O privire nouă asupra unor versuri vechi... (II)

Continui seria explorativă a versificației din aceeași perspectivă cronologică pe care am inaugurat-o cu aproape o săptămână în urmă, cu aceeași plăcere oferită mereu de un strop de timp liber. Jocul coincidențelor îmi oferă surprize ce-mi amintesc de acest colț bibliofil și, după cum observ, tot mai liric de la o vreme încoace... Ieri am primit din partea celei mai bune prietene, proaspăt devenită Doctor în Litere (motiv pentru care am felicitat-o și am blagoslovit-o îndelung), un exemplar din Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor, în traducerea cu totul originală, așa cum ne-a obișnuit și până acum, a mereu ingeniosului Șerban Foarță. Cuvintele fiului lui David și ale lui Solomon m-au reîntors spre acea lume străveche despre care scrisesem cu puțin înainte și mi-au redat dorința de a-mi continua demersul, pe filonul clasic, de astă dată. Deci, să lăsăm povestea versului să se depene mai departe...

Antichitatea clasică - eposurile homerice
Ciclul poemelor homerice, constituite pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n., odată cu Grecia însăși, captează date reale ce trimit înapoi în timp până la prima civilizație helenică, cea aheeană. Indiferent cui i-ar fi atribuite primele mari eposuri ale culturii europene, acestea amintesc de o civilizație a sudului, apolinică, aflată sub semnul soarelui, dar și al expansiunii militare. Frumusețea lor, nealterată până astăzi, este motivată de neobișnuita inserare a fabulosului mitologic în ritmurile vieții reale. Oare cum ar mai fi fost cântată de celebrul aed antic mânia Peleianului Ahile, cum s-ar fi descris în cuvinte vanitatea rănită a zeițelor după ce Afrodita a primit mărul de aur de la frumosul Paris sau cum s-ar fi propagat până astăzi faimosul episod al răpirii Elenei de către același neastâmpărat Paris? Dacă mitul n-ar fi existat, înseși originile noastre ar fi fost puse sub semnul îndoielii, iar lumea ar fi sărăcit considerabil. Aceste reflecții legate de Iliada și Odiseea îmi dezvăluie că versul e de origine divină, ca și muzica. Dovadă e și vechea credință în muzele inspirației, dintre care nu mai puțin de cinci au o legătură directă cu versul antic: Euterpe (poezia lirică), Thalia (comedia), Melpomene (tragedia), Erato (poezia erotică, elegiacă, pastorală) și Calliope (poezia epică + elocvența și filosofia).
Dar să nu divaghez, deși analogiile mă provoacă întotdeauna spre o constelație simbolică de sensuri mai puțin vizibile ale unui subiect tratat.
Forma versificată a eposurilor homerice era poate și o necesitate mnemotehnică într-o epocă în care transmiterea patrimoniului spiritual era determinată de o îndelungată tradiție a oralității, iar metrul antic se modela astfel mai ușor la o difuzare recitativă. Versul Iliadei este amplu, generos, ni se oferă de la început într-o energică și amplă desfășurare, articulat pe dubla mânie a lui Ahile, confruntat fie cu trufașul Agamemnon, ce i-a luat sclava preaiubită, fie cu viteazul războinic Hector, care l-a răpus pe Patrocle. Pe aceste două nuclee se concentrează grandoarea epopeii, cu fraze deseori pompoase, întrețesute de comparațiile homerice, dar punctate de succinte și precise descrieri. O anumită alternanță surprinde totuși, o continuă alunecare spre registrul delicat, gingaș, al ritmurilor naturii, ca o contrapondere a exploziei de energie și vitalitate din episoadele marilor lupte dintre greci și troieni. Să zăbovim puțin asupra câtorva versuri unice prin măreția lor stilistică, ce construiesc una din numeroasele comparații homerice, în excelenta traducere a lui George Murnu:
,,Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul
Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;

Ori ca munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare...”

