Fiziologia parazitului internautic

Încerc să găsesc un strop de inspiraţie creatoare, după o săptămână de muncă infernală, pentru a pune în text un soi de bref portret desprins din modelul celebrelor fiziologii ale secolului al XIX-lea. Fiziologia literară era un gen de proză scurtă în care se înfăţişa într-o manieră comică, adesea caricaturală, un tip reprezentativ al unei categorii sociale sau o instituţie caracteristică a epocii.
,,Dar întâi să ne înţălegem", după cum scria Mihail Kogălniceanu într-un text din 1844. Ştiu deja că rezultatul nu va fi nici fiziologie, nici pamflet, ci o pastişă în genul unor opere celebre, de la Mihail Kogălniceanu până la onomastica lui Mircea Horia Simionescu şi Jurnalul... lui Steinhardt.

Aşadar, fiziologia parazitului internautic... Pentru cei care ştiu. La naştere, infim, vâscos, dramatic, inutil. Se încheagă aparent greu, din consoane şi vocale, preferă lichidele şi laringalele, dar nu-l bagă nimeni în seamă. În copilărie nu stă locului şi cutreieră anonim bloguri, îşi plimbă ţanţoş morfemele moţate pe toate cărările internetului şi face pe sfiosul. Apoi se umflă şi se extinde. Se revarsă până la explozia lui şi exasperarea noastră. Mai cade uneori de pe bloguri, dar îşi oblojeşte fonemele şi se întoarce să mai inscripţioneze câte o rupestră. E mândru! E underground, sălăşluieşte în spaţii ascunse de vederea noastră! Nu-şi dezvăluie numele, nu-i vezi ,,chipul", doar măştile lexicale histrionice, pseudonime, multiplicate la nesfârşit, fără număr, fără număr, de nici el nu mai ştie ce l-a apucat. Înveninat, dar nu şi veninos. Nu scrie la ,,suprafaţă". N-are idei, nu creează, ci mimează sau copiază. Invadează mai ales seara şi noaptea, nu şi ziua, când doarme dus şi visează caşcaval. Şobolan. Iese pe furiş din ascunzători, fură, lasă... peste tot, şi fuge iar în obscuritatea minţii lui. Care minte???
I se potrivesc de minune faimoasele cuvinte ale lui Nicolae Steinhardt (cunoscătorii ştiu despre cine, despre ce vorbea marele om de cultură în fragmentul respectiv; acum se arată că şi alte aspecte ale vieţii actuale se pot aşeza sub semnul acestor cuvinte acuzatoare): ,,Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie."

Aş mai broda mult şi bine pe marginea fiziologiei parazitului internautic, dar, după această eliberare de amărăciune, mă grăbesc spre casă... Promit să compensez cât de curând lipsa de romantism din textul de mai sus, cu reveniri la marile valori ale culturii noastre.

Aron Cotruş, ,,O, plecările, plecările..."

O, plecările, plecările, plecările
din toate porturile şi din toate gările,
pe toate mările, spre toate depărtările,
spre toate ţintele şi aşteptările,
spre marginile lumilor şi ale gândului,
spre marginile sufletului meu - flămândului!...

M-or înghiţi în murmure-necate valurile?
m-or aştepta în depărtări sărbătoreşte malurile?
m-or înălţa pe creste încă nevisate visurile?
m-or amăgi şi m-or atrage în adânc abisurile?
ce-mi pasă mie unde mă vor duce trenurile, navele
şi dorinţele-mi de foc, bolnavele!...

Ieie-şi, încotro le place, zborurile
ca un stol neobosit de paseri albe dorurile...
cruţe-şi ceasurile cine-o vrea şi de primejdii scape-le,
ale mele-s drumurile lumii toate, munţii şi apele...
suflete, deschide-ţi pentru-nalturi, pentru depărtări şi
vecinicii, aripile!...

Despre ,,memoria poetică”, zbor și metaforă

Motto:
,,Se pare că există în creier o zonă anume, cu totul aparte, ce ar putea fi denumită memoria poetică, și care înregistrează tot ceea ce ne-a încântat, ne-a emoționat - tot ceea ce conferă frumusețe vieții noastre”.
(Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei)

În ,,lumea eternei reveniri” recursul la ,,memoria poetică” are darul de a ne apropia de adevăratele sensuri ale lucrurilor vieții noastre. Ambele sintagme sunt desprinse din aceeași carte a lui Kundera, din care am mai citat cu altă ocazie. O carte care marchează un moment decisiv. De aceea revin astăzi la cuvintele lui, ancorându-mă în acestea ca (pre)text pentru o scurtă reflecție asupra metaforei.

Nu orice asociere de cuvinte poate constitui o metaforă, după cum limbajul metaforic nu este la îndemâna oricui, mai ales când se întrețese cu subtile structuri simbolice. Un hermeneut precum Paul Ricoeur (Eseuri de hermeneutică) atrăgea atenția că lectura este ,,reglată de coduri [...] care orientează comprehensiunea frazelor”, iar între ,,spunere” și ,,spusă” e o anumită distanță, greu de decelat totuși de un ochi nepregătit. Nu e de mirare că sensul sublim, extatic, al unor imagini metaforice este descoperit abia după o răsucire a minții sau, altfel spus, după o lectură în oglindă!
De aceea, metafora se sustrage oricăror încercări de normare prin definire, păstrându-și intacte libertatea, plurisemantismul și, inevitabil, ambiguitatea.

Pentru poeți, metafora este zbor, înălțare, plutire, șlefuire a cuvântului până la maxima concentrare a semnificațiilor sale, continuă căutare a albastrului pur. A trăi în orizontul metaforei înseamnă a-ți deschide larg aripile, precum Dedal și Icar deasupra norilor, dar cu mare grijă...

Pentru Blaga, deopotrivă poet și filosof, metafora revelatorie dă sens unei întregi culturi majore.

Pentru Kundera, metaforele nu mai sunt un simplu joc poetic: ,,Cu metaforele nu-i de joacă! Dragostea se poate naște dintr-o singură metaforă.” Observația romancierului am citit-o și am înțeles-o pe deplin ulterior postării primului fragment din operă, cam în perioada în care căutam adevăratele dialoguri poetice purtate în plan spiritual de către marii creatori.

Întrebările Mariei?

Ce înseamnă pentru mine Eminescu? De ce nu mi-am amintit de Eminescu? Cine spune că nu mi-am amintit de el?!

Unde se sfârşeşte Maria? Şi unde începe Şeherezada?



De ce scotocesc mereu în cufărul lui Harun? De ce...? De ce mi-e dor de marea lui? De ce revin mereu? Unde s-au întors anii?

Pentru cine sunt?

Un simplu gând...

Am citit ieri cuvintele simple scrise de o copiliță de 15 ani pe undeva: ,,Fetele bune scriu jurnal; fetele rele nu au timp să scrie." Uneori, cu toată candoarea lor, copiii scriu lucruri mari. Nu știu de ce, cuvintele nu-mi ies din minte și mă provoacă la o reflecție pe tema unei scriituri care explorează fiecare ungher al intimității: jurnalul. Sigur, se știe că există multe tipuri de jurnal: jurnalul intim, jurnalul de idei, jurnalul de lectură sau chiar forme mai complexe, cum ar fi mixajul tuturor acestor tipuri discursive, adunat într-o singură carte. De orice fel ar fi, jurnalul s-a constituit mereu ca o cale de salvare, prin consemnarea unor date esențiale ale existenței autorului său, sau, dimpotrivă, citându-l pe Mihăieș (,,Martor, în regimul diurnului, al luminozității, el este, în nu mai mică măsură, un gen funerar” - Mircea Mihăieș, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea. Iași: Polirom, 2005) este singurul gen care mărturisește despre teritoriile morții. Tocmai de aceea, stilul diaristic oferă celui ce se confesează o gamă extrem de bogată de registre stilistice pentru a cuprinde, de bună-credință, întreaga lume în datele scrisului său sau numai o parte din ea, care-l marchează în mod decisiv. Provocarea nu este însă lipsită de unele capcane, iar aceasta am învățat-o treptat. Despre raportul dintre spațialitate și temporalitate în narațiune s-au scris numeroase tomuri, dar intenția mea nu este acum de a le prezenta, ci de a observa că totul se conjugă într-un continuum spațio-temporal. Altfel spus, de exemplu, o poartă deschisă spre un dialog poate fi o capcană pentru cea care mai crede în minuni virtuale. De aceea, nu spațiul e cuvîntul-cheie.... ci timpul. Da, TIMPUL! El oferă răspunsul și poartă adevărul discursului. Cine știe să citească nu doar spațiul, ci și TIMPUL, intră în zonele adevărului.
Dar nu vreau să mă adâncesc iar în hățișuri. Am făcut-o de atâtea ori și mi-s mâinile pline de zgârieturi și mă dor și abia mai tastez cuvintele.
Paginile jurnalului sunt precum niște imagini întipărite pe o retină a timpului concret, niște instantanee ale zilelor noastre. Izolate de ansamblu, ele nu mărturisesc nimic despre noi. Privite însă în totalitatea lor, dau adevărata măsură a lumii spirituale din spatele aparențelor.
Privind în urmă, afirm cu conștiința senină și cu sentimentul luminos al omului care a dorit mereu să dăruiască: ,,Aceasta sunt eu!”

O săptămână frumoasă!

David-Alexandre Winter - Oh, Lady Mary

Felix Mendelssohn Bartholdy - Song Without Words in D major, Op. 109

Rememorarea mea cea de toate zilele

Fiindcă realitatea zilei mele s-a arătat iar pe sticlă, dar la mai mici parametri de recepționare, de a trebuit să răscolesc toată casa în căutarea ochelarilor cu dioptrii, m-am hotărât să trec de la premiere la rememorare. Nu că realitatea mea n-ar mai fi comis-o și cu alte ocazii, în aceeași manieră și în același spațiu... O face de mult, cu tact, profesionalism și multă dezinvoltură. Mai și constată cu nonșalanță cu ce ne confruntăm! Ei, na! De parcă asta nu se vede cu ochiul liber, și încă de la o poștă!

Dar să revin la rememorările zilei, mai alambicate decât premierele de ieri:
1. imaginea obsedantă a statuii lui Mozart, din Brno...
2. ecuațiile și relațiile ezoterice de la cursurile de mate (sau economie, nu-mi mai amintesc precis...), în care un raport 8-5-8 însemna altceva pentru mine decât pentru cei din jur
3. câteva canale venețiene, neștiute de ochii turiștilor și nestrăbătute fără voia autorităților (asemănătoare cu potecile pădurii...)
4. mitul Magnei Mater în varianta veche elinească: Geea
5. veneziana din San Marco (sfârșit de august 2008)

Și cam atât... Azi n-am citit nimic. Doar am ascultat...

Premiere

N-aș fi crezut că într-o singură zi, o zi aproape la fel ca toate celelalte, pot avea loc atât de multe... premiere! Totul a început dis-de-dimineață, când am rămas încremenită cu cizmulițele în mână, cu ochii mari privind la realitatea din jurul meu, iar gândurile-mi au început să zburde de la cafeaua matinală la gazul buteliei, de la gaz la cărbune, de la cărbune la criză... Iaca poznă! Din pricina crizei iar am întârziat la serviciu! Mă rog, asta nu-i chiar o premieră...
Oricum, pe drumul spre serviciu mi-am recuperat fluxul ideilor și mi-am dat seama că problema gazului m-a pus și pe mine pe jăratic. Sigur că-mi pasă, chiar dacă magistrala îmi ocolește orașul și doar o singură conductă și-a croit drum, mai timid la început, spre zona mea, potrivit unui plan mai vechi de racordare.
Dar să revin la premierele zilei:
1. am făcut o adevărată pasiune pentru genul diaristic
2. m-am întors acasă, de la serviciu, pe jos
3. pe podul care duce spre Piața Ferdinand m-au asaltat pescărușii baltici
4. soare, senin, zăpadă, toate laolaltă
5. am citit a cincea conferință a lui Eco, Ciudatul caz al străzii Servandoni.
Abia acasă am înțeles de ce albastrul a devenit atât de sclipitor: rusul a fost executat, ciopârțit, crâmpoțit, cuvânt cu cuvânt, asemenea articolului din manifestul dadaist al lui Tzara. Și toate cuvintele au fost înghesuite într-un săculeț, aruncat pe pustiile siberiene. E bine.
A! Să nu uit! Citesc în premieră Bântuiții lui Palahniuk (Editura Polirom, Iași, 2007), în excelenta traducere a lui Rareș Moldovan, din care redau, cu aceeași mare plăcere, un fragment, intitulat Secretele meseriei. Un poem despre Contele Calomniei:

,,- Toți ăia care stau la coadă, spune Contele, cu o săptămână înainte
de premiera vreunui film...
Toți ăia sunt plătiți să stea la coadă.

Contele Calomniei pe scenă, stă cu o mână
ridicată, ținând o coală de hârtie
care-i ascunde fața.
În rest poartă un costum albastru, o cravată roșie.
Pantofi
maro din piele întoarsă.
La încheietura mâinii ridicate, un ceas de aur
gravat cu 'Felicitări'.

Pe scenă, în locul luminii unui reflector, în locul feței,
pe coala de hârtie e proiectat un titlu cu corp de literă
72:
Un reporter local câștigă Premiul Pulitzer.

Din spatele titlului, Contele spune:
- Oamenii ăia își petrec
viața la coadă...
La superproducțiile lansate vara.
Studiourile îi duc cu autobuzul pe așa-zișii fani
din oraș în oraș.
De la un film SF la o fantezie cu supereroi.
În fiecare săptămână un nou oraș, un nou motel, o nouă producție
nerecomandată minorilor sub 12 ani,
pe care se prefac c-o adoră.

Toate costumele alea din carton și folie de aluminiu, de care-ai zice
că-s făcute acasă
le face de fapt departamentul costume și le expediază
în avans.
Toate eforturile astea pentru a prosti media locală să dea
reportaje la știri, publicitate pe gratis.
Pentru a crea zvonuri credibile despre cât de mult le va plăcea tuturor filmul.
Tot timpul și banii ăștia, li se zice 'însămânțarea publicului'.

În buzunarul de la piept clipește beculețul roșu al unui
reportofon care-i înregistrează fiecare cuvânt.
Când el întreabă:
- Cine-i mai prost?
Reporterul care refuză să inventeze un sens vieții?
Sau cititorul care-l cere?
Și care-i gata să accepte sensul prezentat în cuvintele unui străin?

Dindărătul colii, vocea Contelui spune:
- Un ziarist are dreptul...
...și datoria de-a distruge
vițeii de aur la a căror apariție a contribuit."

Rătăcind prin pădure...

În seara aceasta intenţionam să iau la ,,atac" Idiotul lui Dostoievski, dar iarăşi m-a oprit gândul dantesc cel bun, cu vocea-i de lapte şi miere, aducându-mi aminte că ne aflăm în miezul marilor sărbători ale Creştinătăţii de la începutul fiecărui an.
Aşadar voi face (din nou) o plimbare nocturnă prin pădurile narative, călăuzită de... ştiţi voi cine! Se pare că aţi ghicit: e vorba de Umberto Eco, semioticianul atât de drag mie, riguros şi tenace, capabil să reitereze la nesfârşit analiza structurală a unui text pentru a-i îmbogăţi dimensiunile. În Şase plimbări prin pădurea narativă, carte editată şi reeditată la noi, Eco adună o serie de conferinţe ţinute de-a lungul timpului. Oricare ar fi pretextul, punctul de pornire al dezbaterilor sale, în miezul fiecărui text se ascunde un alt nivel al naraţiunii Sylvie de Gerard de Nerval, carte pe care o consideră una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii universale. În prima conferinţă, intitulată Cum se intră în pădure, autorul îşi aminteşte : ,,Am citit-o la douăzeci de ani, iar de atunci n-am încetat niciodată s-o citesc. I-am dedicat în tinereţe un studiu foarte neizbutit, iar din 1976 încoace o serie de seminarii la Universitatea din Bologna [...]. În 1984 i-am dedicat un Graduate Course la Columbia University şi au apărut multe 'term papers' foarte interesante pe această temă. Îi cunosc de-acum fiece virgulă, fiece mecanism secret. Această experienţă de lectură repetată, care m-a însoţit timp de patruzeci de ani, mi-a dovedit cât de nesăraţi sunt cei care spun că anatomizând un text şi exagerând cu 'close reading-ul' îi ucizi farmecul. De fiecare dată când iau în mână Sylvie, cu toate că-i cunosc profund anatomia, mă îndrăgostesc de ea ca şi cum aş citi-o pentru prima oară."
În cea de-a doua conferinţă, Pădurile din Loisy, Eco îşi îndreaptă iarăşi paşii spre Sylvie, aventurându-se pe potecile deja cunoscute, accesibile, luminate. Diegeza în sine, istoria povestită şi trăită de personaje, îl interesează mai puţin pe cercetător decât analiza textuală pe care o întreprinde cu o deosebită plăcere. Structura cărţii se converteşte în adevărate diagrame ale lumii închise între paginile ei, ce oferă imaginea unei arhitecturi complexe, neobişnuite şi destul de greu de pătruns de către un neiniţiat. Redau încă un fragment revelator din carte, fiindcă eu n-aş putea scrie la fel ca Eco: ,,Avea dreptate Proust când observa că această atmosferă 'albăstruie şi purpurie' nu stă în cuvinte, ci între un cuvânt şi altul. Într-adevăr, această atmosferă e creată de raportul dintre fabulă şi subiect şi tocmai acest raport guvernează chiar opţiunile lexicale ca atare la nivelul discursului. Dacă puneţi diagrama mea ca o grilă transparentă peste suprafaţa discursivă, veţi vedea că tocmai în nodurile în care iau naştere salturile temporale se insinuează, în poziţie strategică, acele schimbări continue de timpuri verbale. Aceste schimbări între imperfect, prezent sau perfect vin aparent pe neaşteptate, uneori sunt imperceptibile, dar nu sunt niciodată nemotivate.
Spusesem în conferinţa precedentă că, după ani şi ani de zile, de când o supun pe Sylvie unui tratament aproape anatomic, această carte nu şi-a pierdut niciodată pentru mine farmecul ei, şi de fiecare dată când o citesc e ca şi cum această poveste a mea de dragoste cu Sylvie (nu ştiu dacă e cu povestirea sau cu protagonista) ar începe pentru prima oară. Cum e posibil, din moment ce cunosc 'grila', regula acestei strategii? Asta-i deoarece grila poate fi construită când ieşim din text, însă când te întorci în text, şi odată recaptivat de text, Sylvie nu poate fi citită în grabă. Sigur că poţi, dacă din întâmplare vrei să identifici o frază, dar în cazul acela nu mai citeşti, ci consulţi, sau faci 'scanning', ca un computer. Dacă citeşti, încercând să înţelegi diferite fraze, îţi dai seama că Sylvie te obligă să încetineşti pasul. Şi imediat ce-l încetineşti, uiţi cheia, firul Ariadnei cu care intraseşi în text. Te pierzi din nou în pădurea din Loisy fără a mai găsi drumul."

Întrerup aici textul meu şi al lui Eco... Acum mă preocupă lectura celei de-a treia conferinţe, Zăbovind prin pădure...

,,Ochii Beatricei"

,,Beatrice in suso, ed io in lei guardava."
(Paradiso, II, 22)

,,Volgiti ed ascolta;
che non pur ne' miei occhi e paradiso."
(Beatrice către Dante - Paradiso, XVIII, 20-21)

,,Păşim în primele terţine ale Cântului XXVIII, cântul geometric crucial al cosmologiei lui Dante. Iată succesiunea de imagini cu care debutează Cântul. Dante priveşte, ca de obicei, în ochii Beatricei. Se agaţă de ei, se ancorează în ei. Şi, aşa cum un om vede reflectată într-o oglindă flacăra unei lanterne care se află în spatele său, tot aşa şi Dante a văzut mai întâi în ochii Beatricei, reflectate luminile care se află în Empireu. Cu alte cuvinte, Dante vede mai întâi în ochii Beatricei, oglindită, o realitate pe care o poate contempla direct, cu ochii săi, numai dacă se întoarce, dacă se răsuceşte cu tot corpul. Primele treisprezece versuri din acest Cânt abundă de imagini şi gesturi ale inversiunii, întoarcerii şi oglindirii. De ce? Pentru că se petrece ceva cu Dante, şi cu noi, atunci când trebuie să treacă de la Cerul Cristalin, ultimul vizibil simţurilor, la Cerul Empireu, prima zonă a cosmosului complet inaccesibilă simţurilor. Dante o spune în prima terţină a Cântului: pentru ca să poată primi mai departe adevărul spre care se îndreaptă, mintea lui trebuie să se pătrundă de paradis, să se împaradizeze termenul - 'mparadisa este un neologism dantesc; Coşbuc propune, pentru a traduce acest proces, expresia delicioasă 'a sădi raiul în minte'. Asta înseamnă că metaforele de inversiune cu care Dante descrie primul său contact direct cu lumea Empiree sunt tehnic şi epistemologic stricte. La paradis, omul nu poate ajunge decât printr-o întoarcere, o răsucire, a minţii sale.
Procedeul este identic cu cel descris de Platon în Republica, în pasajul în care defineşte adevărata cunoaştere ca fiind rezultatul capacităţii omului de a gândi într-un fel divin. La acest fel de cunoaştere, ne spune Platon, omul are acces printr-o 'răsucire' a 'organului' cu ajutorul căruia cunoaşte, operaţiune prin care întreg sufletul omului se întoarce, exact ca la Dante, dinspre tărâmul devenirii înspre deplina strălucire a ceea ce, cu adevărat şi într-un sens deplin, ESTE. Pentru Platon, omul nu se poate îndrepta spre adevăr decât răsucindu-şi în sus facultăţile sufleteşti care, în chip obişnuit, sunt îndreptate în jos."
(Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? - fragment, ediţia a doua. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2006)

