Prin cenuşa suferinţei (partea întâi)

1. Argument

6 noiembrie 2009. De la Oradea la Oswiecim, în Polonia, sunt doar 550 de km. S-ar putea spune că e un drum capricios, cu ocolişuri în zonele joase şi aventuros pe culmile înzăpezite ale Tatrei de răsărit. La poalele munţilor, în apropierea oraşului polonez, zorii sunt învăluiţi de o ceaţă cenuşie şi sumbră care nu prevesteşte, parcă, nimic bun. O brumă stranie se înfăşoară pe ramuri, multiplicându-le în mii de ace îngheţate, ca într-un tablou încremenit şi lipsit de suflare. Aer tăios, rece, nimicitor.

Acesta este timpul povestit, timpul călătoriei mele. Deşi este un trecut recent (dar, totuşi, trecut), am să relatez experienţa mea de cunoaştere la prezent. Orice rememorare presupune o actualizare evenimenţială şi o retrăire la nivel subiectiv a faptelor. De aceea am să las timpul povestirii (al actului narativ propriu-zis) să se întreţese cu timpul povestit. Va rămâne un singur punct de pe axa temporală la care nu mă voi putea referi decât prin reflecţii generate în mod mediat: timpul ororilor petrecute în fostele lagăre de concentrare şi de exterminare de la Auschwitz-Birkenau: 1940-1945. Acest timp este integrat însă în memoria colectivă, în conştiinţa, mentalitatea şi convingerile etice ale tuturor celor care l-au studiat în profunzime.
Printr-un artificiu de compoziţie am să recuperez şi acest timp, căci este esenţial, de neocolit. Voi apela, în a doua parte a relatării ce urmează, la dezvăluirile datorate cercetărilor istorice. În acest demers, voi recurge la un material auxiliar de diseminare a informaţiei: Auschwitz-Birkenau. Histoire et present.

2. Auschwitz I: La porţile infernului

La periferia sud-vestică a oraşului Oswiecim ceaţa devine apăsătoare şi sufocantă. Nu-mi permite, deocamdată, să vizualizez ansamblul, ci doar mici porţiuni răsfirate pe un perimetru de câteva zeci de metri, din umbra cărora se divulgă urme de sârmă ghimpată, ziduri anoste de cărămidă, turnuri de supraveghere înnegrite de vreme. Sârmă, piatră şi cărămidă roasă, totul dispus într-o topografie perfectă. Spaţiul concentraţionar nu-mi arată încă enorma şi monstruoasa sa faţă. Oricât m-aş strădui să recreez din cuvinte atmosfera, n-aş putea s-o transmit la fel de bine precum fotografiile surprinse cu o săptămână în urmă. Multe prejudecăţi se năruie în acest loc al durerii, pe măsură ce adevărurile sunt repuse în drepturile lor fundamentale. Recunosc deja poarta grea de fier, purtând cinica inscripţie ,,Arbeit macht frei"; am văzut-o de nenumărate ori în alte imagini risipite de-a lungul vieţii mele şi ascunse apoi într-un colţ uitat al suferinţei.
Încă nu-mi dau seama că aici e doar începutul, iar mintea mea nu pare pregătită să absoarbă încă dovezile fruste ale barbariei umane. Lipsa semnelor coborârii, ale descinderii în infernal, este înşelătoare. În trecut, la Auschwitz nu se mai cobora decât în camerele de gazare şi în crematorii... Geografia celor trei lagăre şi reţeaua feroviară complicată ce ducea cândva sufletele omeneşti spre un capăt de viaţă sfâşiată atât de abrupt şi de violent sunt toposuri demonizate, locuri în care pământul şi iadul se contopesc într-o tăcere asurzitoare (m-a urmărit acest oximoron pe tot parcursul meu prin lagăre; strigătul izbucnea dureros din fiecare fibră a naturii, din arborii seculari - martori la supliciul inocenţilor, din unghiurile scrâşnite ale pietrelor şi chiar din tăişul sticlos al luminii solare ce a reuşit într-un târziu să străpungă ceaţa şi să-mi desfăşoare adevărata dimensiune a dezastrului).
Fotografiatul este interzis în toate interioarele primului lagăr: în fostele blocuri ale prizonierilor, devenite un muzeu viu, în singura cameră de gazare rămasă intactă şi în crematoriu. Impresia e însă mult mai puternică decât interdicţia pentru vizitatorii veniţi din toate colţurile lumii. Zeci de flash-uri scapără, aproape necontrolat, din mulţime, de parcă s-ar dori păstrarea unor dovezi ale supliciilor, spre neuitare. Din consideraţie pentru victimele Holocaustului şi pentru efortul de conservare depus de muzeografi cu scopul păstrării acestei mărturii esenţiale de istorie contemporană, nu voi ataşa nicio fotografie din interioare.
Încremenesc de câteva ori în faţa unor imagini şocante, despre care-mi vine, chiar şi acum, extrem de greu să scriu; în jurul meu văd oameni plângând. Mă impresionează spiritul polonezilor, mai ales al tinerilor. În jurul orei 11 dimineaţa (ora locală), incinta este deja aglomerată. După apartenenţa autocarelor din parcarea arhiplină, 80% din vizitatori sunt polonezi. Pe toţi ne cutremură, ca un loc blestemat şi nefast, sluţit de energiile rele condensate într-un timp atât de redus, Zidul Morţii, unde au fost curmate cu brutalitate vieţile eroilor, ale luptătorilor (evrei şi deţinuţi politici polonezi) ce au organizat la un moment dat o mişcare de rezistenţă în interiorul lagărului.

