Wiener Sangerknaben, ,,Engel auf den Feldern singen"

Prin cenuşa suferinţei (partea a doua)

4. Perspectiva documentară

Colaboraţionismul, suferinţa, genocidul invită la un tip de formulare din care ambiguitatea să fie eliminată programatic. Imaginile lagărelor eliberate de trupele aliate nu constituie o notă de subsol, ci debutul unei noi istorii europene. Ca şi la un Primo Levi, revelaţia morţii tehnologice pune în cauză aşezarea firii umane înseşi. Auschwitz devine un nume al secolului însuşi, cel care sfâşie şi convoacă spirite. Tranziţia de la liberalism la asumarea memoriei intervine organic.
Ioan Stanomir, Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor. Bucureşti: Curtea Veche, 2009, p. 96.

În 2 iulie 1947, printr-o lege a Dietei poloneze a fost creat Muzeul de la Auschwitz-Birkenau, desfăşurat pe întinderea celor mai importante sectoare ale fostului lagăr: Auschwitz I şi Auschwitz II. Memoria vulnerabilă a omenirii postbelice are nevoie de acest nucleu de rezonanţă. Urmele ororilor tind să se estompeze, mai ales în conştiinţele anesteziate ale noului veac. Trecutul terifiant trebuie cunoscut în întregime pentru a rămâne mărturia vie a acelor experienţe dezumanizante ce au desfigurat chipul lumii. Fără încrâncenare, fără patimă devoratoare, documentul frust înlătură incertitudinile, decantează informaţiile, explicitează, topeşte ambiguităţile şi dizolvă prejudecăţile.
Istoria a demonstrat că imperiile întemeiate pe teroare şi ideologii totalitare, germinate în dispreţul înaltelor valori umane, se surpă violent, abrupt şi tumultuos. Din nefericire, cenuşa spulberată în toate colţurile lumii după prăbuşirea monstruosului edificiu nazist s-a ivit din suferinţele inocenţilor, ale căror destine au fost măcinate de suflul paranoic al nesăbuinţei (in)umane.
La Auschwitz timpul nu mai are căutare. A încremenit într-o agonie perpetuă, resimţită acut de orice pelerin ca o durere inexplicabilă.
Reproduc mai jos câteva fragmente (în traducerea proprie) din broşura intitulată Auschwitz-Birkenau: Histoire et present. Este esenţială însă vizitarea acestui loc unde amintirea atâtor victime nevinovate este păstrată intactă. De asemenea, vizitarea site-ului oficial al memorialului, www.auschwitz.org.pl, permite accesul la numeroase documente de arhivă şi la galeriile de fotografii istorice şi actuale.

Auschwitz-Birkenau: Histoire et present

Auschwitz 1940-1945
Istoricul lagărului. Crearea lagărului

În ochii întregii lumi, lagărul nazist de concentrare şi de exterminare de la Auschwitz este simbolul Holocaustului, al genocidului şi al terorii. A fost creat de germani la mijlocul anilor 1940 la periferia oraşului polonez Oswiecim şi incorporat de nazişti în cel de-al III-lea Reich. Oraşul a fost ulterior rebotezat cu numele german ,,Auschwitz", care a devenit totodată şi numele lagărului de concentrare (KL - Konzentrationslager) Auschwitz.
Cauzele directe ale creării lagărului au fost numărul mare de polonezi arestaţi de poliţia germană şi suprapopularea închisorilor, rezultată din aceste acţiuni. La început, acest nou lagăr de concentrare trebuia să fie similar celor pe care sistemul nazist, fondat pe teroare, le-a creat deja în anii '30. De altfel, lagărul de la Auschwitz a îndeplinit acest rol în perioada întregii sale existenţe, chiar şi atunci când a devenit, în 1942, cel mai mare centru de exterminare în masă a evreilor.
Personalul lagărului KL Auschwitz se compunea din membri ai organizaţiei SS (Schutzstaffeln). Aceste unităţi au fost create ca nişte corpuri de elită care trebuiau, la origine, să asigure securitatea cu ocazia marilor adunări ale partidului nazist. De-a lungul anilor, importanţa SS a crescut în miezul celui de-al III-lea Reich, această structură preluând numeroase atribuţii de la administraţie, poliţie şi armată. Personalul lagărelor de concentrare se recruta din aceste unităţi.
Trupele SS făceau parte din cadrele lagărului şi din personalul însărcinat cu supravegherea. Participau, de asemenea, la exterminarea în masă a evreilor, precum şi la execuţia deţinuţilor. La început, personalul SS al lagărului se compunea doar din germani. Ulterior, erau recrutaţi Volksdeutsche, adică cetăţeni ai altor state, care erau în măsură să-şi dovedească originea germană şi care semnaseră lista de apartenenţă la naţiunea germană (Volksliste). Pe toată durata existenţei sale, KL Auschwitz a numărat mai mult de 8 000 de membri SS. (pp. 4-5)

Extinderea lagărului

Localizarea lagărului - practic în mijlocul Europei ocupate de nazişti - şi o bună reţea feroviară au incitat autorităţile germane să desfăşoare lagărul pe o imensă suprafaţă cu scopul de a trimite acolo deportaţi originari din aproape toate ţările Europei. La apogeul existenţei sale, lagărul de la Auschwitz era compus din trei părţi principale:

- Auschwitz I, prima şi cea mai veche parte din lagăr: era lagărul principal (număra între 12 000 şi 20 000 de deţinuţi), creat la mijlocul anului 1940 pe locul unei cazărmi a armatei poloneze, ce data dinainte de război, şi mărit în mod constant pe măsura necesităţilor.

-Auschwitz II-Birkenau, a doua parte. Era cel mai mare ansamblu al lagărelor de la Auschwitz (în 1944 număra mai mult de 90 000 de prizonieri). Construirea sa a început în toamna anului 1941 pe terenul satului Brzezinka, situat la o distanţă de 3 km de Oswiecim, de unde a fost expulzată populaţia poloneză, iar clările locuitorilor au fost demolate. La Birkenau, naziştii au instalat cele mai mari instalaţii din întreaga Europă ocupată, destinate exterminării în masă - camerele de gazare - unde au ucis evreii deportaţi în lagăr.

- Auschwitz III-Monowitz, a treia parte, denumită şi Buna (în vara anului 1944, acolo erau deţinute mai mult de 11000 de persoane). La origine a fost vorba despre un sub-lagăr de la Auschwitz, creat în 1942 la Monowice, situat la 6 km de Oswiecim, nu departe de uzina de producere a cauciucului sintetic şi a carburanţilor Buna-Werke, construită în timpul războiului de grupul german IG Farbenindustrie. În noiembrie 1944, sub-lagărul de la Buna a devenit autonom şi a primit numele de KL Monowitz. Majoritatea sub-lagărelor de la Auschwitz îi erau corelate. (p. 6)

Sub-lagărele de la Auschwitz

Între 1942 şi 1944 au apărut în total 47 de sub-lagăre şi ,,kommandos" exterioare ale KL Auschwitz, care exploatau în condiţii de sclavie mâna de lucru constituită de deţinuţi. Aceste structuri erau create îndeosebi în jurul minelor, al uzinelor metalurgice şi al altor întreprinderi industriale din Silezia Superioară, în exploatările agricole şi fermele de creştere a animalelor.
În 1943, complexul lagărelor de la Auschwitz cuprindea trei mari lagăre: Auschwitz I, Auschwitz II-Birkenau, Auschwitz III-Monowitz şi mai multe zeci de sub-lagăre. (p. 7)

Rezistenţa organizată în interiorul lagărului şi în exterior

În ciuda condiţiilor de viaţă extrem de dificile care guvernau lagărul şi a terorii omniprezente, deţinuţii se străduiau să-şi păstreze demnitatea de fiinţe umane. Rezistenţa, fie ea spontană sau organizată, a fost una dintre aceste manifestări. Lupta lor viza mai ales salvarea de la moarte a colegilor de nenorocire. Rezistenţa deţinuţilor a luat, de asemenea, forma acţiunilor militare, politice, culturale şi religioase.
Primele organizaţii de rezistenţă în interiorul lagărului au apărut la mijlocul anului 1940, iniţiate de prizonierii politici polonezi ce reprezentau atunci cel mai numeros grup de deţinuţi. La sfârşitul anului 1942 şi începutul lui 1943, s-au constituit organizaţii de alte naţionalităţi. În 7 octombrie 1944, grupul deţinuţilor din Sonderkommando a organizat o revoltă armată în timpul căreia mai mulţi membri ai trupelor SS au fost ucişi şi un crematoriu distrus.
Una dintre activităţile principale ale rezistenţei era informarea lumii cu privire la crimele comise de nazişti în lagărul de la Auschwitz. Contactele stabilite cu rezistenţa foarte activă organizată în exteriorul lagărului au permis utilizarea acesteia ca intermediar pentru transmiterea informaţiilor culese.
De la crearea lagărului de către nazişti, polonezii din Oswiecim şi din împrejurimi au ajutat deţinuţii a căror viaţă era în pericol, furnizându-le hrană, medicamente şi organizând evadări. (p. 7)