Dacă Iliada este epopeea cuceririi pământurilor în vremea marilor migrații antice, Odiseea, sau lungul drum spre casă al lui Odiseu-Ulise, devine epopeea cuceririi mărilor sudice. Într-un Tratat despre sublim, din secolul I e.n., aparținând unui autor anonim, călătoria rătăcitorului Ulise este considerată mai puțin realizată artistic decât eposul războinic. Ca de obicei, nu pot fi de acord, căci ritmurile mai liniștite, mai așezate, au profunzimea lor, narativul excelând într-o superbă vestimentație versificată. Zeii sunt mai cuminți, miraculosul fascinează prin necunoscutul deschis în fața navigatorului ce trece printr-o experiență inițiatică, cunoscând deopotrivă extazul și abisurile. Versul mai scurt trădează o aparentă simplitate, iar liricul se insinuează treptat, reducând considerabil rolul comparatiilor ample:
,,Când soarele din strălucita mare
Ieși pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei și-orice suflare
De pe pământul darnic în bucate...”

Versul vechi grecesc nu se epuizează prin aceste poeme ce stau la temelia culturii europene, ci se cristalizează în tumultuoasa dramaturgie a vremii, precum și în lirica de o mare sensibilitate, pe care le voi prezenta în viitor, căci sunt repere de neocolit.

Va continua!

Jean-Luc Ponty

Rennaissance (Aurora)



Mirage (Enigmatic Ocean)

O privire nouă asupra unor versuri vechi... (I)

Motto:
,,Stilul individual al unei poezii nu este nici formă, nici conținut, nici idee, nici motiv. Sunt toate acestea concomitent, întrucât perfecțiunea unei opere constă tocmai în faptul că tot ce există în ea se contopește în stil. [...] O poezie este perfectă când fiecare element al său se îmbină armonios cu toate celelalte.”
Emil Staiger, Kunst der Interpretation

O îndelungată tradiție creatoare a îngemănat două concepte legate, deopotrivă, de sfera literaturii și a teoriei literare: poezia și versificația. E aproape imposibil să citim o poezie fără a-i simți ritmica interioară sau vibrațiile eufonice imprimate de jocul alternant al rimelor asupra unui spirit sensibil și receptiv la frumusețea cuvântului ales. Ne putem întreba, pe bună dreptate: ce a determinat această îngemănare dusă până la perfecțiune de marii creatori ai formelor poetice? Nu putem ignora înrudirea marii poezii cu lirica, așa cum nu putem nega existența poeziei epice sau a celei dramatice. De aceea, poezia trebuie privită asemenea unui construct ideal, un tot de elemente, după cum arăta Emil Staiger, un ansamblu coerent și armonios de straturi, plecând de la simplul sunet semnificant până la frazeologia specifică genului.
Teoria genurilor și formelor literare a oferit de-a lungul timpului diferite definiții și clasificări, încercând să surprindă specificul, tipologia, dar și dinamica structurilor poetice. Un recurs teoretic ar deveni exhaustiv în acest scurt text despre versificație, care-și dorește să descopere formele concrete, vii, în diacronia lor. Recunosc însă meritul marilor teoreticieni structuraliști și formaliști, ce au deschis drumul cercetării obiective a textului literar și, implicit, a celui poetic: Rene Wellek, AustinWarren, Roman Ingarden, Roman Jakobson, Boris Tomașevski, Henrik Markiewicz, Wolfgang Kayser și foarte mulți alții.
Cam acesta a fost preambulul, scris oarecum la rece, dar potrivit, sper, pentru incursiunea subiectivă ce va urma, într-o scurtă istorie a versului... de orice fel ar fi el!

