Alexandru Paleologu - Despre solidaritate

Zilele trecute am mai primit câteva volume de la două prestigioase edituri româneşti. Dintre acestea, trei poartă semnătura lui Alexandru Paleologu, un reper fundamental al culturii noastre, despre care aş putea scrie la nesfârşit serii enumerative de aprecieri elogioase. Suflet luminos, minte limpede, un senior al cuvântului, ce-şi înnobilează cititorul sau interlocutorul cu verbul său aristocratic.
Am lăsat deoparte Sfidarea memoriei, fiindcă o citisem cu câţiva ani în urmă, iar convorbirile cu Stelian Tănase îmi descoperiseră, pentru prima dată, o ipostază personală a scriitorului, despre care ştiam deja câte ceva din amintirile lui N. Steinhardt. M-am concentrat asupra celorlalte două cărţi: Despre lucrurile cu adevărat importante, un volum de microeseuri pe teme dragi scriitorului (scrisul, critica literară, amiciţiile scriitoriceşti), şi Politeţea ca armă, culegere de articole şi interviuri publicate după 1990 în revistele culturale ale momentului. Din ultima carte mi-au atras atenţia mai multe articole, dar parcă mi s-au lipit de suflet reflecţiile lui Paleologu despre solidaritate, grupate sub un titlu uşor derutant: Solidaritatea ca fenomen dinamic şi defensiv. L-am citit şi recitit cu acea curiozitate a lectorului care-şi dă seama că nuanţele se pot ascunde printre rânduri, iar aparenţele trimit spre o altă profunzime. Am înţeles apoi că solidaritatea se iveşte dintr-un imbold defensiv, dar poate acţiona cu repeziciune într-o dinamică ofensivă pe măsura forţei de a mobiliza şi mai ales de a fi durabilă în timp. Şi, cel mai important aspect, că nu e accesibilă decât spiritelor superioare, care nu-şi fărâmiţează existenţa în preocupări mărunte şi dispute vindicative.
Dar o să transcriu mai jos câteva pasaje de unde se poate observa că solidaritatea construieşte un sistem temeinic şi elegant de apărare în faţa invaziei de duzină de care am mai scris şi voi mai scrie cu tăiş, la vedere, fără cruţare.

Când vorbim despre solidaritate ca de o virtute, e necesar să fim conştienţi de câteva distincţii. Mai întâi să nu confundăm solidaritatea cu gregarismul, fenomen instinctiv de reacţie a mediocrităţii contra oricărei valori individuale, totdeauna suspectă şi dătătoare de anxietăţi. Să nu pierdem din vedere coaliţia, tot atât de spontană şi funcţională a invidioşilor. A existat şi o doctrină a solidarismului, elaborată pe la începutul acestui secol de Leon Bourgeois, oarecum împotriva individualismului, socotit egoist şi aşa mai departe. Tot împotriva individualismului s-a mai ridicat şi o doctrină foarte stimabilă, la care chiar ader, personalismul, numai că eu unul nu renunţ la individualism, ştiu bine că nu trebuie să credem că orice individ este egal cu oricare alt individ, sunt convins de realitatea şi necesitatea elitelor, dar nu există civilizaţie fără respectul individului ca atare, ca fiinţă creată de Dumnezeu, creată fiecare osebit, cu particulara ei calitate. [...]
Solidaritatea e un fenomen dinamic şi defensiv. Dar poate şi trebuie să fie durabilă atâta timp cât răul împotriva căruia se mobilizează este activ şi prezent. [...]
Ca fenomen activ, dinamic şi defensiv, solidaritatea este în primul rând solidarizare. Aceasta, chiar dacă, aşa cum trebuie, devine un fenomen larg asumat, nu e mai puţin decis de un anumit număr de conştiinţe individuale şi se produce când răul respectiv devine intolerabil. Adică atunci când în mod material nu mai poate fi tolerat. Acest moment coincide cu acel în care s-au acumulat şi nişte condiţii obiective care dau riscului anumite şanse. Bunăoară ar fi trebuit să ne solidarizăm, noi scriitorii, cu Goma. Dar deşi situaţia era demult intolerabilă, şansele erau infime. Ne-am solidarizat, mai târziu, cu Mircea Dinescu, şi am fost imediat urmaţi de nu puţini alţii. Această întârziere nu era imputabilă laşităţii (sau nu numai, căci omeneşte exista şi ea dar a fost depăşită exact când depăşirea aceasta a devenit posibilă şi eficientă). [...]