Auschwitz, lagăr de concentrare

În întreaga sa existenţă, Auschwitz a îndeplinit rolul unui lagăr de concentrare şi a devenit, de-a lungul anilor, cel mai mare lagăr nazist. În prima perioadă, autorităţile de ocupaţie au trimis acolo prizonieri politici polonezi consideraţi deosebit de periculoşi, precum conducători ai organismelor sociale, capi religioşi, reprezentanţi ai intelectualităţii, culturii şi ştiinţei, membri ai rezistenţei, ofiţeri.
Primul convoi, numărând 728 de deţinuţi politici polonezi a ajuns în lagăr în 14 iunie 1940, provenind de la închisoarea din Tarnow. Această dată reprezintă, de fapt, intrarea în activitate a lagărului. Naziştii au deportat acolo polonezi în toată perioada războiului: oameni arestaţi cu ocazia raziilor şi a operaţiunilor de deportare, printre care s-au numărat familii întregi, ca în cazul regiunii Zamosc unde trebuiau să se stabilească colonişti germani, sau cu ocazia insurecţiei din Varşovia, în 1944.
Mai târziu, autorităţile germane au deportat la Auschwitz cetăţeni ai altor ţări ocupate, romi (ţigani) şi prizonieri de război sovietici. Aceştia erau înregistraţi şi li se atribuia un număr. Începând cu anul 1942, au fost înregistraţi şi evreii aduşi în convoaiele destinate exterminării, care erau consideraţi de către medicii SS, cu ocazia selecţiei, apţi de muncă sau pentru a servi drept cobai pentru experienţele medicale criminale.
Din cel puţin 1,3 milioane de deportaţi la KL Auschwitz, au fost înregistrate şi deţinute în lagăr în jur de 400 000 de persoane: aprox. 200 000 de evrei, aproape 150 000 de polonezi, aprox. 23 000 de romi (ţigani), aprox. 15 000 de prizonieri de război sovietici şi 25 000 de reprezentanţi ai altor naţionalităţi. Mai mult de 50% dintre ei au pierit din cauza foamei, a muncii inumane, execuţiilor şi condiţiilor de existenţă extrem de penibile şi degradante, au devenit victime ale maladiilor şi epidemiilor, au fost supuşi suferinţelor, torturilor şi experienţelor medicale criminale. Naziştii au transferat aproape 200 000 de deţinuţi în alte lagăre de concentrare, unde mulţi dintre aceştia au pierit. La eliberare, în lagăr se aflau 7 000 de supravieţuitori. (p. 8)

Auschwitz - loc de exterminare a evreilor

Începând cu anul 1942, lagărul, dincolo de funcţia de lagăr de concentrare, a devenit centrul exterminării în masă a evreilor din Europa. Aceştia au fost ucişi acolo, singurul motiv fiind originea lor, indiferent de vârstă, sex, profesiune, naţionalitate sau opinii politice. Majoritatea dintre ei, consideraţi inapţi de muncă în urma selecţiei făcute de medicii SS: bolnavii, persoanele vârstnice, femeile însărcinate, copiii, erau trimişi în camera de gazare chiar de la sosire. Nu figurau în registre şi nu primeau matricolă. (p. 9)

Prin cenuşa suferinţei (partea întâi)

1. Argument

6 noiembrie 2009. De la Oradea la Oswiecim, în Polonia, sunt doar 550 de km. S-ar putea spune că e un drum capricios, cu ocolişuri în zonele joase şi aventuros pe culmile înzăpezite ale Tatrei de răsărit. La poalele munţilor, în apropierea oraşului polonez, zorii sunt învăluiţi de o ceaţă cenuşie şi sumbră care nu prevesteşte, parcă, nimic bun. O brumă stranie se înfăşoară pe ramuri, multiplicându-le în mii de ace îngheţate, ca într-un tablou încremenit şi lipsit de suflare. Aer tăios, rece, nimicitor.

Acesta este timpul povestit, timpul călătoriei mele. Deşi este un trecut recent (dar, totuşi, trecut), am să relatez experienţa mea de cunoaştere la prezent. Orice rememorare presupune o actualizare evenimenţială şi o retrăire la nivel subiectiv a faptelor. De aceea am să las timpul povestirii (al actului narativ propriu-zis) să se întreţese cu timpul povestit. Va rămâne un singur punct de pe axa temporală la care nu mă voi putea referi decât prin reflecţii generate în mod mediat: timpul ororilor petrecute în fostele lagăre de concentrare şi de exterminare de la Auschwitz-Birkenau: 1940-1945. Acest timp este integrat însă în memoria colectivă, în conştiinţa, mentalitatea şi convingerile etice ale tuturor celor care l-au studiat în profunzime.
Printr-un artificiu de compoziţie am să recuperez şi acest timp, căci este esenţial, de neocolit. Voi apela, în a doua parte a relatării ce urmează, la dezvăluirile datorate cercetărilor istorice. În acest demers, voi recurge la un material auxiliar de diseminare a informaţiei: Auschwitz-Birkenau. Histoire et present.

2. Auschwitz I: La porţile infernului

La periferia sud-vestică a oraşului Oswiecim ceaţa devine apăsătoare şi sufocantă. Nu-mi permite, deocamdată, să vizualizez ansamblul, ci doar mici porţiuni răsfirate pe un perimetru de câteva zeci de metri, din umbra cărora se divulgă urme de sârmă ghimpată, ziduri anoste de cărămidă, turnuri de supraveghere înnegrite de vreme. Sârmă, piatră şi cărămidă roasă, totul dispus într-o topografie perfectă. Spaţiul concentraţionar nu-mi arată încă enorma şi monstruoasa sa faţă. Oricât m-aş strădui să recreez din cuvinte atmosfera, n-aş putea s-o transmit la fel de bine precum fotografiile surprinse cu o săptămână în urmă. Multe prejudecăţi se năruie în acest loc al durerii, pe măsură ce adevărurile sunt repuse în drepturile lor fundamentale. Recunosc deja poarta grea de fier, purtând cinica inscripţie ,,Arbeit macht frei"; am văzut-o de nenumărate ori în alte imagini risipite de-a lungul vieţii mele şi ascunse apoi într-un colţ uitat al suferinţei.
Încă nu-mi dau seama că aici e doar începutul, iar mintea mea nu pare pregătită să absoarbă încă dovezile fruste ale barbariei umane. Lipsa semnelor coborârii, ale descinderii în infernal, este înşelătoare. În trecut, la Auschwitz nu se mai cobora decât în camerele de gazare şi în crematorii... Geografia celor trei lagăre şi reţeaua feroviară complicată ce ducea cândva sufletele omeneşti spre un capăt de viaţă sfâşiată atât de abrupt şi de violent sunt toposuri demonizate, locuri în care pământul şi iadul se contopesc într-o tăcere asurzitoare (m-a urmărit acest oximoron pe tot parcursul meu prin lagăre; strigătul izbucnea dureros din fiecare fibră a naturii, din arborii seculari - martori la supliciul inocenţilor, din unghiurile scrâşnite ale pietrelor şi chiar din tăişul sticlos al luminii solare ce a reuşit într-un târziu să străpungă ceaţa şi să-mi desfăşoare adevărata dimensiune a dezastrului).
Fotografiatul este interzis în toate interioarele primului lagăr: în fostele blocuri ale prizonierilor, devenite un muzeu viu, în singura cameră de gazare rămasă intactă şi în crematoriu. Impresia e însă mult mai puternică decât interdicţia pentru vizitatorii veniţi din toate colţurile lumii. Zeci de flash-uri scapără, aproape necontrolat, din mulţime, de parcă s-ar dori păstrarea unor dovezi ale supliciilor, spre neuitare. Din consideraţie pentru victimele Holocaustului şi pentru efortul de conservare depus de muzeografi cu scopul păstrării acestei mărturii esenţiale de istorie contemporană, nu voi ataşa nicio fotografie din interioare.
Încremenesc de câteva ori în faţa unor imagini şocante, despre care-mi vine, chiar şi acum, extrem de greu să scriu; în jurul meu văd oameni plângând. Mă impresionează spiritul polonezilor, mai ales al tinerilor. În jurul orei 11 dimineaţa (ora locală), incinta este deja aglomerată. După apartenenţa autocarelor din parcarea arhiplină, 80% din vizitatori sunt polonezi. Pe toţi ne cutremură, ca un loc blestemat şi nefast, sluţit de energiile rele condensate într-un timp atât de redus, Zidul Morţii, unde au fost curmate cu brutalitate vieţile eroilor, ale luptătorilor (evrei şi deţinuţi politici polonezi) ce au organizat la un moment dat o mişcare de rezistenţă în interiorul lagărului.

