după ce a aflat că are domiciliu obligatoriu în oraşul C. Lung. Muscel, acolo a cunoscut şi pe Paleologu Alexandru sub numele de Creifeleanu, discutând împreună modul de lucru în care să interpreteze în mod duşmănos scrierile filozofului german Hegel, şi să le difuzeze în cercul lor de prieteni, ceea ce a şi făcut în vara anului 1957.
A participat la discuţiile duşmănoase faţă de regim cu care ocazie s-au popularizat scrierile duşmănoase ale fugarilor români Mircea Eliade şi Cioran Emil introduse în ţară în mod clandestin, de Acterian Sadova Maria, scrieri pe care el însuşi le-a difuzat lui Algeorge şi Paleologu. A fost de acord pentru multiplicarea în mai multe exemplare a articolului lui Cioran Emil sustras dela fondul special al bibliotecii Academiei de Paul Dimitriu din revista franceză Nouvelle Revue Francaise, articol care a fost difuzat la numeroase persoane. [...]
(Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A, Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., cap. Procesul. Bucureşti: Editura Vremea, 1996)

Vârsta ionicului (2) - un altfel de jurnal...

De dimineaţă mi-am scos sufletul la plimbare. L-am prins de reverul bluziţei vernil, cu nasturi albi, opaci, şi l-am forţat să iasă alături de trup. S-a lăsat purtat de mână pe aleile mele, cu pietriş bătătorit şi îngrijit. I-am tot povestit că se iroseşte dacă-şi adastă mereu privirea pe aceleaşi interioare de oase şi muşchi, străbătute de vasta reţea din apropierea organelor interne. M-a privit tăcut. Auzisem eu că şi alţii, scriitori introspectivi, mai procedează la fel, adică îşi cercetează sufletul, dar numai aşa, ca să-l disece într-o bună zi, fără bisturiu, şi să-i pătrundă tainiţele.
Nu ştiu mai departe cum. Am încercat mai demult să aflu. Dar în practica de la Medicină Legală n-am găsit nici urmă de suflet în trupurile inerte.
Mă mulţumesc să fac ce ştiu mai bine cu sufletul meu. Astăzi l-am alintat, i-am încheiat nasturii paltonului... unu... doi... trei... patru... cinci... nasturi, i-am răsucit în jurul cercelului şuviţa aceea zăpăcită, auriu-cognac, care-i tot cădea pe umeri... Nu! Nu te aşeza pe bancă! E umedă... Zăpada bălteşte şi-i devorează lemnul. Să stăm pe rădăcina castanului, pe fibrele contorsionate şi tutelate de pământul ce a absorbit apa.
I-am înşirat apoi o întreagă aserţiune despre frumoasele Figuri ale lui Genette:

Cartezianul Lamy e fără îndoială retoricul francez care a împins cel mai departe interpretarea psihologică (afectivă) a figurilor, ajungând să caute în fiecare dintre ele ,,caracterul", adică semnul unei pasiuni distincte: există tot atâtea figuri câte simptome. Elipsa: o pasiune violentă vorbeşte atât de repede încât cuvintele nu o pot urma. Repetiţia: omului pasionat îi place să se repete, iar omului mânios să lovească de mai multe ori. Hipotipoza: prezenţa obsedantă a obiectului iubit. Epanortoza: omul pasionat îşi corectează neîncetat vorbirea pentru a-i spori forţa. Hiperbata (inversiunea): emoţia răstoarnă ordinea lucrurilor, deci şi ordinea cuvintelor. Distribuţia: sunt enumerate părţile ce alcătuiesc obiectul pasiunii. Apostrofa: omul emoţionat se răsuceşte în toate părţile, căutând pretutindeni ajutor etc.