Continui prima parte a călătoriei de la începutul lunii noiembrie, călăuzită de ecoul unui îndemn interior. Nu am voie să pun zăgaz fluviului de gânduri, să institui un monopol nociv asupra lor. Rememorarea devine o terapeutică necesară.
Reiau o frântură de amintire şi o derulez repejor până se pierde în clipa întreruptă. Revăd iarăşi feţele pelerinilor ai căror paşi s-au intersectat cu ai mei pe aleile primului lagăr. Abia percep clocotul interior al revoltei, al disperării că urgia nu a fost stăvilită în acele timpuri de sălbăticie. Parcă aud plânsul inocenţilor, le văd chipurile prinse într-o crispare fotografică rămasă ca mărturie pentru eternitate pe zidurile interioarelor. Urmele lor... Rămăşiţele unor vieţi pierdute, spulberate de suflul atrocităţilor.
Copiii şi tinerii pe care-i însoţesc sunt admirabili, cu stele galbene prinse în piept, ca un omagiu adus victimelor terorii. Ne simţim mai aproape astfel, anulăm distanţa temporală, înţelegem că o imensă responsabilitate se lasă greu pe umerii noştri de acum înainte: aceea de a nu lăsa fiorul unui astfel de trecut să ne invadeze prezentul.

3. Auschwitz II: Birkenau

Lagărul Auschwitz II se află la aproximativ 3 km depărtare de zona de concentrare. Experimentul dement se extinsese, în anii dictaturii naziste, pe o arie uluitor de mare, iar mecanismele de măcinat vieţi se perfecţionaseră. A rămas doar un câmp montruos, halucinantul loc al exterminării, în miezul căruia, suliţată de razele soarelui şi pietrificată de groaza întinderii, am trăit un alt moment dramatic. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să cuprind în planul meu vizual întreaga suprafaţă a tragediei.
Din mulţimea de barăci de lemn ale foştilor deţinuţi mai sunt doar câteva, străbătute de o reţea de construcţii de cărămidă asemănătoare unor cuptoare. Restauratorii polonezi sunt neobosiţi, scoţând cu tenacitate la suprafaţă temelii ale clădirilor în care mii de oameni şi-au trăit cândva ultimele zile, în condiţii greu de imaginat.
Pe peron, pe acel peron de la capătul drumului..., tălpile îmi devin ţărână. Paşii refuză să de materializeze, iar răsuflarea rece a pământului, ultragiat şi el, urcă spre sufletul meu. Din nou simt cum se diluează cuvintele şi refuză să înveşmânteze o realitate pe care mintea omului o respinge...
Din fostele camere de gazare şi crematorii au rămas doar ruinele, loc de reculegere pioasă. Am senzaţia că iadul şi-a sporit acolo forţele, şi-a amplificat instrumentele devoratoare, spaţiile de distrugere.
Cerul coboară, liniştea doare, stele galbene se odihnesc pe gândurile unor copii. Un băieţel de 13 ani rosteşte Rugăciunea Morţilor în limba ebraică.

În urmă rămân lacrimi discrete, lumânări, flori, pietre şi stele.