Continui prima parte a călătoriei de la începutul lunii noiembrie, călăuzită de ecoul unui îndemn interior. Nu am voie să pun zăgaz fluviului de gânduri, să institui un monopol nociv asupra lor. Rememorarea devine o terapeutică necesară.
Reiau o frântură de amintire şi o derulez repejor până se pierde în clipa întreruptă. Revăd iarăşi feţele pelerinilor ai căror paşi s-au intersectat cu ai mei pe aleile primului lagăr. Abia percep clocotul interior al revoltei, al disperării că urgia nu a fost stăvilită în acele timpuri de sălbăticie. Parcă aud plânsul inocenţilor, le văd chipurile prinse într-o crispare fotografică rămasă ca mărturie pentru eternitate pe zidurile interioarelor. Urmele lor... Rămăşiţele unor vieţi pierdute, spulberate de suflul atrocităţilor.
Copiii şi tinerii pe care-i însoţesc sunt admirabili, cu stele galbene prinse în piept, ca un omagiu adus victimelor terorii. Ne simţim mai aproape astfel, anulăm distanţa temporală, înţelegem că o imensă responsabilitate se lasă greu pe umerii noştri de acum înainte: aceea de a nu lăsa fiorul unui astfel de trecut să ne invadeze prezentul.

3. Auschwitz II: Birkenau

Lagărul Auschwitz II se află la aproximativ 3 km depărtare de zona de concentrare. Experimentul dement se extinsese, în anii dictaturii naziste, pe o arie uluitor de mare, iar mecanismele de măcinat vieţi se perfecţionaseră. A rămas doar un câmp montruos, halucinantul loc al exterminării, în miezul căruia, suliţată de razele soarelui şi pietrificată de groaza întinderii, am trăit un alt moment dramatic. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să cuprind în planul meu vizual întreaga suprafaţă a tragediei.
Din mulţimea de barăci de lemn ale foştilor deţinuţi mai sunt doar câteva, străbătute de o reţea de construcţii de cărămidă asemănătoare unor cuptoare. Restauratorii polonezi sunt neobosiţi, scoţând cu tenacitate la suprafaţă temelii ale clădirilor în care mii de oameni şi-au trăit cândva ultimele zile, în condiţii greu de imaginat.
Pe peron, pe acel peron de la capătul drumului..., tălpile îmi devin ţărână. Paşii refuză să de materializeze, iar răsuflarea rece a pământului, ultragiat şi el, urcă spre sufletul meu. Din nou simt cum se diluează cuvintele şi refuză să înveşmânteze o realitate pe care mintea omului o respinge...
Din fostele camere de gazare şi crematorii au rămas doar ruinele, loc de reculegere pioasă. Am senzaţia că iadul şi-a sporit acolo forţele, şi-a amplificat instrumentele devoratoare, spaţiile de distrugere.
Cerul coboară, liniştea doare, stele galbene se odihnesc pe gândurile unor copii. Un băieţel de 13 ani rosteşte Rugăciunea Morţilor în limba ebraică.

În urmă rămân lacrimi discrete, lumânări, flori, pietre şi stele.

Pe acoperişul lumii

Zakopane, Polonia (8 noiembrie 2009)
Cota 1955 m

Tipologii în umbra temniţei

Joi, 29 octombrie, am avut ocazia să particip la Simpozionul 40 de ani de învăţământ filologic sibian, organizat de Universitatea ,,Lucian Blaga" din Sibiu. Comunicările ştiinţifice prezentate au reunit contribuţiile doctorale reprezentative pentru tematica generoasă aflată pe agenda de lucru a cercetătorilor. M-au impresionat anumite intervenţii prin seriozitatea abordării şi structurarea minuţioasă a viziunii personale despre fraţii Acterian, drama personajului în romanul religios românesc, poezia temniţelor, proza lui Emanuil Bucuţa.
Prezentarea mea a scos la lumină Tipurile de personaje din naraţiunea memorialistică a detenţiilor postbelice, articulate pe două paradigme tipologice: deţinuţii politici din România anilor 1947-1964 şi agenţii sistemului represiv, instrumente ale distrugerii fiinţei umane şi a demnităţii sale. Ramificaţiile desprinse din tipologiile fundamentale m-au determinat să configurez două tipare comportamentale şi fizionomice (deşi acestea nu au fost singurele criterii de analiză): unul flexibil, deschis, adaptat la varietatea profunzimilor sufleteşti unicizate, altul rigid, închis, recurent, evocând imagini tipice, colective şi panoramice. M-au preocupat aspecte corelative precum relaţiile dintre deţinuţii politici şi anchetatori/ torţionari/ gardieni, glisarea dinspre realitatea exterioară, agresivă şi asediantă, spre spaţiul compensativ al interiorităţii, prin revelaţia credinţei, evadarea în creaţie şi fantezie sau prin reflexivitate şi luciditate - tot atâtea bastioane ale apărării în faţa barbariei.
Redau mai jos câteva rânduri din comunicare, selectate dintr-un subcapitol drag mie, cel referitor la învingătorii şi supravieţuitorii sistemului, unde am semnalat câteva portrete sufleteşti de o frumuseţe uluitoare. După publicarea lucrării în revista simpozionului, o voi transcrie integral în acest spaţiu personal.

[...] Cu o notă de duioşie este conturat şi portretul lui moş Alexa Pop în volumul Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici: Mă îngrijea ca o infirmieră când veneam bătut, îmi păstra mâncarea când ancheta se prelungea dincolo de ora mesei, dar nu ţinea să mă consoleze, după cum nu mă îndemna să vorbesc despre tortură. S-ar fi zis că mă lăsa să învăţ singur fiecare amănunt al detenţiei.(1) Călit în anii lungi de puşcărie politică şi purtând pe trup tristele semne ale propriilor anchete, bătrânul îl iniţiază discret, în universul carceral, pe tânărul arestat. Prima lecţie învăţată de Florin Constantin Pavlovici de la moş Alexa, în arestul Ministerului de Interne, a fost aceea că niciun nevinovat nu scapă necondamnat din mâna Securităţii. Problema morală a nevinovăţiei deţinuţilor politici este dezbătută în majoritatea memoriilor carcerale. Acest aspect ne îndreptăţeşte să distingem, în afara tipurilor de personaje relevate mai sus, o categorie aparte, foarte cuprinzătoare: inocentul. Sfera inocenţei se extinde asupra tuturor victimelor represiunii într-un sistem totalitar, după cum atrage atenţia Hannah Arendt în Originile totalitarismului: De aici confuzia bunului-simţ, care se întreabă: ce crimă trebuie să fi săvârşit aceşti oameni pentru ca să sufere atât de inuman? De aici, de asemenea, inocenţa absolută a victimelor: nici un om nu a meritat vreodată aşa ceva.(2) Drama deţinuţilor politici este pe măsura acuzaţiilor grave şi absurde care li se aduc: crime, uneltiri, acte de înaltă trădare faţă de regimul comunist. Convinşi de inocenţa lor în raport cu toate acestea şi bulversaţi de severitatea sentinţelor, ei speră mereu că se va dovedi netemeinicia învinuirilor aduse şi li se va face dreptate. Nu cunosc, din păcate, sinuozităţile jocurilor politice, iar viaţa din exteriorul temniţei răzbate în lumea lor prin ecouri trunchiate. [...]

(1) Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 23
(2) Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 550

Addenda (5 noiembrie 2009)
Mâine dimineaţă voi ajunge la porţile fostului lagăr de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. În urmă cu exact 2 ani, în noiembrie 2007, am pornit într-o călătorie asemănătoare spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Sunt două experienţe spirituale care îmi marchează destinul, orientându-mi preocupările spre o anumită zonă de studiu.
Se cuvine să adaug că în fragmentul extras din Originile totalitarismului, subcap. Dominaţia totală, Hannah Arendt se referea, deopotrivă, la victimele lagărelor de exterminare şi de concentrare naziste şi comuniste. Rădăcina răului este unică. Acelaşi trecut totalitar, traumatic, era avut în vedere şi de George Santayana, în celebrele cuvinte înscrise spre aducere-aminte la intrarea în Memorialul de la Sighet, cuvinte pe care le-am mai evocat cândva: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete.

Geografii spirituale

Triptic I






































Triptic II

Variaţiuni

Astăzi m-am desprins pentru câteva minute din şuvoiul năucitor al unor scrieri memorialistice şi am ales jocul unei geometrii poetice. Pentru că poezia îşi revendică un soi de imunitate în faţa lumii, ea devine un spaţiu al expresiei neîngrădite şi al variaţiunilor mereu surprinzătoare şi creative.