La vederea celor doi fulgi sticloşi care-i înţepau pleoapele, mi-a răsărit un zâmbet. Mi-am dat seama că i s-a făcut frig.
...Kokoon... Un ceai, vă rog! Cu muguri de trandafir şi petale de ciocolată. Şi zahăr! Mult zahăr! Kandiszucker, zahăr brut din trestie, brun, alb, rafinat, fin sau în cubuleţe. Am aşteptat toate cele 7 minute pentru ca aromele să se amestece, apoi am picurat esenţele în ceştile de nisip. Sufletul a băut petalele, iar mie mi-a lăsat bobocii de trandafir. Lumânările albastre se aprindeau, se stingeau pe candelabrele negre, iar muzica, aceeaşi muzică dintotdeauna, îmi vorbea...

Pagini clasice: vârsta ionicului

,,...îndată ce începea execuţia, muzica o liniştea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza liniştită.
Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin aceste cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras singur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
Nu-şi dete seama de momentul când coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cândva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.
Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cohiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură."

FEBRUARIE în fărâme de jurnal

Katherine Mansfield, Jurnal

13 februarie [1916]
Practic până acum n-am scris nimic, şi timpul se scurtează iarăşi. N-am realizat nimic. Nu sunt mai aproape de făuririle mele decât eram acum două luni, şi mă cam îndoiesc că păstrez voinţa de a realiza ceva. De fiecare dată când dau să mă mişc, demonul din mine îmi şopteşte chiar în aceeaşi clipă: ,,Da, da, am mai auzit noi d-alde astea!" Şi apoi îl aud pe R.B. la Cafe Royal: ,,Mai scrii?" Dacă mă întorc în Anglia fără să fi terminat o carte, nici nu vreau să mai aud de mine. Aş şti atunci că, orice s-ar spune, nu sunt o adevărată scriitoare şi că n-am dreptul la ,,o masă de lucru" în camera mea. Dar dacă mă întorc cu o carte terminată, va fi o profession de foi pour toujours. De ce ezit atâta? Să fie doar lenea? Lipsa de voinţă? Da, simt că de aici porneşte totul, şi de asta-i atât de important să mă reafirm în ochii mei. Mi-am instalat azi o masă de lucru în odaie, dar din locul unde-i aşezată văd rămurelele din vârful migdalului şi aud vuietul mării. Pe masă e un ghiveci cu muşcate frumoase. Nimic nu poate fi mai plăcut decât cuibuşorul meu, e atât de liniştit şi de înalt, încât am senzaţia că-s cocoţată într-un copac. Simt că aici voi putea scrie, mai ales în amurg.


Andre Gide, Pagini de jurnal

14 februarie [1924]
Pentru că public puţin, se crede că sunt încet. Adevărul e că sunt lungi perioade în viaţa mea când nu scriu. De cum îmi e creierul în bună dispoziţie, pana sau creionul rămân în urmă. Ultimul act din Saul l-am scris, tot, într-o zi (la Arco). Mi se întâmplă să scriu în tren, în metrou, pe o bancă de pe chei sau de pe bulevarde, în marginea drumurilor - şi sunt cele mai bune pagini ale mele, cele mai realmente inspirate. Frazele vin una după alta, se nasc una dintr-alta, şi, simţindu-se cum se nasc şi se dezvoltă în mine, încerc o încântare aproape fizică. Cred că ţâşnirea aceasta arteziană e rezultatul unei lungi pregătiri inconştiente. Uneori mi se întâmplă să mai aduc după aceea primei ţâşniri nişte retuşuri, dar foarte puţine.
Numai munca de cimentare a diferitelor părţi e uneori foarte grea şi cere o mare încordare a minţii.
Se întâmplă ca unele ciorne să fie supraîncărcate, dar asta vine din foşnirea gândurilor şi din dificultatea ordonării şi închegării lor.