(în Al. Paleologu, Politeţea ca armă. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000, preluat din Dilema, 29 aprilie 1999)

Fără titlu

Citesc, aproape fără să răsuflu, pagini din Jurnalul Monicăi Lovinescu, din anii 1998-2000. Deşi se afla la Paris, mintea şi spiritul îi erau aţintite spre viaţa culturală românească, spre marile proiecte ale vremii. Regăsesc acelaşi spirit viu, dinamic, tonul polemic, necruţător uneori, de o francheţe dezarmantă... şi mai ales acea privire capabilă să cuprindă, să înţeleagă perfect o lume în toate datele ei, oricât de îndepărtată ar fi fost spaţial. Mă bucur să citesc numele unor scriitori cunoscuţi, să refac, măcar mental, drumul spre redacţiile marilor reviste şi fundaţii culturale dintr-un anumit punct cardinal al ţării.
...Mă întorc la ale mele... Dacă ar fi să-mi scot din sertar paginile confesive, cred că s-ar vădi cam tot ce înseamnă, de fapt, un antijurnal, un soi de diaristică fără nicio regulă a cronologiei sau a consemnării detaliului cotidian. Din zilele vieţii mele reţin ceea ce mă marchează cu adevărat şi în mod decisiv. Îmi arunc ochii pe ultimele pagini scrise şi îmi dau seama că două zile m-am preocupat doar de proiectul meu! Adevărul e că m-am reîntors cu un noian de gânduri şi de încurajări: să continui... mai ales să continui, pentru că, în sfârşit, mi s-a confirmat că m-am înscris pe linia dreaptă, iar proiectul a căpătat un contur mult mai clar. Am sentimentul că zilele şi nopţile din ultimele luni de studiu acerb n-au fost în zadar, cu toate că nu mă încânt cu vise deşarte şi ştiu că multe file mai trebuie cercetate, investigate, organizate, aşezate într-o perspectivă originală şi coerentă. Dar acum se deschid nişte porţi... spre oameni care au făcut istoria la un moment dat, iar acum o înscriu în file ale durerii, pentru posteritate. Poate că paginile acelea publicabile vor vedea lumina tiparului mult mai repede decât aş fi crezut eu... Cine ştie?! Oricum, sentimentul este deosebit şi bucuria împlinirii, fie ea şi parţială, deocamdată, îşi găseşte greu expresia în cuvinte.
Reiau Jurnalul Monicăi Lovinescu şi-l citesc mai departe, în acordurile muzicii pe care o îndrăgesc nespus...