Triunghi I
(Ziua fără însuşiri)

respir într-un triunghi
după-amiezele se răsfiră pe podeaua
din lemn de salcâm cu verbină pe catete
vopselele s-au răsturnat
s-au scurs în miresme
printr-un interstiţiu ploaia pătrunde cu alţi
stropi într-un sălaş congruent
o latură am aşezat-o pe munţi şi
am zdrelit-o-n piatră
alta se pierde în izvoare
iar unghiul lor e verticalitatea cerului
întârzii de obicei pe ipotenuza
cu ecrane de cinematograf
până acasă sunt flori de câmp
nuci şi salamandre pe gardul grădinii
iar Pan mă priveşte de la fereastră.


Triunghi II
(Eliptică)

triunghiul dreptunghic al respiraţiei mele
după-amieze răsfirate pe podeaua joasă
din lemn de salcâm cu verbină pe catete
vopsele răsturnate
scurse în miresme acute
prin nevăzut şi uitat interstiţiu ploios
stropi sufleteşti într-un sălaş congruent
o latură - pe munţi
zdrelită-n piatră
alta - pierdută în izvoare fierbinţi
unghiul lor spre verticalitatea cerului
întârzierile mele pe ipotenuza neştiută
cu ample ecrane de cinematograf
molatice flori de câmp înspre casă
nuci imenşi şi salamandre tăcute pe gardul aplecat al grădinii
la o fereastră - întrebătorul Pan.

Recuperarea unui mit: Pygmalion şi Galateea

Ipoteza exerciţiului cultural pe care-l propun în rândurile acestui text reuneşte câteva nume bine cunoscute: poetul latin Ovidiu, dramaturgul George Bernard Shaw, actriţa Audrey Hepburn, regizorul Silviu Purcărete şi poetul Nichita Stănescu. Seria ar putea fi redată şi în ordine inversă, începând cu Nichita Stănescu, pentru că de la poezia lui a pornit totul. Aparent, pare un ghem încâlcit de fire ale căror semnificaţii n-ar putea configura un ansamblu coerent.

Şi totuşi... De câteva zile îmi stăruie în minte chipul lui Nichita şi o superbă poezie a sa, intitulată Către Galateea, inclusă în volumul Dreptul la timp. În penumbra lirismului său regal se încheagă şi liantul dintre cele cinci nume enumerate mai sus: fascinantul mit al lui Pygmalion şi al Galateei. Cercetătorii mitologiei au elaborat minuţioase clasificări ale miturilor, unul dintre criteriile punerii lor în ordine fiind cel tematic. Din acest punct de vedere, mitul lui Pygmalion îşi dovedeşte complexitatea, transgresând multiple graniţe tematice. Este deopotrivă mit estetic, al creaţiei şi al iubirii, având tangenţă cu o altă naraţiune a frumuseţii, legată de numele zeiţei Afrodita.
Istoria fabuloasă este simplă. Sculptorul cipriot Pygmalion se îndrăgosteşte de opera mâinilor sale, o statuie de fildeş ce redă contururile unei frumoase feminităţi. Îi aduce o ofrandă zeiţei Afrodita, rugând-o să-i dăruiască o soţie la fel de frumoasă precum statuia pe care o plăsmuise. Zeiţa îi împlineşte dorinţa. La întoarcere, Pygmalion descoperă că statuia a fost însufleţită şi s-a metamorfozat într-o femeie adevărată.
Nici naraţiunea mitului, nici Metamorfozele lui Ovidiu nu reţin vreun nume al frumuseţii de fildeş. În timp, în imaginarul colectiv i-a fost atribuit numele Galateea, aidoma unei nereide. Poetul latin Ovidiu a rafinat povestea, deşi cuvintele, semnele exterioare nu spun chiar totul. O analiză de profunzime intuieşte filonul din care se desprinde actul creator şi transformarea operei de artă, umanizarea ei. E vorba, de fapt, despre o dublă metamorfoză. Cel ce suferă cu adevărat mutaţii, dar la nivel sufletesc, este creatorul. Dacă pentru privitorul obişnuit contemplarea înseamnă şi produce starea de catharsis, pentru artist este transfigurare. Vechiul Pygmalion s-a mistuit în fiinţa de rouă şi, ca printr-o oglindă, omul cel nou a întrevăzut o altă lume.

Am să divaghez puţin, pentru a nuanţa o idee. În evocarea mea reapare un timp al ideilor în stadiu germinativ: anii studenţiei. Nu ştiam atunci că totul se va limpezi mai târziu şi că ceea ce părea fragmentar la un moment dat, risipit, rătăcit, nesistematizat, îşi va afla o fericită aşezare întru unitate. Audiam cursuri incitante, cu denumiri necanonice: Literatura exilului, Literatura Europei Centrale, Hermeneutică literară, Sociologia literaturii, Semiotică, Antropologie culturală şi câte altele! La cursul de Recuperare a simbolurilor şi arhetipurilor culturale, profesorul Ioan Vultur (de formaţie estetician) ne-a purtat printr-o sferă a literaturii române nutrită de fertilul filon mitologic, revelându-mi diferenţele dintre integrare şi intertextualitate, două tehnici complexe de revigorare a creativităţii printr-o fericită întâlnire cu o tradiţie vie, fecundă.

Mitul lui Pygmalion şi al Galateei este integrat diferit în câteva viziuni artistice remarcabile, de fiecare dată cu efectul recuperator al unor semnificaţii pierdute în timp. Pe harta integrării mitului se distinge un punct esenţial: piesa Pygmalion a lui George Bernard Shaw, în care Galateea apare în ipostaza Elizei Doolittle, păstrând însă esenţa. Textul se află la baza unui celebru musical, My Fair Lady, ecranizat în 1964, cu minunata Audrey Hepburn în rolul Elizei. (Nu am făcut vreodată o ierarhie personală a marilor actriţe, dar, dacă m-aş prinde într-o asemenea încercare, Audrey Hepburn s-ar afla sus de tot, printre îngerii teatrului şi ai cinematografiei, alături de Claudia Cardinale, Maia Morgenstern şi, mai nou, admirabila Ofelia Popii.)
Am uitat ceva? Desigur, doar am amintit teatrul! E vorba despre grandioasa montare a lui Silviu Purcărete, Metamorphoses, adaptare după opera lui Ovidiu, alături de actorii Teatrului Naţional ,,Radu Stanca" din Sibiu.

Cartografierea culturală a mitului nu este, deci, chiar atât de complicată, dar ne oferă nişte puncte de greutate imposibil de ocolit. Cercul se închide cu poezia lui Nichita Stănescu, Către Galateea. Creatorul, întors spre el însuşi, regăseşte esenţele. Opus al lui Narcis, el se contemplă pe sine în chipul Galateei. Nu analizez mai mult textul. Întotdeauna am considerat că poezia trebuie citită, simţită, trăită, nu analizată, disecată în zeci de straturi. În fond, sensurile poemului lui Nichita sunt atât de adânci, încât mi-e şi teamă să le ating cutia de rezonanţă.
Încă un gând înainte de a transcrie aceste splendide versuri. E timpul să redăm miturilor unitatea, prestigiul, libertatea semnificantă, forţa totalizatoare, toate acele virtuţi ce le-au fost răpite de un narcisism uzurpator şi simplificator al unor vremuri desacralizante.


Nichita Stănescu, Către Galateea

Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape -
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea...
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici un nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine,
bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii - umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile - mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele - umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Tablouri într-un vers

Înălţimi
Cuminţi, paşii mei s-au cuibărit în piatră.









Allegretto
Arcuşul vântului treieră sevele sufletului.









Tristeţe
Pe umbra unui nor, am sărutat călcâiul cerului.












Acuarelă
Am învăţat să iubesc în toate culorile amurgului.