P.S. Mulţumesc pentru lyrics-uri!! :X

Latte e Miele - 1973 - Papillon - 5 - Tanto Amore [bonus]

Frumuseţea acestui cântec m-a uluit încă de la prima audiţie. Din păcate, n-am găsit nicăieri pe Google lyrics-urile. Dacă mă poate ajuta cineva, îi rămân recunoscătoare.

Dialog poetic... cu o singură dedicaţie

Aparent, creaţiile pe care le propun astăzi spre lectură se află într-un anti-dialog poetic, motiv ce m-a determinat să renunţ la titlul iniţial şi să mă concentrez asupra unei singure dedicaţii lirice. Francesco Petrarca este un remarcabil reprezentant al Prerenaşterii italiene, apărut la finele unei epoci a aşezării cuvântului poetic în matca sa originară şi începutul alteia, de mare strălucire artistică. Este cunoscut drept creatorul sonetului de tip italian, bogat ilustrat în volumul Il Canzoniere, ce include, pe lângă sonetto, speciile sestetto şi canzone. Despre idealul de iubire al acestei epoci, Johan Huizinga afirmă în Amurgul Evului Mediu, referindu-se mai întâi, pentru comparaţie, la cunoscutul l'amour courtois: ,,Dragostea a devenit câmpul pe care a fost lăsată să înflorească toată desăvârşirea etică şi morală. Îndrăgostitul nobil, conform teoriei dragostei curteneşti, devine, prin iubirea sa, virtuos şi pur. Elementul spiritual dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare în poezia lirică; în cele din urmă, efectul dragostei este o stare de sfântă cunoaştere şi de devoţiune: la vita nuova. Trebuia să urmeze o nouă cotitură. În dolce stil nuovo al lui Dante şi al contemporanilor săi se ajunsese la o extremă. Petrarca ezită din nou între idealul dragostei curteneşti spiritualizate şi formele inspirate recent din Antichitate. Iar de la Petrarca la Lorenzo de Medici, cântecul de dragoste, în Italia, face cale-ntoarsă, spre senzualitatea naturală, de care erau pline şi modelele antice atât de admirate." (cap. VIII. Stilizarea dragostei) Dar dincolo de aceste consideraţii lucide şi pertinente se află frumuseţea Sonetului 181, cu toată seva şi armonia rostirii în limba originară. În alegerea celei de-a doua poezii am fost ajutată de un bun cunoscător al literelor, Andrei Bodiu, cu care am foarte multe în comun. Amândoi ne-am petrecut anii studenţiei pe aceleaşi plaiuri şi splaiuri bănăţene, în cel mai cosmopolit oraş al României. Am con-pătimit cu Andrei B., nu cu mult timp în urmă, când a descoperit că un pitecantrop din mass, mic la suflet, mare de patimi (în continuare conform versului eminescian), l-a trădat uneia dintre cele mai sumbre instituţii de tristă amintire din regimul trecut. Andrei B. aparţine actualei generaţii de scriitori tineri, deştepţi, frumoşi (nu mă pot abţine să n-o scriu!), incisivi, cu un registru ironic în obiectivul căruia nu-i deloc comod să intri. Versul său surprinde perfect o lume sordidă, suficientă sieşi, în cea mai cruntă mediocritate a ei, relevând cinismul spiritelor înguste ale momentului, imposibil de recuperat. Spune-mi acum, Andrei, cui să-i rostim noi vorbele de ,,bună dimineaţa", în toate dimineţile-i sterile şi pustii de-acum înainte?! Şi cui să-ţi dedic eu sonetul petrarchist in dolcissima e bellissima nostra lingua?! Sonetto 181 de Francesco Petrarca

Amor fra l'erbe una leggiadra rete

d'oro et di perle tese sott'un ramo

dell'arbor sempre verde ch'i' tant'amo,

benche n'abbia ombre piú triste che liete.