Vocea poeziei

Mă îngâna ieri un sentiment dulce-amărui. Florile de primăvară sumeţite răzleţ prin margini colţuroase de caldarâm şi parcuri umede mi-au amintit că, neîndoielnic, printre picuri şi răsuflări de vânt, oraşul se încălzeşte. M-am bucurat. Aş fi vrut să rostesc vechiul clişeu ,,A venit primăvara", dar vocea refuza să-mi dea ascultare. Refuza să rostească vorbe plate, banalităţi şi amănunte de spirit mic-burghez ce se îmbată leneş cu imagini siropoase. S-a deschis iarăşi în mine acea voce interioară, răscolitor de puternică, care-mi striga că sensibilitatea se vrea exprimată altfel.
...Am nevoie de poezie. Dar n-o să scriu un eseu despre poezie, pentru că un poet ştie să trăiască această sărbătoare a spiritului, ca stare de graţie, să o glăsuiască etern şi să-i dea culoare.
Astăzi, printre florile de primăvară dindărătul ochilor mei, albastre, roşii, galbene, picurate pe un întins verde crud, am regăsit poezia. E un sentiment difuz ce mă apără de maliţiozitatea unei lumi fragmentate, rupte în provizoratul unei existenţe lipsite de orizont. E un sentiment care-i ajută pe adevăraţii intelectuali şi artişti să-şi împlinească mereu sufletul, să se aline reciproc în faţa invaziei ostentativ de agresive şi bruiante a mediocrităţii în viaţa lor. Pe te miri unde...
De aceea am sărbătorit astăzi Poetul, Poezia şi primăvara. I-am ascultat vocea şi m-am fericit întru mirabila lume spre care am găsit calea...
Să-i dăm Poetului ce-i al Poetului!

Nichita Stănescu, Lecţia despre cerc



Gellu Naum, Insulele fericiţilor



Ana Blandiana, Poem pentru două voci



Pentru că gândurile mi-au alunecat spre consideraţii, recunosc, uşor lirice, asupra vocii, am să redau în continuare o scurtă meditaţie pe aceeaşi idee a lui Jose Ortega y Gasset, dintr-o emisiune radiofonică din 1939, transcrisă ulterior în Studii despre iubire:

[...] Ştiţi cine a fost Goethe? Evident că mulţi dintre dumneavoastră ştiu, ştiu perfect, ca mine, mai bine ca mine. Nu m-am îndoit nicio clipă. Dar pe cei ce ştiu - care ştiu mult, care ştiu poate prea mult - îi rog să le fie milă de vocea asta a mea pe care le-o trimit acum din nou prin spaţii şi care în clipa asta e unica mea avere, unica mea unealtă, unica mea armă, unicul meu scut.
Vocea asta e una singură şi nu se poate disocia în mai multe voci care să spună lucruri diferite pentru diferitele clase şi caste de persoane care mă ascultă, ducându-i fiecăreia ceea ce i se cuvine. Tare aş vrea ca vocea mea să fie ca acea rachetă festivă ce se înalţă ardentă şi aurită în noaptea neagră şi când ajunge la o anumită altitudine, se dezagregă în nenumărate şerpuiri ce se disipează pe firmament şi par a-şi duce grăbite focul, fiecare, stelei sale personale stelei surori cu care şi-a dat întâlnire. Vocea mea e mai puţin norocoasă: e osândită să fie una singură cum sunt eu, Eu singur - de aceea vă aduce înflăcărările solitudinii mele: vocea mea se înalţă unitară şi nu poate să se prefacă, sărmana de ea, oricând ar dori-o, într-o voce federativă care să-şi repartizeze spusele în funcţie de audiţie. [...]

(Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire. Bucureşti: Editura Humanitas, 2006)

Sincere şi emoţionante cuvinte... Pentru că vocea ce exprimă adevărul unei lumi sau al unui suflet nu poate fi decât singulară, cu o identitate bine definită.
La fel cum poeții își arată chipul, m-am hotărât să-mi fac un strop de curaj și să dezvălui de astăzi fața vocii mele...

,,Cărţile şi noaptea"