Albastrul cerului

Mi-am petrecut luna septembrie înconjurată de cărţi. Acum arată altfel decât în strălucirile verii pe coperţi veline. Dintre pagini răsar semne multicolore, printre rânduri ard sublinieri fluorescente, dublate de notiţe marginale.
Filele de însemnări regăsite mi-au reamintit astăzi că am mai scris între timp pentru spaţiul virtual al cărţii: mici poeme sau alte jocuri spontane şi sprintene ale coincidenţelor. Pe lângă texte s-au strâns fotografii şi fragmente din scrierile altor autori, revelatoare pentru ceea ce defineşte fiinţa mea interioară. Dar am tot amânat tehnoredactarea... Recitesc textele şi-mi dau seama că locul lor e aici, chiar dacă uneori ar putea părea că prezentul nu este timpul lor cel firesc, că sunt devansate de dinamica lumii. Îmi asum riscul acesta pentru că lectura, ca receptare a unui univers artistic, are privilegiul de a actualiza acele scrieri care poartă amprenta unei viziuni profunde şi curate, izvorâte dintr-o zonă a spiritului imposibil de atins şi de maculat.
Aşadar, voi merge mai departe, începând cu un superb imn în proză, un fel de rugăciune aşezată de Denis de Rougemont la finele cărţii sale pe care am mai amintit-o în luna precedentă. Între timp am înţeles că existenţa răului în lume nu trebuie să devină un motiv de deznădejde. Acolo unde răul se manifestă există, inevitabil, binele infinit mai mare. Rugăciunea este pentru albastrul cerului: pentru bine, frumuseţe, lumină, speranţă. Şi pentru îngerii păzitori.

LXVI
ALBASTRUL CERULUI

,,Şi-ţi voi face crestele zidurilor de rubin."
(Isaia 54, 11)

Îi opun Diavolului toate lucrurile lumii cărora el le ignoră virtutea şi splendoarea. Îi opun chezăşiile unei încrederi pe care nu o va atinge niciodată viclenia sa.
Îi opun ierarhiile Ordinii: ordinea cerească şi strigătul de război al Îngerului alb, ordinea lăuntrică a sfinţeniei, ordinea cosmică şi discursul ei imens, ordinea legilor jurate în cetate, ordinea cuvântului şi ordinea virtuţilor.
Îi opun Duhul, Apa şi Sângele, ,,care mărturisesc şi toate trei una sunt" (I Ioan 5, 6-8). Îi opun focul limbilor, Sarea şi Uleiul. Îi opun Pâinea şi Vinul.
Îi opun, de asemenea, operele oamenilor, unde partea sa a fost consumată.
Îi opun albastrul cerului.
Albastrul cerurilor pe care le-am iubit. Albastrul Cerului din Île-de-France, blândeţea artei şi a vârstelor şi surâsul unei femei cu iubirea credincioasă şi veselă. Albastrul cerului din Manhattan, topindu-se ca o inexorabilă bucurie între verticalităţile argintate ale zgârie-norilor. Albastrul cerului Alpilor, moarat de scânteietoarea negreaţă, la amiază, pe tăişul gheţarilor.
Fie ca aceste imagini să risipească farmecele satanice invocate în aceste file, confuziile crepusculare şi larvare în care Prinţul tenebrelor ne aşteaptă oboseala; fie ca ele să facă să se risipească profunzimile înşelătoare pe care el le deschide aventurii dorinţei, încurcându-ne virtuţile în viciile noastre şi gustul nostru firesc al fericirii în ameţeala nenorocirii; şi ca ele să risipească sofismele abisului aşa cum zorii de vară limpezesc ceţurile!
Se spune că demonului îi place ceasul miezului de noapte. O, să ne întoarcem faţa către simbolul universal al rigorii şi al păcii profunde a iertării şi să ne scăldăm privirea în întinderile de puritate arzătoare şi aspră ale albastrului cerului în inima zilei!

(Denis de Rougemont, Partea Diavolului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 181-182)

Gând fugar

Unul dintre eroii prozei lui Mircea Eliade, Ştefan Viziru, obişnuia să se refugieze într-un spaţiu protector, o cameră denumită simbolic sambo, reminiscenţă a cuvântului shambala. Odată evadat din timpul său, protagonistului i se oferea marea şansă a întâlnirii cu eternitatea. Deşi locul era delimitat convenţional, conform regulilor arhitecturale, timpul istoric fusese suspendat. De altfel, Noaptea de Sânziene este unul dintre cele mai importante romane pe tema Timpului. Nostalgia camerei sambo am purtat-o şi eu multă vreme în mine, imaginaţia aducând mereu acolo noi detalii: mii de tomuri, albume de artă, exemplare rare de bibliofil, cărţi vechi, pergamente, caiete de însemnări, fişe de lectură şi de idei. N-am încercat până acum să-mi explic efectul fascinatoriu al micului univers, să înţeleg dacă izvorăşte din dorinţa de evada din timp sau din spaţiu. Spaţiul este mai puţin torturant decât timpul pentru omul aflat în starea de libertate a mişcării.

Am scris deseori despre timp şi spaţiu, considerând că le-am determinat cele mai importante categorii. Evident m-am înşelat; constelaţiile de semnificaţii n-au fost epuizate. În acest text mă voi confrunta puţin cu Timpul, isteţul copil al lui Cronos, fluid şi iute precum argintul viu. În fond, ce este acest timp care mă îndeamnă mereu să-l măsor, să-l pun sub lupă, să-l augmentez, într-o încercare eşuată de a-l păcăli şi a-l mai stoarce de graba fugii? E un adversar redutabil, mult peste puterile mele. De aceea am să-l atac pe două ,,fronturi": mai întâi voi porni de la un timp real şi echinocţial, al copilăriei, apoi mă voi concentra asupra unui timp ficţional şi solstiţial, pe care am să-l mărunţesc în zeci de nedumeriri.

În copilărie am gravitat în jurul unor construcţii impunătoare prin eleganţa şi solemnitatea dăruite de secolele unei istorii fabuloase. În imediata mea vecinătate: Palatul Bruckenthal; spre latura de nord-vest a Pieţei Mari: Biserica Romano-Catolică şi Turnul Sfatului; spre răsărit: alţi uriaşi de piatră, cărămidă şi var, blânzi şi înţelegători, care mă priveau cu ochii abia mijiţi din deschizăturile mansardelor. Nu conştientizam pe atunci că se sădea, treptat, în mine vocaţia grandiosului şi acel ideal estetic situat de Kant deasupra oricăror simple preferinţe omeneşti, sintetizate în adagiul De gustibus... .
Am petrecut ore în şir alături de mecanismul din fotografie!


Stăteam nemişcată privind mişcarea hipnotică, de o ritmicitate perfectă, nemţească, a rotiţelor dinţate. De multe ori am urmărit jocul metalic al acestui perpetuum mobile, energia ce se scurgea printre componentele sale în ritmul unei inimi vii, bătânde. Apoi mă aşezam în locaşul interior al vreunuia dintre cele patru cadrane, ales la întâmplare, şi încercam să imit ipostaza omului lui Vitruvius, aşa cum îl descoperisem într-unul din desenele lui Da Vinci. Dar, dezolare! Pe atunci cadranele verzi-albăstrii erau şi ele uriaşe faţă de mine, aşa că elanurile mele vitruviene mai aveau încă de aşteptat.
Astăzi, acele spaţii circulare ale cadranelor sunt închise. Uşi de lemn, petrecute cu drugi de fier, le acoperă în întregime. De fiecare dată privesc complexul ansamblu cu acelaşi interes, dar acum încăperea mi se pare întunecată, iar sticla protectoare - murdară şi prăfuită. Lumina artificală şi mecanismul inert (în măsura în care nu-i mai percep viaţa) depun mărturie despre un timp încremenit, un timp mirabil, ce refuză să se mai scurgă în prezentul nostru alienant.

Am să trec la un alt soi de timp, cel al ficţiunii. Fotografia mecanismului complicat din Turnul Sfatului mi-a adus aminte de un film vizionat anul acesta: The Curious Case of Benjamin Button (Straniul caz al lui Benjamin Button). În ciuda palmaresului său hollywoodian, filmul nu m-a impresionat. Doar trei aspecte mi s-au părut mai semnificative: orologiul gării (focalizat în prolog), imaginea stranie şi oximoronică a copilului decrepit şi tălpile goale, desculţe, ale iubitelor lui Benjamin Button. Viziunea rămâne însă facilă, filmul fiind construit pe o singură idee, nici aceea prea bine nuanţată. Artificiul temporal din incipit ar fi putut să deschidă rosturi mult mai adânci, să atingă alte coordonate ale fiinţării în lume, de pildă, viaţa sufletească, bulversată de intruziunea nefirescului.
Un orologiu impozant, aparent la fel ca oricare altul, măsoară invers timpul. Creatorul lui ştie de ce l-a conceput astfel: ca remediu împotriva uitării. Mulţimea e consternată, căci expresia în sensul acelor de ceasornic îşi pierde sensul. Ideea e frumoasă, dar nu capătă ulterior densitate. Am zeci de nedumeriri. De ce nu a început să se rostogolească înapoi, spre matca originară, uriaşul timp al omenirii? Să se retragă în genunea iniţială, să se piardă în abis, să se dizolve în increat. Apoi, de ce a fost deturnat, afectat, compromis doar timpul biologic al unui singur om? Cronologia nu i-a fost atinsă cu nimic, nici măcar evoluţia vârstelor lui interioare (cu excepţia finalului forţat, şi am să scriu imediat de ce îl consider astfel). Un singur om e atins de anevoioasa anormalitate. Doar pentru el şi pentru straniul sau curiosul său caz timpul este răsucit, răsturnat, purtat cu apăsare, ca o haină incomodă luată pe dos. Întrevăd totuşi o deschidere: destinul deviat al lui Benjamin ar putea fi o alternativă la prejudecata privind efectele timpului asupra trupurilor noastre. Un fel de a spune: Ar putea fi şi aşa. Ce te-ai face tu, umanitate, dacă accidentul s-ar produce? Dar nici această cale n-a fost îndelung explorată de scenarist şi regizor. Mie mi-a rămas în minte ca un motiv de reflecţie. Pe de altă parte, nu m-a convins nici convergenţa naşterii şi a morţii, a fragedei pruncii şi a înaintatei senectuţi.
Alte nedumeriri îmi sunt legate de finalul cu vădită ţintă lacrimogenă. Dacă în copilăria eroului evoluţia fizică a fost cea firească, doar chipul şi bolile trădându-i singularitatea, de ce nu s-a urmat tiparul şi în cadrele de la sfârşitul vieţii sale? Nu îndrăznesc să-mi imaginez mai mult. Hm... Un bebe gigant... Gata.