Franz Kafka, Jurnal

20.II.11. Mella Mars la Lucerna. O tragediană plină de spirit, care joacă parcă pe o scenă răsturnată, apărând aşa cum se arată uneori tragedienele în culise. Intră în scenă cu o faţă obosită, dar şi anostă, inexpresivă şi îmbătrânită, aşa cum obişnuiesc să-şi facă apariţia actorii cunoscuţi. Vorbeşte foarte ascuţit, iar gesturile ei încep oarecum odată cu îndoirea la maximum a degetului mare, care pare să aibă nişte tendoane puternice în loc de oase. Are o mimică deosebită a nasului, datorată alternanţei dintre conturarea şi coborârea muşchilor, ce se mişcă în toate părţile. În ciuda faptului că gesturile şi cuvintele ei sunt mereu ca nişte fulgere, accentele pe care le pune sunt delicate.
Orăşelele au şi mici împrejurimi pentru cel care vrea să facă o plimbare.
Tinerii inocenţi şi bine îmbrăcaţi, care treceau pe lângă mine pe coridor, îmi aminteau de tinereţea mea şi, ca atare, îmi lăsau o impresie.
Scrisorile de tinereţe ale lui Kleist, de când avea douăzeci şi doi de ani. Renunţă la cariera militară. Cei de acasă îl întreabă ce urmează aşadar să studieze pentru a-şi câştiga existenţa, fiindcă socotesc asta un lucru firesc. ,,Ai de ales între jurisprudenţă şi ştiinţe politice. Ai însă şi relaţii la curte?" ,,La început am negat niţel cam încurcat, dar pe urmă am declarat cu atât mai mândru că, potrivit concepţiei mele actuale, chiar dacă aş avea relaţii, ar trebui să-mi fie ruşine să contez pe ele. Lumea a zâmbit, iar eu am simţit că mă pripisem. Trebuie să te fereşti să spui asemenea adevăruri."


Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit. 1932-1947

Duminică, 2 februarie 1941
Dimineaţa citit Însemnările unui belfer de I. Botez. La început e foarte bun, dar nu rezistă mai departe de câteva pagini. Până la urmă... adevărată vulgaritate. După-masă mers la Al[ice Botez]. Venit Clubul şi stat până la opt, băut ceai şi trăncănit. Seara cu găinile acasă, în mod obligator. Stat lângă foc şi citit Benoni de Knut Hamsun. Ascultat jazz-uri la Radio şi culcat pe la 12.

Miercuri, 12 februarie 1941
Premiera Iphigeniei. Cu toate că nu recunosc o deosebită valoare acestui gen de piese, admit că ,,pentru gen" piesa este destul de bună. Mihai Popescu şi Aura Buzescu au jucat frumos, încolo o montare proastă, o regie (Şahighian) stupidă, costume şi decoruri (G. Negry) oribile şi, în afară de toate astea, scena Comediei minusculă pentru o astfel de piesă.

Joi, 13 februarie 1941
Sculat pe la 9, mers la Fundaţie, citit din Le mysticisme et La Logique de B. Russell. Era şi Nuni [Dona] cu care stat la trăncăneală şi mers pe urmă pe străzi.
Trecut pe la librăria italiană şi cumpărat o hârtie frumoasă cu care mi-am legat caietul cu note şi caietul Clubului.
Pe la ora 6 i-am telefonat lui M[arieta Sadova] şi m-am dus pe la ea. Era o beznă grozavă prin oraş. La M., Cor[ina Constantinescu] din ce în ce mai slabă.
Avut cu M. o discuţie penibilă despre spectacolul de aseară. M-a întrebat cum l-am găsit şi i-am spus obiectiv calităţile şi defectele. S-a înfuriat groaznic şi a început să spună că spectacolul a fost desăvârşit în totul, ca decoruri, costume, regie etc. Adică tot ce a fost de fapt urât. Avea aerul să spună că boicotez piesa. A început să insulte lumea şi evident şi pe mine. Că nu ne pricepem în adevărata artă, stilizare etc. etc. Că ,,să-i dau voie să aibă mai multă cădere în aprecierea unui..." etc., ,,mai multă pregătire" etc., ,,că n-o interesează nici gustul, nici părerea nimănui..." Era penibil... Am încercat să pun lucrurile pe un plan obiectiv, dar e atât de acrită de tot ce i se întâmplă încât a fost imposibil să discutăm. Îşi azvârlea toată furia personală într-o discuţie despre un spectacol de artă. Or, nu asta interesează.
Sunt evenimente şi frământări care nu mă interesează. Dacă n-ar fi H[aig] la mijloc, m-ar durea în coate. Faţă de frământări pe care le socot sterile, există altfel de transe infinit mai chinuitoare din otrava cărora se nasc singurătăţile şi amărăciunile. Sunt zvârcoleli împotriva cărora sunt imunizată (de copil) de imensa mea tristeţe şi blestemata asta de luciditate.


Mircea Eliade, Jurnal

14 februarie [1976]
Foarte emoţionantă ceremonia din amfiteatrul Richelieu. Corul şi orchestra de studenţi, de o sobră şi totuşi originală eleganţă, în stânga estradei, în mijlocul căreia se afla rectorul Alphonse Dupront, înconjurat de noi, cei cinci proaspeţi doctori honoris causa şi cei cinci profesori care ne prezentau. Printre cei cinci ,,onoraţi", Menuhin şi Heath, fostul premier al Marii Britanii; cunoscându-i-se son violon d'Ingres, a fost invitat să dirijeze Alleluiah. [...]

15 februarie [1976]
Sibylle a invitat vreo patruzeci de prieteni şi colegi la restaurantul Beauvillier. Seară neuitată. Vorbesc Eugen Ionescu (amintind, cu mult umor, ,,conflictul generaţiilor" din tinereţea noastră bucureşteană), Henry Corbin şi Paul Ricoeur. Impresionantă mărturisire a lui Paul: că Traite l-a ajutat să se elibereze de Karl Barth.
Georges Dumezil îmi spunea, amintindu-mi dificultăţile create de ambasadă, în 1948 - şi referindu-se la discursul atât de elogios al lui Meslin: ,,Într-o asemenea traiectorie se poate descifra intervenţia Providenţei."

22 februarie [1976]
Julien Green notează în Jurnalul lui: ,,Meme si mon livre n'est rien, ce livre doit etre ecrit et, paradoxalement, ce rien doit exister, car l'ecrivain n'est cree que pour creer lui-meme." (20 fevrier, 1945).
În ceea ce mă priveşte, îmi place să compar cărţile pe care le scriem cu florile. Ştim foarte bine că, odată ce le-am tăiat şi le-am adus în casă, le-am aşezat în vaze, nu vor supravieţui decât câteva zile - dar certitudinea asta nu le micşorează frumuseţea. Ca şi florile, cărţile participă la modul epifanic de a fi. Esenţialul este să se arate, chiar dacă vor fi uitate în câţiva ani.

Madeleine Cancicov, ,,Le Cachot des Marionnettes” (fragments)

JALONS

[...]Ce qui m’a manqué le plus en prison:

La communion.

Les miens.

Les livres.

La liberté de mouvement.

Mais il y eut la communion spirituelle journalière. Et la presence de Dieu, tangible, vibrante, absolue. Car pour Le posséder tout entire il faut avoir tout perdu.[…]

ÉPISODES

Les officiers

Les deux fils étaient officiers. Ils suivent leur colonel Arsenescu lorsque celui-ci se retire dans la montagne avec ses hommes. Tous les villages de la region – leur region, qui s’appelait avec fierté «le fief du Roi». Armement, appareils de transmissions, etc. Les femmes font le «contact». Une véritable bataille se livre dans la maison des deux frères Arnautoi. Ils réussissent à s’enfuir, mais toutes la famille est arrêtée.

Ils tiennent bon pendant des années, maintenant le contact avec d’autres groupes, d’autres régions, leur fournissant les informations reçues des villageois – qui à leur tour étaient en rapports avec les villes -, menaçant les traîtres et les opportunists, remontant le moral. On leur obéit, les amis par sympathie et convinction, les ennemis par crainte. Et le communisme pénétra difficilement dans cette région.

Et l’histoire se répète. Les montagnes sont passées au peigne fin, l’aprovisionnement deviant difficile, les ambuscades se multiplient. Des hommes tombent. Eux aussi ils se dispersent. Il ne s’agit plus maintenant que de pouvoir exister. Le fil est rompu. Les uns réussissent à passer la frontière, d’autres sont décimés.

La réalité et la légende se confondent. Un jour, paraît-il, on attrape le chien du colonel et par lui on espère retrouver le maître. Mais dans la nuit, le chien est empoisonné… Il paraît aussi que le colonel a passé sept ans sous un froc de moine, dans un monastère dont le Supérieur était son ami. Lorsque celui-ci est changé, les religieux sont pris de court, et la supercherie est decouverte. On l’arrête.

Légende? Réalité?

Dans le village il y a une jeune fille amoureuse de l’un des deux frères Arnautoi. Elle les aide quelque temps puis les rejoint. Et Marie donne une petite fille à son amoureux. Pendant leurs pérégrinations, le père porte l’enfant dans un havre-sac et sèche les langes sur sa poitrine à même la peau. Une fois, affamés, ils se firent une bouillie avec de la bouse de vache.

Ils ne sont plus que 5 ou 6. L’un d’eux veut les quitter, Marie l’abat. Elle a aussi eu, paraît-il, un petit garçon qu’elle tue ne pouvant le nourrir. Légende… calomnies… atrocités…? (Au procès les hommes affirment que c’est elle qui les a empêchés de se livrer. Vérité? Ou mensonge pour sauver leur tête? Et les femmes ont souvent pris à leur compte les actions des hommes pour alléger leur responsabilité. Marie est condamnée à mort, mais elle n’est pas exécutée.)

Le hazard leur fait découvrir une grotte dans la paroi même de la montagne, à pic. Ils y montent et descendent au moyen d’une échelle de corde. Ils s’y terrent. Mais il faut manger. Les deux frères ont un ami fidèle, un meunier. Ils descendent chez lui parfois pour s’approvisionner. Une nuit qu’ils ont dîné, une étrange somnolence s’empare d’eux. L’un s’endort, la tête sur la table; l’autre saut sur ses pieds et se précipite au dehors, pour tomber dans les bras des miliciens. C’était le beau-frère de Marie. Il est forcé, sous peine de la mort de les conduire à la grotte. Il s’y montre seul, criant à Marie de descendre avec l’enfant car son mari l’appelle. La femme ne se méfie pas. On déroule l’échelle et elle descend dans le vide, l’enfant sur son dos dans le sac. Les miliciens s’en emparent. Lorsque ceux d’en haut voient la scène, ils remontent l’échelle. On tire de jour et de nuit. Puis grenades et bombes suivent. La montagne est pulverisée. Et tout rentre dans le silence.

Un jour, à la promenade dans la cour de la prison, Marie tombe et ne se relève plus.

ORION

[…]S’il n’y a pas d’églises, il y a Dieu. Le temps ne nous faisant pas défaut, nous pouvons prier, méditer et même enseigner, c’est-à-dire transmettre aux autres (à part des connaissances intellectuelles ou linguistiques) l’enseignement official ainsi que le résultat de nos réflexions. Et nous constatons que nous connaissons Dieu peut-être pour la première fois. Pour la première fois nous savons que c’est de Lui que vient notre force: de ne pas désespérer, d’agir, de rire, d’aimer, de pardoner, de vivre enfin. Pour la première fois nous Le possédons réellement. Car pour posséder Dieu, il faut peut-être avoir tout perdu. Afin que Lui seul occupe toute la place.[…]

(Madeleine Cancicov, Le Cachot des Marionnettes. Quinze ans de prison – Roumanie 1949-1964. Paris: Critérion, 1990)

Memorialul Durerii - ,,Moşu", Ion Gavrilă Ogoranu (partea I)