De obicei scriu ziua, iar noaptea citesc, lăsând cuvintele şi sunetele să se întrepătrundă. Prefer să revăd fişele de lectură, să le organizez, să dau coerenţă ideilor.
Dar acum vreau să scriu. Nu despre oricine sau despre orice. Ci despre Jorge Luis Borges, intelectualul care afirma cu modestie despre sine că nu se consideră un mare cititor, dacă se ia cumva în considerare criteriul cantităţii. Chiar dacă nu a citit prea multe cărţi, a recitit, în schimb, cam toate valorile oferite de marea literatură. În plus, nefericita orbire l-a împiedicat de la un moment dat să mai poată mângâia cu privirea cuvintele scrise. În Cărţile şi noaptea, reflecţiile sale despre orbire uimesc prin sinceritatea lor. Descopăr că scriitorul nu s-a adâncit în beznă, ci într-o lume de culori difuze şi strălucitoare. Lumea exterioară fiindu-i interzisă vederii, Borges s-a întors spre sine, îmbogăţindu-şi fiinţa. Pentru el, a fi orb însemna a vedea cu adevărat. Retractil, s-a repliat asupra lumii sale interioare, cu trăiri de o intensitate rar întâlnită la cei care nu au suferit vreodată din pricina pierderii folosinţei vreunui simţ fiziologic. Memoria sa uriaşă s-a dovedit salvatoare, conservând în spirit o întreagă bibliotecă. Cărţile din noaptea cea albă a orbirii au adunat din frânturi de oglinzi lumea lecturilor sale.
În convorbirile publicate de-a lungul timpului cuvintele lui Borges s-au metamorfozat în idei, iar dialogurile şi-au dobândit valoarea lor antică, din vremurile platoniciene.
Cred că fiecare generaţie culturală (în accepţiunea dată de Mircea Vulcănescu termenului de ,,generaţie", în celebrul articol din Criterionul unor timpuri la fel de aurite pentru cultura românească) are nevoie de un Borges care să o scoată din întuneric, să o ajute să descopere valoarea autentică. În paranteză fie spus, pentru adevăraţii intelectuali ai unei epoci prietenia este sfântă, iar spiritul de gaşcă o expresie străină. Borges ne lasă şi această frumoasă lecţie de viaţă. Mai departe voi lăsa cuvintele sale să ,,vorbească". Primele fragmente sunt decupate din conferinţele adunate în volumul Cărţile şi noaptea. Partea a doua a transcrierii este preluată dintr-o evocare a lui Willis Barnstone, dintr-o altă perspectivă, despre Jorge Luis Borges şi Maria Kodama.

Cărţile şi noaptea

[...]Pe mine, care înainte aveam obiceiul să dorm într-un întuneric deplin, m-a jenat multă vreme această lume de pâclă verzuie sau albăstruie şi vag luminoasă, care este lumea orbului... Aşadar, lumea orbului nu este noaptea pe care o presupun oamenii. Bineînţeles, eu vorbesc în numele meu, al tatălui meu şi al bunicii mele care au murit orbi; orbi, surâzători şi curajoşi, iar eu sper să mor asemenea lor... Fireşte, orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care izvorăsc nişte culori: pentru mine, predominante continuă să fie galbenul, albastrul, verdele. Albul a dispărut ori se confundă cu griul. În ceea ce priveşte roşul, el a dispărut complet, dar sper că odată (urmez un tratament) voi putea vedea această măreaţă culoare, această culoare ce străluceşte de asemenea în poezie şi care poartă nume atât de frumoase în multe limbi...
Eu trăiesc în această lume de culori şi dacă vorbesc despre modesta mea orbire personală, o fac deoarece nu o consider o orbire absolută; în al doilea rând, o fac pentru că este vorba de mine, iar cazul meu nu este în mod special dramatic. Dramatic este cazul acelora care îşi pierd brusc vederea. Or, la mine este vorba de un crepuscul lent, o pierdere lentă a vederii, proces care a început de când am început să văd, adică din 1899, şi a continuat până acum. A fost un crepuscul lent, cum am spus, dar pentru intenţiile acestei conferinţe trebuie să caut un motiv patetic. Ei bine, acest moment a fost atunci când am înţeles că mi-am pierdut vederea, vederea mea de lector şi scriitor, când am înţeles că bucuria de a scrie îmi era de atunci înainte oprită. Era anul 1955... [...]
Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfârşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat despre numărul volumelor, mi s-a spus că era în jurul a un milion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii... Atunci am început să înţeleg strania istorie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu. [...]

Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică

Să ne gândim la ceea ce a spus Emerson despre o bibliotecă. El a spus că o bibliotecă este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Aceste spirite se trezesc atunci când le chemăm. Cu alte cuvinte, dacă nu deschidem o carte, această carte - care, literal şi geometric, este un volum - rămâne un lucru între alte lucruri. Însă când o deschidem, când cartea întâlneşte pe cititorul său, atunci are loc actul estetic; altminteri cartea este ceva mort.
Toate aceste consideraţiuni pot să pară ceva evident. Ar mai fi de adăugat totuşi că pentru acelaşi cititor, aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi ne schimbăm, din moment ce suntem (pentru a mă întoarce la citatul meu predilect) ,,râul" lui Heraclit care a spus: ,,omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine". Iar dacă noi ne schimbăm necontenit, se poate spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare amintire despre această lectură în imaginaţia noastră reînnoieşte textul. Deci şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată ,,râul schimbător" al lui Heraclit. [...]

(Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea. Iaşi: Editura Junimea, 1988)


Willis Barnstone, Cu Borges în China: o amintire

[...] M-am gândit mult la legăturile filiale ale lui Borges, la repulsia lui faţă de legăturile ademenitoare şi la categoria de relaţii umane pe care el o stima cel mai mult, prietenia. În acest sens ar fi de amintit atât de multe nume - Rafael Cansinos Assens, Alfonso Reyes, Macedonio Fernandez, Paul Groussac, Emir Rodriguey Monegal, Alicia Jurado, Anneliese von der Lippen, Adolfo Bioy Casares, printre alţii. Desigur, prietenul lui cel mai apropiat a fost Maria Kodama.
Maria a fost aceea care i-a insuflat viaţă lui Borges mai bine de douăzeci de ani. Aşa cum nu se mai întâmplase cu nimeni altcineva, prietenia lor creştea ca seminţele aruncate într-un pământ de o fertilitate surprinzătoare. Maria era acel prieten unic care îi era lui Borges un adevărat sprijin, dar care în acele decenii de dependenţă nu i-a răpit niciodată libertatea. Ea îi citea, îi scria după dictare poemele, povestirile şi eseurile, făcea planuri de călătorie, îl însoţea, mânca împreună cu el, îi comanda mâncarea şi îi tăia carnea şi legumele, toate acestea în timp ce ducea o conversaţie interesantă. Participa la fiecare conferinţă şi interviu. Făcea orice în afară de a gândi şi a vorbi pentru el - aşa cum încercaseră alţii. În fiecare gest exista un echilibru de autoritate şi discreţie, de eficacitate şi bun-simţ. Mai mult decât atât, ea era aceea care, plină de devotament, se simţea uneori privată de libertate. Poate că modul în care îşi organizaseră lucrul, profesionalismul lor, îndatoririle lor, îi ajutau să menţină o relaţie personală care devenea neobişnuit de tandră.
În ultimii ani Borges i-a adresat poeme de dragoste şi i-a dedicat scrierile sale. Călătoreau tot timpul. Într-o zi, la revărsatul zorilor, au zburat împreună într-un balon deasupra Văii Napa. Referindu-se la această călătorie, Borges a vorbit despre fericirea lui de nedescris. ... Borges a scris: ,,Maria şi cu mine am împărţit bucuria şi surpriza de a descoperi sunete, limbaje, amurguri, oraşe, grădini şi oameni, toate diferite şi, în acelaşi timp, unice." [...]