N-am ajuns încă la nicio concluzie privitoare la timp. Probabil că mai sunt şi alte coordonate de explorat. Acum mă duc în parc să colind desculţă pe aleile bătătorite şi între timp mă mai gândesc.

La întoarcere îmi voi cumpăra o clepsidră.

Insulele lui Euthanasius (4)

...Cu paşi mărunţi mă strecor pe poarta vechii fornace, revin pe chei şi aleg drumul cel nou, purtat pe braţul unui grande canale ce taie insula. Sunt neaşteptat de multe ambarcaţiuni moderne şi doar câteva gondole alunecă graţios pe sub poduri, la umbra unor zidiri din alte epoci.

Pentru prima dată văd adevărata frumuseţe a insulei Murano; şi ea îşi află rosturile dincolo de opulenţa arhitecturală sau de preţioasele pinacoteci din basilicile deschise vizitatorilor. Dacă m-aş mărgini doar la acestea, aş rămâne la orizontul îngust al turistului modern plecat în căutarea comorilor palpabile din ţinuturile veneţiene. Aici respir un alt aer, plutesc într-o altă atmosferă, iar străduţele lăturalnice mă obligă să mă opresc, să mă întorc mereu, să mă întreb dacă am descoperit totul. Observ cu încântare curţile ascunse, pustii de turişti, dar ospitaliere şi căptuşite cu verdele vitalităţii. Toate mă îndeamnă la discreţie şi linişte, şoptind, parcă, un tainic ,,Ssst...", cu degetul aşezat peste buzele obloanelor închise. Oazele de verdeaţă dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că cetatea şi-a fixat rădăcinile, în străvechile timpuri întemeietoare, pe un pământ deja rodnic. Astăzi, petele colorate din aceste locuri odihnitoare sunt semne ale vieţii întru lumină, ce-şi îndeamnă privitorul să le protejeze.

Până în acest punct al călătoriei mele am urmat o cale străbătută deja şi cunoscută. M-am lăsat iar în voia emoţiei provocate de ritualul unor gesturi creatoare, cu un esenţial rol recuperator. M-am jucat cu un poliedru de oglinzi, reflectând din unghiuri diferite povestea, cu noi şi difuze străluciri. Însă de acum capriciile drumului îmi scapă şi nu mai găsesc harta. Ghidul de călătorie - nici atât. Ameninţarea ploii fiind uitată, m-am grăbit să mototolesc pelerina în jurul cărţii şi să le arunc în geantă. Deci... nu găsesc cuvintele. Nu-i nimic. Voi scrie eu întâmplările despre noile descoperiri şi provocări. Ineditul şi necunoscutul au un farmec aparte, mai ales într-o lume ca cea pe care o explorez, ciudat hibrid de vechi şi nou, de tradiţie şi modernitate, de încremenire într-un etern sublim şi continuitate sub semnul timpului grăbit.

Îmi place mai mult insula Murano decât Veneţia. Este asemenea unei scene imense cu numeroase decoruri, cu un ecleraj puternic şi focalizări diferite în funcţie de succesiunea tablourilor şi actelor. Îmi aminteşte de excelentele montări din ultimii ani ale lui Silviu Purcărete şi Andrei Şerban, grandioase prin desfăşurarea şi profunzimea viziunii. În acelaşi spaţiu se află personajele şi spectatorii, fictivii şi realii. Dacă în teatrul clasic spectatorul are un loc privilegiat în sala închisă, putând rămâne pe jumătate conectat la lumea sa (dar atunci farmecul este suprimat, iar catharsis-ul se vădeşte doar o simplă noţiune, nicidecum o stare), noul teatru tentează înseşi limitele acestuia, obligându-l la o receptare activă. Un regizor genial determină spectatorul să devină el însuşi actant al piesei, să-şi lepede haina falsei participări şi să pună umărul.
Aici, în Murano, sunt când în inima spectacolului, când la periferia sa, după vrerea naturii-regizor. Un lucru e sigur: minunile ce se vor întâmpla vor fi chiar personajele operei.

Aud, din când în când, clocotul unor adâncuri. Imperceptibile, dar resimţite cu acuitate, au alt glas decât abisul apelor. Curând, un albastru imens mi se desfăşoară în toată splendoarea sa... Nu vreau să alunec într-un lirism dulceag, dar ceea ce văd mă impresionează. Cred că lumea a fost făurită dintr-o lacrimă de-albastru... Meşterii sticlari din insulă i-au adus un extraordinar omagiu, printr-un sincretism al esenţelor intuite încă din primele clipe ale voiajului meu. Pământul le-a oferit materia, focul a topit ingredientele prime, aerul i-a conferit duritatea, iar apele, cu cerul reflectat în undele lor, i-au dăruit albastrul. Sublim!... Iată primul personaj! E impropriu numit, cred eu, Cometa di Murano, fiindcă nu vine din depărtatele lumi stelare, ci este o zămislire a pământului. De altfel, în imaginarul mitologic, cu serioase ramificaţii în modelele cosmologice antice, coordonatele lumilor sunt diferite: diafane şi aleatorii, nesupuse legilor gravitaţionale. Albastrul acesta concentrează în sine toată pacea lumii. Braţele lui sunt unduioase şi blânde, par firave şi casante, dar în spatele aparenţei conturul fin divulgă o căldură şi o duritate neobişnuite. Aş putea să privesc la nesfârşit bulgărele azuriu şi aricios, pendulând şi eu între cer şi pământ în jurul unui imaginar ax ce i-ar confirma bătrânului pământ funcţia sacră de centru al Universului.

Scena se schimbă, iar eu, spectatorul, mă îndrept spre un alt personaj, atât de viu şi expresiv, deşi încremenit într-o poză imperială. Este însuşi eternul feminin, cu sufletul transparent şi pur, eliberat de toate contradicţiile lumii. Artistul s-a întrecut pe sine de data aceasta, s-a mistuit în fiinţa de rouă din faţa mea, arătând că perfecţiunea nu e doar o întâmplare divină. Nu mai cercetez pentru a afla numele creaţiei pe vreun panou cu informaţii. Am năşit-o eu: o cheamă Galateea. Nichita Stănescu i-a dedicat un poem.

Aici toate drumurile duc spre ape. Le descifrez iar freamătul şi îmi dau seama că micul port e în apropiere. Apele, apele... Sunt pe cale de a mă lăsa cuprinsă iar de şuvoiul meditaţiei, când, deodată, o şugubeaţă nebunie se iveşte în toată splendoarea firii sale de sticlă multicoloră: un fel de arbore al darurilor! Pare o ofrandă adusă frumuseţii şi temeiniciei. Mi-ar plăcea să cred că fiecare artist (de-acum nu mai cutez a-i numi doar ,,meşteri") a dăruit insulei un rod al creativităţii şi pasiunii sale. Îi admir din ce în ce mai mult pe aceşti oameni.

Chiar şi acum, când frânturile amintirilor sunt încă grăitoare în memorie, la capătul călătoriei mele prin insulele lagunei şi al acestei serii despre artă, creaţie, puritate şi esenţe primordiale, îmi vine să rostesc:

Niciodată stelele nu au fost atât de albastre...

Exerciții de narativitate

Narațiunile bine construite se aseamănă cu niște corpuri geometrice perfecte, indiferent de registrul stilistic, estetica dominantă sau viziunea personală a creatorului. Aparent un simplu mers înainte, după cum înșelător ne îndeamnă să procedăm etimonul prorsus, pătrunderea în narativ presupune, de fapt, o privire atentă, spirit viu și abilitatea de a-i sesiza straturile. Abia în miezul acestei sfere se contemplă spectacolul capodoperei.

De curând am urmărit seria unor coincidențe puse în lumina lecturilor mele din narațiuni diverse. Dacă aș extinde reflecția asupra elementelor intrinseci narativității, probabil că aș descoperi o textură migăloasă, un textus, de fapt, între feluritele ilustrări ale prozei. Căci numai despre proza narativă scriu acum, fie ficțională sau faptic-evenimențială, iar termenii din familia ei lexicală vor fi recurenți. În cel puțin două studii remarcabile, Adevărul minciunilor și Scrisori către un tânăr romancier (volum în care epistolarul e, mai degrabă, un artificiu eseistic, mizând pe funcția fatică a comunicării ca un liant între eul discursiv și eul receptiv), Mario Vargas Llosa a cristalizat toate esențele ce compun lumea epicii: Timpul, Spațiul, Personajul... Aceasta e doar teoria. Poate fi seducătoare în ritmul și maniera unui teoretician/ estet/ grațios cunoscător al propriei ficțiuni precum Llosa. Cititorul obișnuit caută altceva. El vrea cuvânt, imagine, lume narată și istorie povestită. Nu-l interesează conceptele lui Jaap Lintvelt, Gerard Genette și Tzvetan Todorov despre viziune, perspectivă, narator heterodiegetic sau homodiegetic, despre relația dintre narator și naratar.

Pentru mine, însă, toate acestea dau un sens lecturii. Conferă greutate sau, dimpotrivă, ușurătate prozei citite (niciun cuvânt scris cu caractere cursive nu are conotație peiorativă).

Citesc acum două tipuri de cărți. Nu pentru că n-aș fi o cititoare consecventă (căci sunt), ci pentru că au ecouri diferite în conștiința mea, plonjând uneori spre dimensiuni extreme: agonie și extaz, tristețe și împlinire. Găsesc, pe de o parte, prospețimea reconfortantă a beletristicii, cu toate notele ei de ficționalitate, ce-și ia de mână cititorul și-l poartă spre visare. E un deliciu să le culeg fir cu fir. Pe de altă parte, sunt acele cărți grele ca niște pietre imense de râu, aflate într-o îndârjită luptă cu uitarea și mistificarea: memorii, confesiuni, jurnale. Mărturisiri brutal de sincere despre un timp al ororilor, surprinse într-o polifonie dezarmantă. Tentațiile dureroase ale evocării devin tot atâtea coborâri în subterane ale lumii și ale ființei, deopotrivă. Sunt cărți atât de vii, încât îmi aud propria răsuflare în paginile lor.
Înțeleg mai bine de ce am acum pe masa priorităților, într-un neobișnuit haos, volume de Saul Bellow, Constantin Noica, Pascal Quignard, Valeriu Anania, Mihail Bulgakov, Ion Ioanid, Andre Glucksmann, Antonio Lobo Antunes, Cinghiz Aitmatov, Denis de Rougemont... Alunec deseori dinspre un univers spre altul, iar cărțile mereu deschise spre lectură sunt extrem de variate. Nu e greu ca în acest BUGHI MAMBO RAG (cum inspirat numea N. Steinhardt rezonanțele polifonice din spațiul carceral) să observ fiecare punte de legătură dintre marile cărți ale literaturii universale. Dintr-o scânteie s-a născut acea paralelă despre care am mai scris, din două denumiri generice (în versiunea românească), aparent insignifiante: Sora Șefă și Fratele cel Mare - S.S. și F.M. În acele abrevieri, cu toate consecințele lor asupra parabolelor, s-a ivit spațiul de trecere între cele două mari romane. De la un nimic am început să desfășor nivelurile mai complicate ale narațiunilor în alte grile asociative.
Oricum, din toate exercițiile de narativitate am învățat un fapt esențial: pentru a înțelege un text trebuie să pornesc de la zero. Altfel spus, trebuie desțelenită rădăcina pentru a cerceta pământul ce nutrește planta. Miile de firicele date în vileag (adică scoase în lume) sunt dovezi ale unei structuri sănătoase și viguroase sau, din contră, anemiate, sărăcite în sensuri și idei. Asemănătoare e și morfologia narațiunilor.

Din majoritatea cărților citite recent încerc să extrag anumite profiluri, modele psihologice, urmând o paradigmă a ritualurilor negative. Analizele par alunecoase, ipostazele greu de încadrat, iar exegeza literară nu mă prea ajută din pricina unui anumit schematism. Am descoperit că nu se pot face generalizări în acest domeniu. Răul are nenumărate măști și niciodată aceleași. De aceea mi-am îndreptat tăișul spre rădăcina lui. Pentru a putea discerne răul de bine cercetătorul trebuie să-l cunoască în profunzime, să-l dibuie în sălașurile sale pământești și să-i incizeze esența. Deocamdată două cărți mă călăuzesc în dificila încercare de a descoperi germenii răului coborâți într-o galerie grotescă a lumilor sumbre: Partea Diavolului de Denis de Rougemont și Discursul urii de Andre Glucksmann. Deși nu sunt narațiuni, își găsesc locul aici. Pot fi o fărâmă din Creanga mea de Aur, atât de necesară în incursiunea prin spațiul infernal. Dar pentru o vedere panoramică și clară asupra fenomenelor provocate de rău, în cele mai agresive forme ale sale, mai sunt atât de multe cărți de citit... Și, paradoxal, în loc să fiu cuprinsă de deznădejde, simt cum mă asaltează o bucurie nemărginită!

Parcă-mi amintesc de Winston Churchill...

La firul cărții

Las deoparte, pentru puțin timp, retrospectiva voiajului în insulele lagunei venețiene. Zilele mai apropiate sunt ale cărții și se cuvine să-i recunosc acesteia locul privilegiat pe care-l ocupă în viața mea. Desigur, sunt mai multe căi de acces spre teritoriul miraculos al sensibilității artistice: Cartea, Muzica, Pictura, Călătoriile, Teatrul, iar enumerația poate continua. Ierarhii nu pot face între diversele categorii spirituale, însă Cartea rămâne, totuși, un punct de convergență. Ascult muzica sublimă și mâna se întinde spre o carte, pânzele pictate sau grafica monocromă îmi evocă imagini intuite sub aparența strict literală a unor cuvinte, în călătorii mă gândesc cu un pic de regret la teancurile de cărți uitate pe masă...

Doamna de la librăria mea preferată, din urbea natală, mă cunoaște bine. Știe mereu ce caut, ce citesc cu plăcere și interes. Pasionatul de literatură înțelege prea bine ce înseamnă imperativul lui aici și acum. Gesturile-i abia schițate, doar de noi știute, trimit spre comorile bibliofilului. Mă îndrept cu precauție spre locul librarului, căci mormanul de cărți purtat în brațe îmi acoperă fața, trece de nivelul ochilor. Nu mai văd decât titlurile săltând jucăușe peste cotoare. Las' că vă prind eu și vă citesc din scoarță-n scoarță! Doamna privește cartea Ninei Berberova și-mi șoptește: Să luați și Toate diminețile lumii... (roman de Pascal Quignard). Bineînțeles că-i ascult sfatul; nu e un simplu librar. Cu ani în urmă a absolvit aceeași secție, de la aceeași prestigioasă universitate care avea să-și pună amprenta definitivă, mai târziu, și asupra formației mele intelectuale. Prima coincidență. Constat că sunt oameni pentru care tinerețea veșnică e o stare de suflet. Nu știu cum se face, dar mulți dintre cei mai tineri oameni pe care-i cunosc au părul cărunt. Alții, în schimb, consideră că tinerețea lor concretă e o virtute, un dat al ființei lor cronologice. Aceștia din urmă mă plictisesc tocmai prin bătrânețea lor obositoare.