Omul primitiv și magia versului incantatoriu
Indiferent ce ar spune istoriile literare consacrate, care susțin că primul gen născut ar fi fost epicul, datorită pasiunii pentru povești a oamenilor din timpurile străvechi, mie-mi place să cred că, de fapt, liricul, în forme poetice s-a ivit primul, prin poezia incantațiilor magico-religioase, de îmbunare a zeităților. Era chiar timpul armoniei depline, al sincretismului artistic arhaic, al desprinderii marilor arte dintr-o rădăcină comună a simțirii omenești, stârnită de o scânteie divină. Liricul versificat, cadențat, ritmic, se articula în mod ideal pe muzica zeilor, se mișca în dansul ritualic tradițional și pătrundea în rolurile consacrate, distribuite cu generozitate de un ,,regizor” anonim, care cobora, în lumea oamenilor vulnerabili, înseși ipostazele divinităților ancestrale. Forme de cantilene primitive, cu două-trei fraze în cadență și refrene, din vremea primitivilor sud-americani, se păstrează și astăzi.

Eposurile Antichității pre-clasice
După epoca marii separări a genurilor, pe care o consemnează mai întâi Platon și Aristotel, fiecare operând clasificări după propriul criteriu de diferențiere (Platon - mimesis, Aristotel - catharsis), epicul a câștigat teren în mod spectaculos în fața liricului, iar primele creații din arhiva spirituală a moștenirii îi confirmă forța de expresie: Epopeea lui Ghilgameș (sumero-babiloniană), epica ebraică, povestirile egiptene, epopeile indiene Mahabharata și Ramayana sau cele persane. Și totuși, forma acestor texte era... versificată, ceea ce demonstrează că aspectul îngrijit, atent șlefuit prozodic, nu a cedat în fața conținutului narativ, transformând eposurile în adevărate poeme despre prietenie, devotament, vitejie sau călătorie inițiatică. Frazele ample sunt supuse constrângerilor prozodice, iar comparațiile în adevărate desfășurări strofice prevestesc deja stilul homeric. Fără a minimaliza importanța și frumusețea epicii versificate, consider că ritmicitatea își afirmă pe deplin valențele-i estetice în zona poeziei antice, într-o avalanșă de metafore și ritmuri, cu rime greu de transpus în versiunile românești, dar resimțite în fluxul trăirilor: Cântarea Cântărilor, imnurile egiptene și culegerea de imnuri indiene Rig-Veda . Nu întâmplător am zăbovit asupra poeticii străvechi, căci o privire atentă e necesar să aruncăm mereu asupra începuturilor. Numai așa putem înțelege mai bine evoluția ulterioară a formelor sau reiterarea și revigorarea lor în alte epoci viitoare.
Închei prima parte a micului tur istoric-literar prin galeria versificației cu câteva fragmente din Cântarea Cântărilor:

6 ,,Cine este aceea care se ivește ca zorile,
frumoasă ca luna,
curată ca soarele,
cumplită ca niște oști sub steagurile lor?” -
M-am coborât în grădina cu nuci,
să văd verdeața din vale,
să văd dacă a înmugurit via,
și dacă au înflorit rodiile.

8 Cine este aceea care se suie din pustie,
rezemată de preaiubitul ei?
Te-am trezit sub măr;
acolo te-a născut mama ta,
acolo te-a născut și te-a adus ea. -
Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău;
căci dragostea este tare ca moartea
și gelozia este neînduplecată ca Șeolul;
jarul ei este jar de foc,
flăcări ale Domnului.
Apele cele mari nu pot să stingă dragostea
și râurile n-ar putea s-o înece;
de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste,
tot n-ar avea decât un dispreț adânc.