(în Borges despre Borges. Cluj: Editura Dacia, 1990)

Ioan Petru Culianu, ,,Jocul de smarald"

În proza fantastică a lui Ioan Petru Culianu te scufunzi ca într-o mare de smarald. Şi rămâi acolo întru veşnicie. Este un ritual de iniţiere printre pergamente diafane sau colecţii de pietre preţioase, rare pinacoteci ale mineralului, ce captează pe pânzele imaginarului suflul viu al Magnei.
O seducţie a ambiguităţii dă întreaga savoare a narativului culianic. Este spaţiul sacru în care principiile fundamentale dintotdeauna se contopesc: Eu sunt Tu, El şi Ea se conjugă deopotrivă, acolo sau aici nu mai sunt repere, atunci şi acum nu mai denotează nimic, căci deixis-ul pierde forţa de a enunţa coordonatele lumii concrete.
În contextul volumului Pergamentul diafan, Jocul de smarald e o mică bijuterie pe care am putea-o supune unei mitanalize, dar de data aceasta nu dorim să-i desfoliem înţelesurile. Cu atât mai mult cu cât, în mod ciudat, e vorba de un text căruia refuz să-i accept sfârşitul..., întoarcerea în profan şi în derizoriu. Să explorăm această frumoasă dualitate a Fiinţei călătoare în eternitate pentru a-şi întâlni Creatorul: Ea/ El, Zeiţă/ Zeu. Jocul de smarald este unul al analogiilor şi al întâmplărilor fericite.
Pentru că în proza fantastică a lui Ioan Petru Culianu te scufunzi ca într-o mare de smarald. Şi rămâi acolo întru veşnicie...

Jocul de smarald

Totul a început ca un joc. I s-a spus jocul de smarald.
Obişnuia să privească o bucată de piatră verde translucidă şi să pătrundă în interiorul ei. La început, totul era pură fantezie. Nu i se întâmpla să întâlnească fiinţe, doar nişte forme asemănătoare reziduurilor de alte minerale care sunt cel mai adesea prezente în acea varietate de beriliu, numai că mai mari şi mai complicate. Mai târziu, a început să întrezărească înăuntru lungi, misterioase coridoare şi s-a aventurat prin câteva dintre ele, până când teama şi liniştea lumii de smarald au făcut-o să dea înapoi. Alergând cu sufletul la gură, voia să iasă de acolo şi inima-i bătea năvalnic o vreme.
Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură. Presimţea marea de smarald, dar nu putea s-o vadă. Ar fi zis că e undeva înapoi, dar nu exista nici un înapoi. Cum stătea aşa în picioare, o cărare i s-a aşternut în cale, şerpuind printre nişte arbuşti fragili de cristal, galben-verzui, agitaţi de o boare ce aducea foarte mult cu un şarpe înaripat. Ciocnirea lor producea sunete vesele, ca nişte fluierături. A zâmbit şi toţi arbuştii au părut tare fericiţi din pricina asta şi atunci şi-a pierdut un picior şi apoi şi pe celălalt, sau poate asta să fi fost mai târziu, lângă fântâna îngheţată păzită de un impenetrabil fluture de noapte-şoim? Oricum, nu izbutea să-şi mai găsească nici un mădular, dar nu-i păsa câtă vreme îi era lesne să se ducă oriîncotro voia. Mai avea încă ochi şi poate nimic altceva. Îşi arunca privirile de jur împrejur şi totul era în regulă.
Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nici o frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci nici un fel de contrabandă.
Nu putea spune nici măcar ce era ea însăşi, necum ce sau unde era Zeiţa. A trecut un delfin, un iepure negru, un arici. Voia să spună ceva şi nu-şi mai nimerea gura, cu toate că cineva o săruta delicat.
A roşit şi atunci a ştiut că Zeiţa era deopotrivă sărut şi roşeaţă-n obraji şi ţărm purpuriu şi arici şi pierdere a mădularelor şi lipsă de înapoi şi frontieră invizibilă şi iepure negru şi curs de apă surâzător şi suferinţă arbuşti delfin

şi toate acestea o îndemnau să continue şi să treacă dincolo de frontiera de smarald
unde picioarele-i goale atingeau iarba subţire sau poate un câine mare i le lingea
orice ar fi fost era foarte tare îndrăgostită când a traversat frontiera de smarald.

Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea nici un obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald.
Şi cu toate că nu exista nici în afară şi nici înauntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea.
Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin.