Pe acoperişul lumii

Zakopane, Polonia (8 noiembrie 2009)
Cota 1955 m

Tipologii în umbra temniţei

Joi, 29 octombrie, am avut ocazia să particip la Simpozionul 40 de ani de învăţământ filologic sibian, organizat de Universitatea ,,Lucian Blaga" din Sibiu. Comunicările ştiinţifice prezentate au reunit contribuţiile doctorale reprezentative pentru tematica generoasă aflată pe agenda de lucru a cercetătorilor. M-au impresionat anumite intervenţii prin seriozitatea abordării şi structurarea minuţioasă a viziunii personale despre fraţii Acterian, drama personajului în romanul religios românesc, poezia temniţelor, proza lui Emanuil Bucuţa.
Prezentarea mea a scos la lumină Tipurile de personaje din naraţiunea memorialistică a detenţiilor postbelice, articulate pe două paradigme tipologice: deţinuţii politici din România anilor 1947-1964 şi agenţii sistemului represiv, instrumente ale distrugerii fiinţei umane şi a demnităţii sale. Ramificaţiile desprinse din tipologiile fundamentale m-au determinat să configurez două tipare comportamentale şi fizionomice (deşi acestea nu au fost singurele criterii de analiză): unul flexibil, deschis, adaptat la varietatea profunzimilor sufleteşti unicizate, altul rigid, închis, recurent, evocând imagini tipice, colective şi panoramice. M-au preocupat aspecte corelative precum relaţiile dintre deţinuţii politici şi anchetatori/ torţionari/ gardieni, glisarea dinspre realitatea exterioară, agresivă şi asediantă, spre spaţiul compensativ al interiorităţii, prin revelaţia credinţei, evadarea în creaţie şi fantezie sau prin reflexivitate şi luciditate - tot atâtea bastioane ale apărării în faţa barbariei.
Redau mai jos câteva rânduri din comunicare, selectate dintr-un subcapitol drag mie, cel referitor la învingătorii şi supravieţuitorii sistemului, unde am semnalat câteva portrete sufleteşti de o frumuseţe uluitoare. După publicarea lucrării în revista simpozionului, o voi transcrie integral în acest spaţiu personal.

[...] Cu o notă de duioşie este conturat şi portretul lui moş Alexa Pop în volumul Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici: Mă îngrijea ca o infirmieră când veneam bătut, îmi păstra mâncarea când ancheta se prelungea dincolo de ora mesei, dar nu ţinea să mă consoleze, după cum nu mă îndemna să vorbesc despre tortură. S-ar fi zis că mă lăsa să învăţ singur fiecare amănunt al detenţiei.(1) Călit în anii lungi de puşcărie politică şi purtând pe trup tristele semne ale propriilor anchete, bătrânul îl iniţiază discret, în universul carceral, pe tânărul arestat. Prima lecţie învăţată de Florin Constantin Pavlovici de la moş Alexa, în arestul Ministerului de Interne, a fost aceea că niciun nevinovat nu scapă necondamnat din mâna Securităţii. Problema morală a nevinovăţiei deţinuţilor politici este dezbătută în majoritatea memoriilor carcerale. Acest aspect ne îndreptăţeşte să distingem, în afara tipurilor de personaje relevate mai sus, o categorie aparte, foarte cuprinzătoare: inocentul. Sfera inocenţei se extinde asupra tuturor victimelor represiunii într-un sistem totalitar, după cum atrage atenţia Hannah Arendt în Originile totalitarismului: De aici confuzia bunului-simţ, care se întreabă: ce crimă trebuie să fi săvârşit aceşti oameni pentru ca să sufere atât de inuman? De aici, de asemenea, inocenţa absolută a victimelor: nici un om nu a meritat vreodată aşa ceva.(2) Drama deţinuţilor politici este pe măsura acuzaţiilor grave şi absurde care li se aduc: crime, uneltiri, acte de înaltă trădare faţă de regimul comunist. Convinşi de inocenţa lor în raport cu toate acestea şi bulversaţi de severitatea sentinţelor, ei speră mereu că se va dovedi netemeinicia învinuirilor aduse şi li se va face dreptate. Nu cunosc, din păcate, sinuozităţile jocurilor politice, iar viaţa din exteriorul temniţei răzbate în lumea lor prin ecouri trunchiate. [...]

(1) Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 23
(2) Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 550

Addenda (5 noiembrie 2009)
Mâine dimineaţă voi ajunge la porţile fostului lagăr de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. În urmă cu exact 2 ani, în noiembrie 2007, am pornit într-o călătorie asemănătoare spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Sunt două experienţe spirituale care îmi marchează destinul, orientându-mi preocupările spre o anumită zonă de studiu.
Se cuvine să adaug că în fragmentul extras din Originile totalitarismului, subcap. Dominaţia totală, Hannah Arendt se referea, deopotrivă, la victimele lagărelor de exterminare şi de concentrare naziste şi comuniste. Rădăcina răului este unică. Acelaşi trecut totalitar, traumatic, era avut în vedere şi de George Santayana, în celebrele cuvinte înscrise spre aducere-aminte la intrarea în Memorialul de la Sighet, cuvinte pe care le-am mai evocat cândva: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete.