We wish you a ,,Happy New Year”!

ABBA

,,Lebăda”

Camille Saint-Saens - Le Cygne (Le Carnaval des Animaux)


1929



















2008

Dialoguri poetice în timp și spațiu (IV)

Despre cei doi interlocutori ai dialogului poetic propus astăzi îmi vine foarte greu să scriu. Amândoi sunt personalități exemplare ale literaturii noastre, pe care o reprezintă la superlativ din unghiuri temporale diferite și destul de îndepărtate. Eventual, aș putea să le scot la lumină asemănările și deosebirile de tonalitate, forță și expansiune creatoare. Unul dintre ei, Mihai Eminescu, ilustrează romantimul în cea mai înaltă formă a sa, vizionară și titaniană, iar celălalt, Mircea Cărtărescu, este un postmodern prin excelență, ancorat în scriitura optzecistă prin opera și nivelul teoretic al cercetărilor sale personale.
Și totuși... Amândoi își afirmă harul scriitoricesc în poezie, proză, eseistică și jurnalismul timpului lor. Ambele voci sunt combative, energice, într-o veșnică tinerețe a cuvântului menit să exprime adevărul. Au trecut atât de des prin același purgatoriu al recunoașterii și contestării valorii lor, încât nu mai are rost să irosesc digiții evocând acum traseul sinuos al așezării lor la cei doi poli fundamentali ai culturii noastre.
În cartea sa din 1984, The Taming of Romanticism, Virgil Nemoianu distingea, revoluționând orice categorisire a romantismului, două stadii ale curentului: High Romanticism (definit prin radicalism ideologic, vizionarism, integrarea contrariilor, misticism și intensitate pasională) și Biedermeier Romanticism (caracterizat de idilism, intimism, pasiuni moderate, ironie, moralitate, socialitate, reformismul domestic). În literatura română, cele două momente ale romantismului se ivesc într-o ordine inversă față de celelalte arii culturale, căci numai prin creația eminesciană se insinuează forma puternică și radicală a romantismului, mai ales în amplele poeme cosmogonice ale căror viziuni depășesc granițele consacrate ale timpului și spațiului.
În opoziție cu spiritul vizionar eminescian se construiește lumea timpului nostru, căzută în istorie și prozaism, prinsă în poeziile lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul, la fel ca ceilalți autori ai generației sale, resimte criza literaturii și descoperă o cale de salvare în raportarea la marile sensibilități ale culturii noastre. Nu ne miră faptul că Eminescu este rescris cu voluptate în postmodernism, dar într-un registru lejer, ludic sau ironic, cu numeroase ecouri metatextuale, și cu un alt simț al realității, diferit de cel romantic. Știu că risc să mă îndepărtez iar de subiectul propus, dar simt că următoarea afirmație a lui Cărtărescu, din studiul său intitulat Postmodernismul românesc vine în ajutorul decodării relației dintre cele două texte de astăzi: ,,Postmodernismul nu crede în altă realitate decât cea produsă de el însuși. Așa cum realitatea lyrics-urilor formațiilor rock admirate de optzeciști ('The Beatles', 'Pink Floyd', 'Led Zeppelin') nu reflectă direct și spontan realitatea lumii britanice sau americane a vremii, textele optzeciste sunt adeseori visătoare, utopice, psihedelice, de oriunde și de nicăieri. Ceea ce exprimă ele dincolo de orice contextualizare și eticizare este libertatea interioară a poetului”. Un summum de trăsături ce apropie în mod neașteptat poezia eminesciană de cea postmodernă.
Primul text de astăzi este prea cunoscut și prea vast pentru a-l reda integral. Toți l-au studiat, din păcate prea mulți au făcut-o didactic, după scenarii uzate, pierzând adevăratele sensuri. Sigur că toată lumea cunoaște cele două metamorfoze ale lui Hyperion, călătoria regresivă, patima inițială, respectiv cumpătarea stoică din final. De aceea am ales versuri mai puțin străbătute de canoanele interpretărilor convenționale, îndrăgite nespus de Constantin Noica, poate singurele ce sintetizează natura daimonică și titaniană a lui Hyperion, oscilația ființei sale între apolinic și dionisiac. În relație cu Luceafărul eminescian, Poema chiuvetei pare a deschide un interesant dialog între categorii fundamentale: ilimitat/ limitat, etern/ perisabil-biografic, vizionar/ prozaic, înălțător/ derizoriu.

Luceafărul (fragment)
de Mihai Eminescu

Iar tu, Hyperion rămâi
Oriunde ai apune...
Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munții cu păduri
Și insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăți
Dreptate și tărie?
Ți-aș da pământul în bucăți
Să-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,
Oștiri spre a străbate
Pământu-n lung și marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

Poema chiuvetei
de Mircea Cărtărescu

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noapte deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și la obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.

...cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.

Dialoguri poetice în timp și spațiu (III)

,,Nu există popor sau civilizație care să nu aibă poezii, cântece, legende sau povești în care anecdota sau subiectul - mitul, în sensul originar al cuvântului - să nu fie întâlnirea dintre două persoane, atracția reciprocă și eforturile și încercările la care sunt supuse pentru a se uni. La rândul ei, ideea întâlnirii impune două condiții contrare: atracția pe care o simt cei doi e involuntară; vine dintr-un magnetism secret și atotputernic; în același timp, este o alegere. Predestinare și alegere, forțe obiective și subiective, destin și libertate se interferează în dragoste. Teritoriul dragostei e un spațiu pecetluit de întâlnirea între două persoane.” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism)
Pentru a prefața dialogul poetic de astăzi, am redat mai sus cuvintele cunoscutului poet și eseist mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. În studiul său dedicat iubirii și erotismului, Octavio Paz comentează marile mituri erotice, trece apoi printr-o preistorie a dragostei, pentru a redefini, în ultima parte, sentimentul în funcție de diferitele paradigme ale epocilor omenirii. Două dintre concluziile sale surprinzătoare se desprind din fragmentul de mai sus; premisele iubirii sunt contrare și complementare totodată: 1. atracția este involuntară și 2. atracția este o alegere. Totul se conjugă apoi în mod armonios într-o supremă recunoaștere, în celălalt, a sufletului-pereche, ducând la o refacere a cuplului arhetipal. În lumina acestor idei cu un substrat mitic, pentru Octavio Paz iubirea este revelație, iluminare, cunoaștere și recunoaștere, în sensul atât de bogat al expresiei franțuzești coup de foudre. Poate că această cheie de lectură pare cam complicată având în vedere frumoasele poezii pe care le propun astăzi și tema lor: iubirea.
Și totuși... Ca să explic mai bine recursul la textul teoretic, am să las deoparte orice altă incursiune critică, analitică sau hermeneutică, concentrându-mă pe experiența mea de lectură. De-a lungul vremii am observat că fiecare lectură personală se încarcă de noi și neașteptate sensuri. Uneori mă întreb cu mirare cum de nu am observat evidențele sau semnele mai mult sau mai puțin ascunse printre rândurile citite. Poate că, de fapt, adevărata lectură, cea care mă captivează cu adevărat, are forma unei spirale; pe măsură ce mă prinde în cercurile ei, lumea și spațiul libertății mele interioare devin tot mai vaste și mai împlinite.
La fel mi s-a întâmplat cu poeziile lui Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Le-am descoperit dialogul cu mulți ani în urmă, le-am reluat prin lectură de nenumărate ori, dar niciodată nu mi-au dezvăluit sensurile lor profunde precum în zilele acestea. Da, vorbesc și acum despre același fascinant Nichita Stănescu, interlocutorul spiritual al marilor creatori români.
Poezia lui Arghezi, Morgenstimmung, are numeroase legături cu marea muzică clasică, chiar titlul fiind o trimitere fără echivoc spre prima parte din suita Peer Gynt de Edvard Grieg (în original, Morgenstemning), pe care am audiat-o prima dată cu mulți ani în urmă și am fost vrăjită de frumusețea ei. Este o ilustrație sonoră ideală pentru lectura operei argheziene, căci nicăieri n-am descoperit trăiri mai pasionale decât la spiritele septentrionului, cu aparență de gheață, dar ardente în adâncurile din care erup, când și când, izvoarele fierbinți.
Dublul poetic, Cântecul lui Nichita Stănescu, evocă tot prin titlul său armonia muzicii, deși cuvintele povestesc mai curând despre eterna căutare a principiului opus. Textul se regăsește și într-o interesantă interpretare, pe notele lui Nicu Alifantis. Dar acum nu prea am dispoziția să-l ascult pe Alifantis. Voi lăsa muzica lui Grieg să-mi învăluie și cea de-a doua lectură, în consonanță cu starea mea aurorală din ultimele zile ale Marii Sărbători... Pentru mine, acum, este precum o întoarcere spre începuturi...

Morgenstimmung
de Tudor Arghezi

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată...

Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

(vol. Cuvinte potrivite)

Cântec
de Nichita Stănescu

E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

(vol. O viziune a sentimentelor)

Dialoguri poetice în timp și spațiu (II)

Pe bună dreptate ne putem întreba ce au în comun doi poeți precum Lucian Blaga și Nichita Stănescu, în afară de faptul că s-au ivit în același spațiu literar românesc. Blaga - poetul-filosof venit din ținutul mioritic al Ardealului și Nichita Stănescu - un scriitor fascinant, fiul unei aristocrate rusoaice și al unui comerciant muntean.
Și totuși... Lor le aparține dialogul poetic de astăzi. Blaga a arătat în Trilogia culturii că spațiul este ,,generator de cultură”, configurând o adevărată topografie emblematică, ce se imprimă în creația artiștilor săi. Punțile invizibile ce leagă discursurile marilor poeți duc, fără îndoială, spre rădăcinile unui expresionism sud-răsăritean. E adevărat că Blaga a descoperit expresionismul literar-artistic în mediul vienez de la început de secol XX, filtrat prin lecturile sale din Georg Trakl sau Stefan George. Dar scriitorul a întrevăzut o formă mai puțin explorată, pe filonul unui expresionism sui-generis, cu o accentuată componentă est-europeană, care îmbină elementele spiritualității românești: tracismul, bizantinismul și ortodoxismul. La toate acestea adaugă sofianicul, ,,sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie inițiativă, și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe”.
Interlocutorul său, Nichita Stănescu, este liderul generației neomoderniste, primul care a reușit în anii '60 să salveze literatura română din starea amorfă a proletcultismului și să facă rocada politicului cu artisticul. Se prea poate să vorbim deja despre eforturi intertextualiste, pentru că textul său, pe care îl propun astăzi, a apărut în periodicele ultimilor ani de viață, deci cu mult după fondarea grupării ,,Tel Quel”.
Cele două poezii alese sunt cercetate minuțios în lucrarea Smarandei Vultur (nume bine-cunoscut printre cei preocupați de memorialistica deportărilor în perioada comunismului), Infinitul mărunt. De la configurația intertextuală la poetica operei. Însă, înainte de toate, mai importantă mi se pare lectura și meditația pe marginea acestor texte superbe, de o mare profunzime ideatică în adâncurile lor. Să lăsăm cuvintele să curgă...

Sapă, frate, sapă, sapă
de Lucian Blaga

Sapă, frate, sapă, sapă
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.

Prinde, tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.

Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
și de basmele din fire.

Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele și-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.

Ostenește-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O priveliște de noapte
negrăită te așteaptă.

Zodii sunt și jos subt țară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.

(vol. Vârsta de fier. 1940-1944)

Către fântânar
de Nichita Stănescu

Nu săpa prea adânc, îți zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îți zic
de alt cer, de alte stele
și acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ.

(vol. Opere impersonale - Din periodicele ultimilor ani)

Oarecum ex parte la subiectul tratat în aceste articole episodice, transcriu mai jos, din memorie, o poezie de Lucian Blaga pe care am recitit-o de multe ori zilele acestea, în mai multe ediții, de fiecare dată cu aceeași emoție. Să-mi fie iertată uitarea titlului..., îmi amintesc doar numele volumului, Ce aude unicornul.

Iubită Runa, dragă una,
n-am fi crezut că într-o zi
aceasta cu putință ar fi:
c-un strigăt să atingem Luna.

Nici după drepte mărturii
n-am fi crezut că s-ar putea,
să auzim apoi ecoul
întors în patria de-aci.

Ce fericire ai dori
să ne-o strigăm în zare, Runa?
Alege țipătul ce-i vrednic
să ni-l întoarcă-n noapte Luna.

Dialoguri poetice în timp și spațiu (I)

În fiecare operă literară citită, mai ales în cele cu serioase virtuți artistice, îmi place să caut reminiscențele unei alte voci sau ecouri ale unor viziuni diferite. Cred că întreaga mare literatură se construiește ca un dialog perpetuu între spirite de o sensibilitate și intuiție covârșitoare, ceea ce înlătură prezumția de solitudine în rândul marilor creatori dăruiți cu harul cuvântului poetic. Poate că aceasta a fost prima formă de intertextualitate, înfiripată încă din zorii literaturii antice, printr-o continuitate de teme, imagini, și motive.
Și totuși... Experiența dialogului poetic dintre Shakespeare și Voiculescu este singulară. Demersul inițiat de poetul român poartă în sine, deopotrivă, germenii sublimului și ai tragicului. Vasile Voiculescu continuă tradiția sonetului elisabetan printr-un artificiu de creație: își ,,închipuie” ultimele sonete ale lui Shakespeare și le numerotează în continuarea acestora. Rezultatul nu e însă tot o închipuire, ci una dintre cele mai spectaculoase realizări poetice din literatura română, care a impus o revalorizare a întregii sale creații. Pentru că Voiculescu spiritualizează iubirea în tonus shakespearean înălțând-o și purificând-o de toate viciile acestei lumi.

105
de William Shakespeare

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie
cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,
la fel mi-e cântecul și-i dat să fie
doar unuia-ncântat, oricând, oricum!
Iubirea-i blândă azi și mâine-i blândă
mereu statornică-i lumina ei,
de-aceea versul cântecul și-l cântă
și pune doar pe-un singur gând temei.
Frumos, blândețe, adevăr - rezumă,
frumos, blândețe, adevăr - spun tot,
cuvinte, trei, ce timpul mi-l consumă,
cu altele să le mai schimb nu pot.

Frumos, blândețe, adevăr, răzlețe,
un singur loc să-l umple or să-nvețe.

(vol. Sonete, traducere de Gheorghe Tomozei)

CLXV
de Vasile Voiculescu

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
- Vast labirint, ascuns în palatul frumuseții -
În care-un minotaur domnește nendurat,
Flămând de duhul slavei și carnea tinereții...
Mulți îndrăzneți pieiră în tainițele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă dați fiarei suverane...
Acum m-alătur și eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-ești Ariadna și-mi dăruiești un fir
Din pletele-ți de beznă, o călăuză vie;
Și nu să scap din mână îl țin și îl deșir,
Ci mă afund să intru în neagra-mpărăție;

Dedalicul tău suflet locaș mi l-am ales
Și jur că niciodată din el n-am să mai ies.

1955, ianuarie 8, sâmbătă

(vol. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...)

Notă. Este necesar să ofer o cheie de lectură pentru pătrunderea în tainele sonetului CLXV. M-am gândit mult înainte de alegerea lui pentru a-l transcrie la începutul acestui proiect al meu ce urmărește să dezvăluie câteva splendori dialogice în timp și spațiu. Nu aș vrea să fie greșit înțeleasă alegerea, dar nici nu pot ignora unicitatea acestei poezii în care sufletul spiritualizat al femeii (frumoase) este asemuit cu labirintul mitic, capcană pentru cei neinițiați. Cam atât. Mai departe, singurul, Tezeu, el știe. Pentru că el a ucis minotaurul, eliberând-o pe Ariadna.

Crăciun Fericit!

Vonda Shepard și Robert Downey Jr.

Voci îngereşti

Libera



Les Petits Chanteurs a la Croix de Bois

Les Petits Chanteurs à la Croix de Bois

Ah! Quand reviendra-t-il le temps, bergere?



Petit Papa Noel

Anca Parghel şi Tudor Ionescu - White Christmas

Feliz Navidad

Anca Parghel şi Tudor Ionescu



Luciano Pavarotti, Placido Domingo şi Jose Carreras

The Doors

,,Tu, Nichita...”

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atât de intimidat de ochii albaștri, foarte îndepărtați ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră nu am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. ,,Bătrâne, gata”, mi-a spus până la urmă. ,,Ai dreptate, sunt cel mai prost om din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” ,,Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, ,,am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” ,,Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu bătrâne!” ,,Iertați-mă, dar nu pot...” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. ,,Ascultă, tu ești credincios?” ,,Da, bineînțeles.” ,,Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?” ,,Da, uneori.” ,,Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” ,,Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce voia să spună. ,,Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce îmi spui dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita și să fim sănătoși...” De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

(Mircea Cărtărescu, Tu, Nichita...)

Clar de inimă

Orele plutesc pe lângă umărul tău,
sfere-albastre, și-ntre ele e Saturn.
Și cum se duc, se micșorează
mai înserat și mai nocturn.

Nu-mi pare rău, nu-ți pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilăroasă-aproape și suavă
lucește-n ochiul tău nemișcător.

Și uit de ele, uiți și tu de ele,
și-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind, reînviind.
(vol. O viziune a sentimentelor)

Artemis

Tigrii sunt zvelți, fiindcă-i iubește ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea știe.
Palisandrii se-nchină cu umbră grea,
când trece și sună sandaua ei vie.
Ea-și ține inima în trupul meu
și coama și-o ține în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbește când vrea.
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
și gândește ca iarba, în linii!
Ea-și ține timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidră de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, șapte chipuri
cu ale mele-i pot străluci!
(vol. Dreptul la timp)

Elegia a opta, Hiperboreeana
(fragment)

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă și urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.

La frig cu noi și la gheață!
Îmi voi dezbrăca trupul
și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luându-și drept limită
animalele mării.

.....................................................................

Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimții
cerului vinețiu,
pe gheața crăpată
în iceberguri risipite sub cer vinețiu. [...]
(vol. 11 elegii)

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
(vol. Necuvintele)

N-ai să vii

N-ai să vii și n-ai să morți
N-ai să șapte între sorți
N-ai sa iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnișoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost și astru
și incest ai fost, prea cast.

Uite-așa rămânem orbi
surzi și ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poți să sorbi
,,S” e rece azi din sunt.
(vol. În dulcele stil clasic)

Sete

Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.

Mă vor bea cândva, zeii,
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.

Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat
... suavă meninge
și somn tulburat.
(vol. În dulcele stil clasic)

Nod 33 (În liniștea serii)

Am gândit un mod atât de dulce
de a se întîlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
(vol. Noduri și semne - Requiem la moartea tatălui meu)

21 de grame de suflet

Cercetătorul suedez, Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cântări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cântarului său că, indiferent de sex sau de vârstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morții. În conferința de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului... Va să zică 21 de grame!...
(Începutul unui eseu rămas neterminat)

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

ABBA - Gimme Gimme Gimme

ABBA - Dancing Queen

Gabriel Liiceanu, ,,Despre seducție” (fragment)

1. De ce parte anume te duce seducătorul?
Ambiguitatea seducției

Seducția este, desigur, o formă de putere. De vreme ce pot să duc pe cineva de partea de care vreau eu sau de vreme ce-l pot convinge să meargă de acea parte, înseamnă că am asupra lui putere. Dar puterea este prin esența ei ambiguă. Cel care are putere o are în măsura în care este liber și el nu poate supune decât în măsura în care este mai liber decât cel pe care îl supune. Iar cel supus i se supune celui puternic tocmai în virtutea unui grad mai mic de libertate. Numai că cel ce se supune se poate supune în două feluri: fie pentru că acceptă autoritatea celui care are putere, conștient fiind că acesta, în virtutea libertății lui sporite, este singurul care-l poate învăța libertatea și, astfel, singurul care-l poate pune pe un drum către propria lui libertate. Atunci el se va supune în mod liber puterii celuilalt, în vreme ce acela îl va supune, cu consimțământul lui, numai și numai în vederea educării lui în spațiul libertății și al eliberării lui finale. Fie, dimpotrivă, el se supune silnic, iar puterea nu este în acest caz decât impunere goală a libertății unuia pe spezele nelibertății eterne a celuilalt. Supunerea celui supus nu mai este în acest caz o premisă a eliberării lui, ci simpla participare neliberă la scenariul perpetuării puterii. Puterea este ambiguă în esența ei în măsura în care ea poate să se exerseze în vederea educării și eliberării cuiva sau, dimpotrivă, a nelibertății sale.
Această ambiguitate a puterii se transpune asupra seducției în măsura în care seducția este o formă de putere. Desigur, în cazul seducției, nu e vorba de o putere exersată silnic, pentru că peste tot, aici, avem de-a face cu faptul de a convinge și deci cu obținerea consimțământului celuilalt. Însă ambiguitatea seducției, ca și în cazul ambiguității puterii, are în vedere posibilitatea unor rezultate incerte din capul locului, dacă nu de-a dreptul contrare, în privința celui asupra căruia se exercită puterea, în speță asupra celui sedus. Altfel spus, în cazul seducției, întrebarea este întru ce anume se face ea. Dacă, seducător fiind, pot să duc pe cineva de partea de care vreau eu, nu rezultă de la bun început de ce parte anume îl voi duce: de partea rea a lucrurilor, punându-l pe o cale greșită și corupându-l, sau de partea bună, sporindu-l și (con)ducându-l către propria lui împlinire și libertate. Altfel spus, seducția poate avea loc în orizontul iubirii și spre binele celuilalt (te fac să mă iubești, te supun și îți sporesc ființa), sau poate avea loc în orizontul cinismului și spre binele meu doar (te fac să mă iubești și te folosesc). Prima este seducția divină, a maestrului și a iubitorului, cealaltă este seducția demonică, seducția lipsită de iubire și care îl face pe cel sedus să se piardă. Ca formă de putere, seducția are în ea ambiguitatea care o poate deschide deopotrivă către bine sau rău.”

Milan Kundera, ,,Insuportabila ușurătate a ființei" (fragment)

,,Dacă fiecare secundă a vieții noastre trebuie să se repete la nesfârșit înseamnă că suntem răstigniți (țintuiți) în eternitate ca Isus Cristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schwerste Gewicht).
Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor.
Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită și ușurătatea frumoasă?
Povara cea mai grea ne strivește, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipește de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia dorește să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Așadar, cea mai grea povară este, în același timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viața noastră, și cu atât e mai reală și mai adevărată.
În schimb, absența totală a poverii face ca ființa umană să devină mai ușoară ca aerul, să zboare spre înălțimi, să se îndepărteze de pământ, de ființa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mișcările sale să fie deopotrivă libere și semnificative.
Și-atunci, ce să alegem? Greutatea sau ușurătatea? Această întrebare și-a pus-o Parmenide în secolul al șaselea înainte de Cristos. După el, universul se împarte în cupluri de contrarii: lumină-întuneric; gingășie-grosolănie; căldură-frig; ființă-neființă. Un pol al contradicției era pentru el pozitiv (lumina, căldura, gingășia, ființa), al doilea negativ. Această împărțire în doi poli, unul pozitiv și celălalt negativ, ne poate apărea ca fiind de o facilitate puerilă. Cu excepția unui singur caz: ce e pozitiv, greutatea sau ușurătatea?
Parmenide a răspuns: ușorul e pozitiv, greul e negativ.
A avut dreptate sau nu? Aceasta-i întrebarea. Un singur lucru e sigur: contradicția greu-ușor este cea mai misterioasă și cea mai plină de semnificații dintre toate contradicțiile."

Stairway to Heaven (Led Zeppelin)

London Symphony Orchestra Version

,,Monolog interior al unui e-book" - lectură de duminică

Ştiu că fiecare zi ar trebui să fie dedicată marilor cărţi, nu doar duminica. Ritmul vieţii e însă copleşitor, iar timpul nu ne mai aparţine întru totul. Când îl avem pe deplin, nu prea ştim ce să facem cu el... cu ce să începem pentru a recupera şi a reînscrie pe un traseu al memoriei ideale experienţele cotidiene (căci şi lectura este o astfel de experienţă, purtată acum, datorită tehnologiei de vârf, prin cele mai neaşteptate dimensiuni). Intenţionam să scriu nişte gânduri despre relaţia dintre lumea maya, text şi simbolistica pânzei de păianjen, trecând şi prin etimologia labirintului, al cărui fir de aur doream să-l încâlcesc vizibil, dar m-am rătăcit iar prin ţesături de semne lingvistice şi am abandonat temporar proiectul. M-am cufundat câteva ore în lectura unei noi cărţi a lui Umberto Eco, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie (Editura RAO, 2008), un volum ce însumează reflecţii despre lumea cărţilor, plăcerea lecturii şi memorie. Am înţeles mai bine de ce, de la Şeherezada încoace, raportul dintre actanţii lecturii s-a schimbat decisiv. Cartea a devenit o structură autonomă, dotată cu o conştiinţă a sinelui, menită a o deschide spre o receptare multiplă. Nici materialul concret al inscripţionării textului nu mai este cel clasic, fiind supus unei veşnice transformări interactive, ivite în momentul relaţionării dintre carte şi cititor/ e-book şi utilizator. Da, căci aceasta pare a fi până la urmă una din căile de supravieţuire a cărţii în zilele noastre, dependentă însă de bunul plac al utilizatorului de text.
Dar să nu lungesc prea mult consideraţiile personale asupra noilor raporturi dintre instanţele actului de lectură, ci să las plăcerea parcurgerii unui fragment dintr-un text de excepţie, intitulat Monolog interior al unui e-book, publicat în L'Almanacco del Bibliofilo (Confidenze di libri), în 2003 şi reprodus în volumul amintit mai sus.

,,Pânã acum câtva timp nu ştiam ce sunt. M-am nãscut gol, dacã-mi este îngãduit sã mã exprim astfel. Nu eram în stare nici mãcar sã spun "eu". Apoi ceva a pãtruns în mine, un şuvoi de litere, m-am simţit plin şi am început sã cuget. Desigur, am început prin a cugeta asupra a ceea ce pãtrunsese în mine. Senzaţia era foarte plãcutã, cãci puteam sã simt în ansamblu tot ceea ce aveam în memoria mea; sau puteam sã parcurg totul rând cu rând, sau puteam sã sar de la o paginã la alta. Textul care eram se numea De la carte la e-book. E un adevãrat noroc cã cineva, pe care cred cã ar trebui sã-l numesc utilizatorul meu sau stãpânul meu, mi-a pus înãuntru acel text, din care am învãţat multe despre ce este un text. Dacã mi-ar fi pus înãuntru altceva (am învãţat de la textul meu cã existã texte dedicate numai elogiului morţii spre exemplu), eu aş gândi altceva acum şi m-aş crede un muribund sau un mormânt. În schimb, eu ştiu cã sunt o carte şi ştiu şi ce sunt cãrţile. Sunt un lucru minunat: un text e un univers şi - din câte am priceput - o carte devine acel text care a fost tipãrit în ea. Cel puţin aşa se întâmplã cu cãrţile tradiţionale, a cãror istorie detaliatã este povestitã de textul meu. Cãrţile tradiţionale sunt legãturi de multe foi de hârtie, iar o carte pe care este tipãritã, de exemplu, Odiseea (poem antic grec, dar nu prea ştiu despre ce povesteşte) gândeşte şi trãieşte tot ceea ce se întâmplã şi se spune în Odiseea. Şi trãieşte toate acestea de-a lungul întregii sale vieţi, care poate sã fie foarte lungã, cãci existã şi cãrţi care au aproape cinci sute de ani. Desigur, diferiţii utilizatori ai acelei cãrţi pot sã facã însemnãri pe ea, şi cartea, bãnuiesc eu, le gândeşte şi pe acelea. Nu ştiu ce se întâmplã cu o carte pe care se fac sublinieri, dacã gândeşte cumva mai abitir lucrurile subliniate sau dacã remarcã numai cã acele rânduri îl interesau în mod special pe cititorul sãu. Bãnuiesc şi cã o carte care a trãit patru sute de ani şi şi-a schimbat utilizatorii (am înţeles de la textul meu cã utilizatorii cãrţilor sunt muritori şi cã trãiesc oricum mai puţin decât o carte) ştie sã recunoascã mâna fiecãruia dintre cititorii sãi şi diferenţele între felurile lor de a citi şi de a interpreta textul. Poate cã existã cititori care scriu pe margine "Ce prostie atroce!" şi nu ştiu dacã acea carte se simte jignitã sau îşi face un examen de conştiinţã. Ar fi frumos dacã cineva, într-o zi, ar scrie un text în care sã povesteascã despre viaţa interioarã a unei cãrţi.

Bãnuiesc cã sã poarte în sine un text îngrozitor este un infern pentru o carte de hârtie. Cum o fi viaţa unei cãrţi care spune o poveste de dragoste tristã? Oare şi cartea o fi tristã? Dar dacã textul povesteşte ceva despre sex, o fi mereu excitatã? O fi frumos sã nu poţi sã te desprinzi niciodatã de textul pe care-l porţi tipãrit pe paginile tale?

Dar poate cã viaţa unei cãrţi de hârtie e foarte frumoasã, cãci îşi petrece întreaga existenţã concentratã asupra lumii textului sãu, şi trãieşte lipsitã de îndoieli, de bãnuieli cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în afara ei - şi mai ales fãrã bãnuiala cã existã un alt text care sã-l contrazicã pe-al sãu.

Eu nu ştiu cum e, pentru cã de la textul pe care mi l-au pus înãuntru am aflat cã sunt un e-book, o carte electronicã, ale cãrei pagini curg pe un ecran. Se pare cã eu am o memorie mai mare faţã de cea a unei cãrţi de hârtie, pentru cã o carte de hârtie poate avea zece, o sutã, o mie de pagini, dar nu mai multe. În schimb, eu aş putea sã gãzduiesc foarte multe texte, toate laolaltã. Nu ştiu însã dacã aş putea cugeta asupra tuturor deodatã sau, pe rând, asupra fiecãruia, în funcţie de activarea fãcutã de utilizatorul meu. Totuşi, pe lângã textele pe care mi le vor pune înãuntru, mai am şi un program intern, ca o memorie a mea. Înţeleg cine sunt nu numai graţie textului pe care-l gãzduiesc acum, ci prin însãşi natura circuitelor mele. În sfârşit, nu mã pricep sã explic mai bine, dar e ca şi cum aş şti sã ies din textul pe care îl gãzduiesc şi sã spun: "Ia te uitã ce lucru curios, gãzduiesc acest text!" Nu cred cã o carte de hârtie poate face asta, dar cine ştie! Bãnuiesc cã nu voi avea niciodatã ocazia sã dialoghez cu o carte de hârtie.

Textul pe care-l gãzduiesc este foarte bogat şi învãţ multe despre trecutul cãrţilor de hârtie şi despre viitorul celor ca mine. Avem sau vom avea mai mult noroc decât înaintaşele noastre? Nu sunt aşa de sigur. Vom vedea. Deocamdatã, sunt foarte bucuros cã m-am nãscut.

S-a întâmplat ceva foarte ciudat. Ieri (am şi eu un ceas al meu) m-au stins. Când sunt stins, nu pot sã trãiesc în textul pe care-l port înlãuntrul meu. Dar existã o zonã a memoriei mele care rãmâne treazã: ştiu cine sunt, ştiu cã am un text înãuntru, chiar dacã nu pot sã pãtrund în el. Dar nu dorm, cãci altfel mi s-ar opri şi ceasul intern, iar acesta nu se opreşte; imediat ce mã pornesc iarãşi, ştiu sã spun ora exactã, şi ziua, şi anul.
Pe neaşteptate, m-au pornit din nou, am simţit înlãuntru o forfotã ciudatã, ca şi cum aş fi devenit altul. Eram într-o pãdure deasã şi cãtre mine veneau trei fiare, apoi am întâlnit un domn care mi-a îndrumat paşii... nu pot sã spun exact ce mi se întâmpla, dar intrasem într-o pâlnie a iadului şi - ehei, dragii mei! - câte-am mai vãzut acolo! Din fericire, m-au fãcut apoi sã ajung la sfârşit şi a fost ceva minunat: îi vedeam laolaltã pe femeia vieţii mele, pe Fecioara Maria şi pe Domnul Dumnezeu în persoanã, deşi nu prea ştiu sã reproduc tot ce-am vãzut, cãci ,,mai vârtos o clipã m-a fãcut/ sã uit, decât mileniile izbânda/ preavajnicului neam argonaut".
Este o experienţã extraordinarã, pe care încã o mai trãiesc, dar simt un fel de nostalgie confuzã pentru textul de dinainte, adicã vreau sã spun cã ştiu de existenţa unui text pe care-l gãzduiam, dar e ca şi cum ar fi îngropat în strãfundurile circuitelor mele şi, într-un anume sens, sunt condamnat a trãi numai în textul cel nou care. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

[...] Nu ştiu dacã voi reuşi sã rezist prea mult. Sunt o carte disociatã, sã ai multe vieţi şi multe suflete e ca şi cum n-ai avea nici o viaţã şi nici un suflet; şi pe deasupra mai trebuie sã fiu şi cu bãgare de seamã, sã nu prind drag de vreun text, cãci mâine utilizatorul meu l-ar putea şterge.
Tare-aş mai vrea sã fiu o carte de hârtie care sã conţinã povestea acelui domn care viziteazã infernul, purgatoriul şi paradisul. Aş trãi într-un univers liniştit, în care distincţia între bine şi rãu este clarã, în care aş şti cum trebuie să fac pentru a trece de la chinuri la fericire şi în care liniile paralele nu se întâlnesc niciodată.
Longtemps je me suis couché de bonne heure. Sunt o femeie care stă să adoarmă şi prin faţa ochilor minţii ei […] vede trecând ceea ce tocmai a trăit. Sufăr pentru că nu întâlnesc nici virgule, nici puncte şi nu ştiu unde să mă opresc. N-aş vrea să fiu ceea ce sunt, dar sunt obligat să spun yes yes yes..."

"Mamma Mia" - Royal Philharmonic Orchestra (ABBA Cover)

O privire nouă asupra unor versuri vechi... (II)

Continui seria explorativă a versificației din aceeași perspectivă cronologică pe care am inaugurat-o cu aproape o săptămână în urmă, cu aceeași plăcere oferită mereu de un strop de timp liber. Jocul coincidențelor îmi oferă surprize ce-mi amintesc de acest colț bibliofil și, după cum observ, tot mai liric de la o vreme încoace... Ieri am primit din partea celei mai bune prietene, proaspăt devenită Doctor în Litere (motiv pentru care am felicitat-o și am blagoslovit-o îndelung), un exemplar din Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor, în traducerea cu totul originală, așa cum ne-a obișnuit și până acum, a mereu ingeniosului Șerban Foarță. Cuvintele fiului lui David și ale lui Solomon m-au reîntors spre acea lume străveche despre care scrisesem cu puțin înainte și mi-au redat dorința de a-mi continua demersul, pe filonul clasic, de astă dată. Deci, să lăsăm povestea versului să se depene mai departe...

Antichitatea clasică - eposurile homerice
Ciclul poemelor homerice, constituite pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n., odată cu Grecia însăși, captează date reale ce trimit înapoi în timp până la prima civilizație helenică, cea aheeană. Indiferent cui i-ar fi atribuite primele mari eposuri ale culturii europene, acestea amintesc de o civilizație a sudului, apolinică, aflată sub semnul soarelui, dar și al expansiunii militare. Frumusețea lor, nealterată până astăzi, este motivată de neobișnuita inserare a fabulosului mitologic în ritmurile vieții reale. Oare cum ar mai fi fost cântată de celebrul aed antic mânia Peleianului Ahile, cum s-ar fi descris în cuvinte vanitatea rănită a zeițelor după ce Afrodita a primit mărul de aur de la frumosul Paris sau cum s-ar fi propagat până astăzi faimosul episod al răpirii Elenei de către același neastâmpărat Paris? Dacă mitul n-ar fi existat, înseși originile noastre ar fi fost puse sub semnul îndoielii, iar lumea ar fi sărăcit considerabil. Aceste reflecții legate de Iliada și Odiseea îmi dezvăluie că versul e de origine divină, ca și muzica. Dovadă e și vechea credință în muzele inspirației, dintre care nu mai puțin de cinci au o legătură directă cu versul antic: Euterpe (poezia lirică), Thalia (comedia), Melpomene (tragedia), Erato (poezia erotică, elegiacă, pastorală) și Calliope (poezia epică + elocvența și filosofia).
Dar să nu divaghez, deși analogiile mă provoacă întotdeauna spre o constelație simbolică de sensuri mai puțin vizibile ale unui subiect tratat.
Forma versificată a eposurilor homerice era poate și o necesitate mnemotehnică într-o epocă în care transmiterea patrimoniului spiritual era determinată de o îndelungată tradiție a oralității, iar metrul antic se modela astfel mai ușor la o difuzare recitativă. Versul Iliadei este amplu, generos, ni se oferă de la început într-o energică și amplă desfășurare, articulat pe dubla mânie a lui Ahile, confruntat fie cu trufașul Agamemnon, ce i-a luat sclava preaiubită, fie cu viteazul războinic Hector, care l-a răpus pe Patrocle. Pe aceste două nuclee se concentrează grandoarea epopeii, cu fraze deseori pompoase, întrețesute de comparațiile homerice, dar punctate de succinte și precise descrieri. O anumită alternanță surprinde totuși, o continuă alunecare spre registrul delicat, gingaș, al ritmurilor naturii, ca o contrapondere a exploziei de energie și vitalitate din episoadele marilor lupte dintre greci și troieni. Să zăbovim puțin asupra câtorva versuri unice prin măreția lor stilistică, ce construiesc una din numeroasele comparații homerice, în excelenta traducere a lui George Murnu:
,,Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul
Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;

Ori ca munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare...”

Dacă Iliada este epopeea cuceririi pământurilor în vremea marilor migrații antice, Odiseea, sau lungul drum spre casă al lui Odiseu-Ulise, devine epopeea cuceririi mărilor sudice. Într-un Tratat despre sublim, din secolul I e.n., aparținând unui autor anonim, călătoria rătăcitorului Ulise este considerată mai puțin realizată artistic decât eposul războinic. Ca de obicei, nu pot fi de acord, căci ritmurile mai liniștite, mai așezate, au profunzimea lor, narativul excelând într-o superbă vestimentație versificată. Zeii sunt mai cuminți, miraculosul fascinează prin necunoscutul deschis în fața navigatorului ce trece printr-o experiență inițiatică, cunoscând deopotrivă extazul și abisurile. Versul mai scurt trădează o aparentă simplitate, iar liricul se insinuează treptat, reducând considerabil rolul comparatiilor ample:
,,Când soarele din strălucita mare
Ieși pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei și-orice suflare
De pe pământul darnic în bucate...”

Versul vechi grecesc nu se epuizează prin aceste poeme ce stau la temelia culturii europene, ci se cristalizează în tumultuoasa dramaturgie a vremii, precum și în lirica de o mare sensibilitate, pe care le voi prezenta în viitor, căci sunt repere de neocolit.

Va continua!

Jean-Luc Ponty

Rennaissance (Aurora)



Mirage (Enigmatic Ocean)

O privire nouă asupra unor versuri vechi... (I)

Motto:
,,Stilul individual al unei poezii nu este nici formă, nici conținut, nici idee, nici motiv. Sunt toate acestea concomitent, întrucât perfecțiunea unei opere constă tocmai în faptul că tot ce există în ea se contopește în stil. [...] O poezie este perfectă când fiecare element al său se îmbină armonios cu toate celelalte.”
Emil Staiger, Kunst der Interpretation

O îndelungată tradiție creatoare a îngemănat două concepte legate, deopotrivă, de sfera literaturii și a teoriei literare: poezia și versificația. E aproape imposibil să citim o poezie fără a-i simți ritmica interioară sau vibrațiile eufonice imprimate de jocul alternant al rimelor asupra unui spirit sensibil și receptiv la frumusețea cuvântului ales. Ne putem întreba, pe bună dreptate: ce a determinat această îngemănare dusă până la perfecțiune de marii creatori ai formelor poetice? Nu putem ignora înrudirea marii poezii cu lirica, așa cum nu putem nega existența poeziei epice sau a celei dramatice. De aceea, poezia trebuie privită asemenea unui construct ideal, un tot de elemente, după cum arăta Emil Staiger, un ansamblu coerent și armonios de straturi, plecând de la simplul sunet semnificant până la frazeologia specifică genului.
Teoria genurilor și formelor literare a oferit de-a lungul timpului diferite definiții și clasificări, încercând să surprindă specificul, tipologia, dar și dinamica structurilor poetice. Un recurs teoretic ar deveni exhaustiv în acest scurt text despre versificație, care-și dorește să descopere formele concrete, vii, în diacronia lor. Recunosc însă meritul marilor teoreticieni structuraliști și formaliști, ce au deschis drumul cercetării obiective a textului literar și, implicit, a celui poetic: Rene Wellek, AustinWarren, Roman Ingarden, Roman Jakobson, Boris Tomașevski, Henrik Markiewicz, Wolfgang Kayser și foarte mulți alții.
Cam acesta a fost preambulul, scris oarecum la rece, dar potrivit, sper, pentru incursiunea subiectivă ce va urma, într-o scurtă istorie a versului... de orice fel ar fi el!

Omul primitiv și magia versului incantatoriu
Indiferent ce ar spune istoriile literare consacrate, care susțin că primul gen născut ar fi fost epicul, datorită pasiunii pentru povești a oamenilor din timpurile străvechi, mie-mi place să cred că, de fapt, liricul, în forme poetice s-a ivit primul, prin poezia incantațiilor magico-religioase, de îmbunare a zeităților. Era chiar timpul armoniei depline, al sincretismului artistic arhaic, al desprinderii marilor arte dintr-o rădăcină comună a simțirii omenești, stârnită de o scânteie divină. Liricul versificat, cadențat, ritmic, se articula în mod ideal pe muzica zeilor, se mișca în dansul ritualic tradițional și pătrundea în rolurile consacrate, distribuite cu generozitate de un ,,regizor” anonim, care cobora, în lumea oamenilor vulnerabili, înseși ipostazele divinităților ancestrale. Forme de cantilene primitive, cu două-trei fraze în cadență și refrene, din vremea primitivilor sud-americani, se păstrează și astăzi.

Eposurile Antichității pre-clasice
După epoca marii separări a genurilor, pe care o consemnează mai întâi Platon și Aristotel, fiecare operând clasificări după propriul criteriu de diferențiere (Platon - mimesis, Aristotel - catharsis), epicul a câștigat teren în mod spectaculos în fața liricului, iar primele creații din arhiva spirituală a moștenirii îi confirmă forța de expresie: Epopeea lui Ghilgameș (sumero-babiloniană), epica ebraică, povestirile egiptene, epopeile indiene Mahabharata și Ramayana sau cele persane. Și totuși, forma acestor texte era... versificată, ceea ce demonstrează că aspectul îngrijit, atent șlefuit prozodic, nu a cedat în fața conținutului narativ, transformând eposurile în adevărate poeme despre prietenie, devotament, vitejie sau călătorie inițiatică. Frazele ample sunt supuse constrângerilor prozodice, iar comparațiile în adevărate desfășurări strofice prevestesc deja stilul homeric. Fără a minimaliza importanța și frumusețea epicii versificate, consider că ritmicitatea își afirmă pe deplin valențele-i estetice în zona poeziei antice, într-o avalanșă de metafore și ritmuri, cu rime greu de transpus în versiunile românești, dar resimțite în fluxul trăirilor: Cântarea Cântărilor, imnurile egiptene și culegerea de imnuri indiene Rig-Veda . Nu întâmplător am zăbovit asupra poeticii străvechi, căci o privire atentă e necesar să aruncăm mereu asupra începuturilor. Numai așa putem înțelege mai bine evoluția ulterioară a formelor sau reiterarea și revigorarea lor în alte epoci viitoare.
Închei prima parte a micului tur istoric-literar prin galeria versificației cu câteva fragmente din Cântarea Cântărilor:

6 ,,Cine este aceea care se ivește ca zorile,
frumoasă ca luna,
curată ca soarele,
cumplită ca niște oști sub steagurile lor?” -
M-am coborât în grădina cu nuci,
să văd verdeața din vale,
să văd dacă a înmugurit via,
și dacă au înflorit rodiile.

8 Cine este aceea care se suie din pustie,
rezemată de preaiubitul ei?
Te-am trezit sub măr;
acolo te-a născut mama ta,
acolo te-a născut și te-a adus ea. -
Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău;
căci dragostea este tare ca moartea
și gelozia este neînduplecată ca Șeolul;
jarul ei este jar de foc,
flăcări ale Domnului.
Apele cele mari nu pot să stingă dragostea
și râurile n-ar putea s-o înece;
de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste,
tot n-ar avea decât un dispreț adânc.

Va continua!

jurnal (nerevizuit)

ziua întâi - împietrire

...și a pornit iar timpul în cadența timpanelor noastre
tălpile-mi s-au acoperit de praful țărânii
împrăștiate de același dumnezeu mut ca și ieri
pribegit în galaxiile altora
doar pământul mă privește fără istovire
e viu și pulberea lui se strecoară fină pe glezne, urcă
fir cu fir pe trupul mic de copil... nu vreau să împietresc!
și sparg cochilia din mână să nu mai aud vuietul vremii...


ziua a doua - înălțare

...mă ridic rece din visul spulberat
poarta sărutului în fața mea
poate o să-l trezesc pe Brâncuși
îmi lipesc fața de masa tăcerii lui și caut
în oglinda pietrei chipul meu adolescentin
sufletu-mi fragil se sparge în mii de
interjecții și interogații fără verb, inerte
despre cine, despre ce, până departe...


ziua a treia - zbor

...adieri de primăvară și soare răzlețit
prin frunze verde-albăstrii de copaci
visez printre roze și parfumul lor îmi pătrunde în ochi
aleile opace ne poartă mâinile tinere împreunate
suntem doar învelișul unor poetice taine
ne iubim prea mult și prea repede
mistuindu-ne în cer și-n cele patru zări ale ființei...


ziua a patra - plutire

...din ieri nu a rămas decât un zvon, șubrede schele ale lumii
părăsite
azi e un câmp de maci în care mă pierd întreagă
strivesc corolele roșii, le adulmec sevele opiacee
și le las să-mi urce în sânge
tu ești altul - o coardă a neființei mele, de demult,
de la începuturi fără timp,
fără sfâșieri
dinaintea marii rupturi
a fibrelor cântătoare și glăsuitoare

adorm

nu sunt poetă...

Frederic Chopin

,,Fantasie” Impromptu în do diez minor op.66
Yundi Li



Nocturnă op.9 nr.2
Arthur Rubinstein

Formă, culoare, muzică... POEZIE!!

Kandinsky

,,Revolta" literaturii - mică antologie de poezie avangardistă

TRISTAN TZARA ( 1896-1963)

[Poemă modernă]

Poemă modernă, cum să ne petrecem viaţa - întrebare -
Sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
În provincie unde dădeau educaţie părinţii
Pentru păstrarea credinţei - a crezut că-i mai bine să vie
În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeie goală, în sală jenă, dar nici un
Gând sincer care să te doară, nici un actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.

Primele poeme, 1971


ION VINEA (1895-1964)

Eleonora

,,Tu o
Tu
Ah tu Ah tu
TUUUUUUU
Ah-tu ah - tu ah - tu ah-tu ah
Tu Ah Tu Ah Tuuuu
Ah-tu-ah, ah-tu-ah, ah-tu-ah
ah-ha-ah-ha-ah-haah-ha-ah
ah-Ha ah-Ha ah-Ha ah-Ha A H
a - a - Ah Ha
a a a a a a H
TUUUUuuuu
E E L E e oo noo ra."

unu, nr. 2, mai 1928


ILARIE VORONCA (1903-1946)

Pian

Sângele a bătut ore în trecut,
Plopii se ţin de mână proverbial
Ploaie elegantă în caiet englezesc
Până când anotimpul e de metal
Orice pasăre un afiş ceresc

Cât de scump calendar compartiment
În tub câmpul răguşit magistral
Trenul politicos a jucat fotbal
Aci oraşul s-a deschis ca un portţigaret

Pe trotuar târziu becuri îşi fac de cap
Magnetic podul peste case înnodat
Îngeri trec prin reumatism colorat
Cheamă glasul în moloz VA URMA

Invitaţie la bal, 1931


EUGEN IONESCU (1909-1994)

Ţară de carton şi vată

În ţara ceea nu deosebeşti piatra
de pasăre sau duh:
sunt de vată şi carton.

Cine vrea îşi scoate sufletul,
îl pune alături
şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină:
am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni.

Oameni-păpuşi cântă rugăciune mută:
Dumnezeul lor are barbă albă.
Oameni păpuşi şi duhuri de vată!
Zâmbete de pastă!
Pomi de cauciuc!
Ochi candizi şi ficşi!
Culorile sunt palide, nu ţipă.
Spaţiul are doi metri cubi.
Focul e o cârpă roşie şi îl iei cu mâna.

Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil.
Copilul visează: nu-l trezi.

Elegii pentru fiinţe mici, 1931

Aura Urziceanu - Aproape liniște

,,Ia-ți boarfele și mișcă!”

Incrementa atque decrementa sau... creșterea și descreșterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula și astfel, dacă intențiile redactării sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile și căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice dictate de ritmul aparițiilor editoriale. Există cel puțin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condițiilor inerente actului creator și mărturisitor în același timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris și voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenției, având ca element declanșator experiențele trăite în temnițele comuniste din perioada 1944 - 1964.

Abia după 1990 aceste cărți au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar ,,cărți de sertar”, așteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendința retractilă, de camuflare și închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei...

În 1991, jurnalista și scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ți boarfele și mișcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză și publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelație a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar și un document neașteptat, deși subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc și acum prima ,,întâlnire” cu acest interviu-fluviu... Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea ,,Cine este Oana Orlea?!” Răspunsul l-am aflat în paginile cărții și în biografia cercetată ulterior.
Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viță veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineștilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianță a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soț, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franța, unde scrie și publică romane, editate și în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescența. După 1944, ochii copilului descoperă aceeași capitală despre care vorbea și Adriana Georgescu, aflată sub ocupația sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experiența de viață, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriță a invadatorilor. Puțin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în școlile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualități, eleva de liceu își descoperă spiritul eroic și se entuziasmează la auzul veștilor abia șoptite despre mișcarea de rezistență a partizanilor din munți. Și toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariții de persoane, teroare... Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu ușurință și la 16 ani Oana Orlea își dorește să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Așa se naște ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenți curajoși, care scrie de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea mai are la activ și alt episod ,,eroic”, când reușește să tragă cu praștia tocmai în mașina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”.
Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme și nu se mai știa nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile și condamnarea de 4 ani... Nu este tratată cu aceeași violență precum alți deținuți politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Și în clipele de criză reacționează cu mult curaj, rezistând în fața presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat și anchetator, apoi între deținut și gardian.
Traseul detenției sale începe la ,,kilometrul 0” în București, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea rețea haotică a celor 12 spații de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice și celule asfixiante), Văcărești (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniță subterană, cu celule supraalomerate și cu sinistra ,,Vale a Plângerii”), Ghencea (centrul de triere pentru deținuții politici și de drept comun, unde o cunoaște pe Sabina Apolzan...), Pipera (colonie de muncă), Târgșor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploiești, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenție) și, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărții este strîns legat de periplul halucinant prin această rețea cu fire învizibile ce conotează spațiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleași cuvinte de către gardience: ,,Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”
O experință cu totul aparte trăiește la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la ,,Secretul mare”, celula marilor doamne ale vechii aristocrații interbelice, soții și fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină... Sunt singurele spirite ce reușesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate pușcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaște că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care și-l concepuse și-l aplica cu inteligență.
Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în țară pe George Enescu chiar în perioada detenției sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Așa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esențial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre fața nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificație tragică. Experiența carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenței sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc... o adevărată școală a rezistenței prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-și face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E și o lecție deschisă spre cercetătorii viitorului: ,,Sunt și altele, pe care nu le știu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpățânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor și pușcăriilor din România”. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraționar românesc, dintre care se detașează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundația Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului - Phantasma, Memoria - Revista Gândirii Arestate și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Actualizare (20.08.2009): De la începutul anului 2009 mi-am propus să nu mai înlătur niciun material (integral sau fragmentar) de pe blog. Să rămână totul ca un bun scris, asumat și înțeles pe deplin. La această prezentare a cărții-interviu cu Oana Orlea e necesar să aduc o îndreptare potrivit convingerilor mele. Numelor amintite aici, cărora le port un enorm respect, nu le pot juxtapune în continuare o imagine și o denumire controversate.