[fără sfârşit]

(Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan. Iaşi: Editura Polirom, 2002)


Scriam mai sus că o analiză din perspectivă mitică ar răpi farmecul lecturii vii, dar una dintre cheile de lectură pare de neocolit. Referindu-se la opera de ficţiune a lui Ioan Petru Culianu, Grazia Marchiano oferea ,,sugestia de a explora paradoxalele sale naraţiuni ca pe nişte hărţi mentale, pline de conexiuni între multiple niveluri ale realităţii. La o lectură atentă s-ar putea descoperi, abil disimulate, premoniţii ale scriitorului (...), precum şi anumite note dominante ale biografiei sale marcate de nomadism, de permanenta, imperturbabila cultivare a intelectului şi a înţelegerii iubirii."

Stephane Courtois, ,,Memorialul crimelor comunismului"

,,La Sighet, la granita dintre Romania si Ucraina, cativa fosti disidenti au transformat o inchisoare a detinutilor politici intr-un Memorial al victimelor comunismului.

Amnezia si amnistia crimelor comuniste

Dupa caderea Zidului Berlinului, Securitatea de trista faima – politia politica – si conducatorii comunisti romani s-au temut serios ca vor pierde puterea, pe care o detineau de 45 de ani. Au impartit arme in strada pentru a convinge ca este vorba despre o revolutie democrata, provocand astfel un haos care s-a soldat cu peste 1000 de victime. Simultan, ei au organizat ingrozitoarea inscenare de la Timisoara, dezvaluind camerelor televiziunii din toata lumea un pretins carnagiu, anuntat ca fata vizibila a unui masacru a mii de oameni, ordonat de Ceausescu. Pretext tocmai bun pentru asasinarea dictatorului si a sotiei sale si pentru desemnarea lor ca singuri responsabili ai tuturor ororilor unuia din cele mai rele regimuri totalitare din Europa.
La momentul hotarat, manipulatorii au iesit din umbra si sub numele de Frontul Salvarii Nationale au concentrat, fara violenta, puterea impingand in fata un premier tanar si ferches, Petre Roman, fiul unui inalt nomenclaturist strans legat de serviciile sovietice de dinainte de razboi.
Inutil de precizat ca, in aceste conditii, victimele regimului comunist si intelectualii cu vederi democratice, care sperau sa iasa din cosmar, n-au avut dreptul la cuvant. Iar cand au incercat sa ridice glasul, Ion Iliescu a pus bandele de mineri – sau fosti securisti, deghizati in mineri - sa-i cotonogeasca si sa-i ciomageasca, avand cuvantul de ordine „Moarte intelectualilor”. Aceste scene de linsaj oficial, pe care romanii le-au numit „mineriade”, au avut loc la 14-15 iunie 1990, la Bucuresti.
Intr-un asemenea climat, era imposibil sa se faca un cat de neinsemnat proces regimului comunist si tortionarilor sai: unii au fugit in strainatate pentru a scapa de orice eventuala condamnare, altii au murit linistiti in patul lor, in timp ce altii s-au propulsat in varful puterii.
Si totusi! „Mineriada” a determinat cativa intelectuali sa reactioneze. La initiativa poetei Ana Blandiana, au infiintat o asociatie, Academia Civica, hotarati sa lupte pentru ca cetatenii romani sa-si cunoasca propria lor istorie, dupa o jumatate de secol de dictatura, izolare si cenzura. Academia Civica s-a lansat in realizarea unui memorial al victimelor comunismului si al rezistentei, in oraselul Sighet. In 1998, cand au publicat editia romaneasca a Cartii negre a comunismului, al carei tiraj s-a epuizat in cateva saptamani, m-au invitat in Romania."

Citeşte mai departe

Sursa: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Stephane Courtois este coordonatorul lucrării Cartea neagră a comunismului, scrisă în colaborare cu Nicolas Werth, Jean-Louis Panne, Karel Bartosek şi Andrzej Paczkowski.