L'ésca fu 'l seme ch'egli sparge et miete,

dolce et acerbo, ch'i' pavento et bramo;

le note non fur mai, dal dí ch'Adamo

aperse gli occhi, sí soavi et quete.

E 'l chiaro lume che sparir fa 'l sole

folgorava d'intorno: e 'l fune avolto

era la man ch'avorio et neve avanza.

Cosí caddi a la rete, et qui m'àn colto

gli atti vaghi et l'angeliche parole,

e 'l piacer e 'l desire et la speranza. Bună dimineaţa de Andrei Bodiu Dar nu ai făcut avere. Nu. În aerul galben ţi-ai lipit pantofii de marginea vagonului gri de murdărie ţi-ai privit degetele prin care s-au scurs calcare prafuri lucioase cretă algocalmin piramidon cretă îţi priveşti ridul de pe frunte în oglinda compartimentului. Parcă un robinet îţi strânge uşor creierul în fiecare dimineaţă.

Memento venețian...

Despre Veneția am scris de nenumărate ori, de fiecare dată când gândurile-mi au simțit dorul libertății, al aventurii și al desprinderii dintr-o lume ternă și rece. Poate de aceea am cercetat cu interes fiecare colțișor al cetății și am contemplat-o în toate veșmintele anotimpurilor sale. Ceea ce am căutat mereu a fost acel spațiu fabulos din trecut, așezat la confluența marilor arte și a unor destine de excepție: scriitori, pictori, compozitori, sculptori, arhitecți, seducători, aventurieri, curtezane. Parfumul diferitelor vârste ale Renașterii italiene pe care le savuram cu înfrigurare în contemplările mele îndelungate...

Călătoriile în lumea cotidiană a Veneției mi-au lăsat însă mereu un gust amar, căci cetatea s-a transformat în ultimul secol într-o atracție universală, pierzându-și parcă, treptat, strălucirea de odinioară. Oricât am palpat, cu ochii închiși, zidurile seculare ruinate, oricât de adânc am inspirat aerul rece sau clocotitor, cu izul specific marilor canale, n-am reușit să simt nicio boare din farmecul cetății de odinioară. Astăzi Veneția este o frumusețe rece, încremenită într-un timp lipsit de căldura acelor suflete care o populaseră și o însuflețiseră pe vremuri. Din când în când, doar câte o ,,bellissima veneziana” sub asediul porumbeilor, în lumina aurorei ireale, mai trezește Piazza San Marco din amorțire...
Nu știu când a început declinul Veneției... Eminescu l-a intuit în celebrul său sonet, în care prevestea crepusculul acelei lumi, un sfârșit ce avea să se confirme în strania scriere a lui Thomas Mann, Moartea la Veneția.
Mă întreb acum, care este Veneția cea adevărată: cea de astăzi, aglomerată, la limita dintre artă, kitsch și spirit comercial, sau cea de ieri, pe care o iubesc și o caut în fiecare reprezentare a vremurilor de altădată, reală sau ficțională?! Răspunsul este în mine. Știu cu certitudine că, dacă ar fi să pot alege să trăiesc într-un alt loc și alt timp, aș alege Veneția secolului al XVI-lea! Și aș vrea să fiu Veronica Franco... și să fiu iubită de Marco Venier... și...

Interludiu...

Johannes Bhrams - Sonata for cello and piano no.1 in E minor, Op. 38, III. Allegro


Daniel Barenboim si Jacquelline du Pre

Camille Saint-Saens - Allegro Appassionato in B major, Op. 43


Jacquelline du Pre

Franz Schubert - Piano Quintet in A major "Trout" Third Movement


Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Itzhak Perlman, Jacquelline du Pre, Pinchas Zuckerman

Robbie Williams și Nicole Kidman - Somethin' Stupid