A doua coincidență unește beletristica și încercările mele confesive. Regăsesc Veneția (altei vremi) în finalul romanului Trestia revoltată, într-o aură diferită față de tot ce am citit până acum în literatura cetății carnavalurilor. Devine spațiul limpezirilor afective, al clarificărilor interioare, lipsite de orice dramatism exagerat. Însă sfârșitul cărții e prea abrupt, prea decisiv, ireversibil. Prefer finalurile aburoase și deschise din Învierea lui Mozart și Cartea fericirii. Acolo, în imediata apropiere a misterului, se află acea Nina Berberova pe care o îndrăgesc. O idee frumoasă îmi atrage atenția în paginile micului roman: Încă din prima mea tinerețe, consideram că fiecare om pe lumea asta își are al său no man's land, unde își este propriul lui stăpân. (Nina Berberova, Trestia revoltată. București: Humanitas, 2006, p. 35). Într-una din zilele următoare îi voi spune Doamnei că al meu no man's land este librăria ei, unde rămân uneori, citind, ore întregi, departe de freamătul lumii de afară.
N-ar fi prima dată când asemenea analogii îmi atrag atenția. Întortocheate sunt căile cărților și e nevoie de o gândire pe măsură pentru a le desluși: complexă, metaforică, sfidând orice logică plată. E loc aici și de o analepsă. Cu ani în urmă, la un colocviu de literatură comparată am fost provocată să vorbesc despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey. Expunerea a devenit o paralelă interesantă între romanul amintit și 1984 al lui Orwell, descoperind statutul de antiutopii al celor două cărți, parabole, în scriituri diferite, ale aceleiași lumi bolnave (la propriu, în primul roman), chinuite, dezumanizante. Mă temeam că viziunea îmi va fi considerată speculativă, dar am avut plăcuta surpriză să aflu contrariul. Profesorii mei de literatură comparată mi-au mărturisit apoi că am reușit să înlocuiesc analiza structurilor narative cu revelarea unor structuri ale gândirii, cu apăsare pe alte dimensiuni ale capodoperelor, de altă natură decât modelele tradiționale structuraliste și formaliste.
Cert este că vocația analogiei și a conexiunilor, luate în răspăr de unii, nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, a atins zone nebănuite.

Așa că, iată-mă în prezent la a treia coincidență: pur beletristică. Diegeza din Trestia revoltată începe în 2 septembrie 1939, aducând torturant istoria reală în ficțiune. Referințele factuale sunt clare, precise, iar cititorul inițiat umple spațiul elipselor narative. Catastrofa istoriei reconstituie un decor sumbru, fără a pătrunde în prim planul operei; acesta este spațiul consecințelor asupra naratoarei și relației sale cu lumea. Trec mai departe. Același an revine într-o altă carte deschisă recent sub ochii mei: Partea Diavolului de Denis de Rougemont, un eseu despre existența răului și multiplele sale forme. Până acum autorul mi-era cunoscut datorită contribuțiilor sale la o filosofie a iubirii, alăturându-se altor gânditori precum Octavio Paz și Jose Ortega y Gasset. Acest scriitor rafinat, atent la nuanțe și de o mare delicatețe a formulărilor trece frontiera spre ținuturile interzise, smulge măștile Diavolului, îi demontează alibiurile și-i demonstrează plurimorfismul: Incognitoul, Îngerul căzut, Prințul acestei lumi, Ispititorul, Mincinosul, Acuzatorul, Legiunea. Lecția esențială pe care o consemnează autorul este tocmai cea a existenței Diavolului. Extras din mascarada aceasta cronică și bufonă (Denis de Rougemont, Partea Diavolului. București: Humanitas, 2006, p. 16) creată de imaginile legendelor medievale, dincolo de cornițe, ochii roșii și coada lungă, el capătă o realitate refuzată, din păcate, de omul modern, captiv al raționalismului născut în secolul Luminilor. Mai am încă două capitole de citit, dar întrevăd deja că această carte îmi va rămâne un reper esențial, chiar dacă demersul filosofic îl depășește pe cel al istoriei religiilor (există, totuși, în contrapondere, o esențială contribuție mitologică), iar dintre numeroasele ipostaze umane ale răului din secolul trecut este amintit doar un singur nume de tristă rezonanță.

A patra coincidență: zilele trecute îmi propuneam să recitesc Florile răului. Ei bine, chiar începutul cărții lui Denis de Rougemont mi-a înlăturat toate prejudecățile interpretative asupra operei lui Baudelaire, pe care le acumulasem până atunci: În Micile poeme în proză ale lui Baudelaire, poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: ,,Cea mai frumoasă șiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Ibidem, p. 13)
Va trebui să-l privesc pe Baudelaire altfel decât până acum. Nu ca pe poetul damnat și demonizat de contemporanii săi, ci ca pe cel care a dez-văluit chipul Diavolului. A ridicat vălul și i-a arătat urâțenia.

Întortocheate sunt căile cărților...

Insulele lui Euthanasius (3)

Vaporul se apropie de mal, legănarea lui se aude în undele tulburate, cheiul metalic rezonează, iar eu devin, iarăși, meditativă.

...Există o zonă unde realitatea trăită și evocarea se topesc într-un prezent continuu. Mă întreb în ce măsură conexiunea dintre fapt și gândul lui devin acum, pentru mine, un fel de punere în abis. Călătoresc din nou, cunoscând că îmi voi aminti apoi toate detaliile explorării, chipurile, drumurile intersectate. Îmi voi aminti ulterior despre gestul conștient al rememorării, iar în noua reconfigurare a imaginației totul va curge spre infinit. Un lanț inevitabil al devenirii, al implicării sinelui într-o aventură a eului în panorama lumii. De aceea ador călătoriile. Nu numai pentru simpla admirare a necunoscutului sau pentru cercetarea minuțioasă a celorlalte fețe ale lumii, ci și pentru prilejul de a mă descoperi treptat (prilej oferit și de actul scrierii subiective).
Încă un demers reflexiv..., doar unul... și apoi pășesc pe uscat. Știu că niciodată nu privesc de două ori un obiect, indiferent de ce natură ar fi acesta, chiar dacă ochii-mi trec de nenumărate ori prin preajma lui. Totul ține de meandrele perspectivelor, e un joc al unghiurilor și punctelor de vedere, care-mi dezvăluie mereu ceva nou. Sau, mai simplu spus, e ca în acel scenariu preluat de Nancy Kleinbaum într-un roman, în care profesorul de literatură engleză, desăvârșit cunoscător al poeziei moderne, sclipitor și nonconformist, își îndemna învățăceii să schimbe perspectiva privirii. Atunci când erau deprimați, abătuți, convinși că prăpastia e inevitabilă, profesorul le spunea să caute un alt loc de cuprindere vizuală a lumii familiare. De pildă, să se urce pe o... masă, pe o bancă, să privească de sus. Sigur vor observa lumina, ieșirea din impas. Dincolo de imaginea concretă și simplificatoare a ideii, cred că maestrul le insufla, de fapt, curajul de a accede spre zonele înalte ale spiritului, acolo unde puteau respira aerul tare și rarefiat, dar și mai sănătos, al gândirii libere, neconstrânse de canoane.

În noua mea perspectivă asupra insulei Murano, textura norilor se fărâmițează și primele raze încing pietrele micului port, scoțând la suprafață un curcubeu de sticlă. Pare un mesaj de întâmpinare, o mică operă de artă ce oferă, în dublu neînsuflețit, câteva crâmpeie din formele splendide ale lagunei. Sau poate fi o carte de vizită a meșterilor sticlari, ori un alter ego, un purtător de imagine-cuvânt, încremenit în ape și culori de sticlă. Nu știu.
Pe marginea principalului canal de navigație, micile fabrici de sticlărie, așa-numitele fornace, stau înghesuite, cu fațadele netransformate de secole. Sângele albastru al meșterilor apă nu se face cu ușurință, căci locuitorii insulei nu s-au lăsat seduși de avantajele modernizării. Tradiția este încă puternică și fiecare familie își poartă destinul ca pe un blazon. Am să descopăr, de altfel, că modelele unicat se află sub pecetea tainei; mă pot delecta contemplându-le, dar nu le pot fotografia.

Fiecare poartă de pe chei duce spre un sălaș al miracolului. Întâmplarea face să pășesc în aceeași incintă, la fel ca în urmă cu un an și jumătate. Totul e neschimbat. Și totul e nou! Observ interiorul dintr-o altă perspectivă și simt focul viu tot mai aproape, iar materia se descompune. Găsesc din ce în ce mai greu cuvintele. Spectacolul trebuie privit. Și e privit în tăcere. Singurele cuvinte rostite sunt ale povestitorului, om liniștit, cu voce blândă. Fără să-și dea seama, el resacralizează lumea, depănând încă o dată mitul sticlei. Prin repetare, gestul său devine ritualic: e precum un povestaș mitic ce păstrează cheia spre lumea misterului. În centru, meșterul abil îmi amintește de străvechiul mit al lui Hephaistos, dar într-o variantă adaptată spațiului venețian. Mai pașnic decât arhetipul său, el modelează sticla, îi dă suflu, o pune în formă și o învață să exprime frumusețea. Artă pură sau meșteșug? Recuperând acum din memorie întreaga istorie a făuririi unor forme sub ochii mei, mi-e greu să dau un răspuns definitiv la această întrebare. Cert este că pentru un timp cuvintele mi se par sărace, cu sensuri prea diluate pentru a putea reda scânteia actului creator.


Și adevăratele minuni abia urmează să apară în micile piețe ale insulei sau pe străduțele străbătute de pașii turiștilor.