Va continua!

jurnal (nerevizuit)

ziua întâi - împietrire

...și a pornit iar timpul în cadența timpanelor noastre
tălpile-mi s-au acoperit de praful țărânii
împrăștiate de același dumnezeu mut ca și ieri
pribegit în galaxiile altora
doar pământul mă privește fără istovire
e viu și pulberea lui se strecoară fină pe glezne, urcă
fir cu fir pe trupul mic de copil... nu vreau să împietresc!
și sparg cochilia din mână să nu mai aud vuietul vremii...


ziua a doua - înălțare

...mă ridic rece din visul spulberat
poarta sărutului în fața mea
poate o să-l trezesc pe Brâncuși
îmi lipesc fața de masa tăcerii lui și caut
în oglinda pietrei chipul meu adolescentin
sufletu-mi fragil se sparge în mii de
interjecții și interogații fără verb, inerte
despre cine, despre ce, până departe...


ziua a treia - zbor

...adieri de primăvară și soare răzlețit
prin frunze verde-albăstrii de copaci
visez printre roze și parfumul lor îmi pătrunde în ochi
aleile opace ne poartă mâinile tinere împreunate
suntem doar învelișul unor poetice taine
ne iubim prea mult și prea repede
mistuindu-ne în cer și-n cele patru zări ale ființei...


ziua a patra - plutire

...din ieri nu a rămas decât un zvon, șubrede schele ale lumii
părăsite
azi e un câmp de maci în care mă pierd întreagă
strivesc corolele roșii, le adulmec sevele opiacee
și le las să-mi urce în sânge
tu ești altul - o coardă a neființei mele, de demult,
de la începuturi fără timp,
fără sfâșieri
dinaintea marii rupturi
a fibrelor cântătoare și glăsuitoare

adorm

nu sunt poetă...

Frederic Chopin

,,Fantasie” Impromptu în do diez minor op.66
Yundi Li



Nocturnă op.9 nr.2
Arthur Rubinstein

Formă, culoare, muzică... POEZIE!!

Kandinsky

,,Revolta" literaturii - mică antologie de poezie avangardistă

TRISTAN TZARA ( 1896-1963)

[Poemă modernă]

Poemă modernă, cum să ne petrecem viaţa - întrebare -
Sunt plictisit; sunt arătura de toamnă la ţară
Şi literatura e viermele ce roade drumul subteran
Prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară.

Fotografie prăfuită pe pian şi găsită pe urmă vie
În provincie unde dădeau educaţie părinţii
Pentru păstrarea credinţei - a crezut că-i mai bine să vie
În oraşul mare cu petreceri pentru rătăcirea conştiinţei.

Sufletul meu: femeie la modă merge cu oricine
Fetele nu-s credincioase nici viorile adevărate
Baletiste flori întoarse baletiste răsturnate
Arătaţi-ne secretul despuiat de frunzele de vată.

Pe scenă tăcere femeie goală, în sală jenă, dar nici un
Gând sincer care să te doară, nici un actor care să moară.
Negrul din lună coboară (delicios) ca vrabia pe vioară
Şi dacă vrei iubita mea dacă vrei o să-ţi plătesc un capriciu.

Primele poeme, 1971


ION VINEA (1895-1964)

Eleonora

,,Tu o
Tu
Ah tu Ah tu
TUUUUUUU
Ah-tu ah - tu ah - tu ah-tu ah
Tu Ah Tu Ah Tuuuu
Ah-tu-ah, ah-tu-ah, ah-tu-ah
ah-ha-ah-ha-ah-haah-ha-ah
ah-Ha ah-Ha ah-Ha ah-Ha A H
a - a - Ah Ha
a a a a a a H
TUUUUuuuu
E E L E e oo noo ra."

unu, nr. 2, mai 1928


ILARIE VORONCA (1903-1946)

Pian

Sângele a bătut ore în trecut,
Plopii se ţin de mână proverbial
Ploaie elegantă în caiet englezesc
Până când anotimpul e de metal
Orice pasăre un afiş ceresc

Cât de scump calendar compartiment
În tub câmpul răguşit magistral
Trenul politicos a jucat fotbal
Aci oraşul s-a deschis ca un portţigaret

Pe trotuar târziu becuri îşi fac de cap
Magnetic podul peste case înnodat
Îngeri trec prin reumatism colorat
Cheamă glasul în moloz VA URMA

Invitaţie la bal, 1931


EUGEN IONESCU (1909-1994)

Ţară de carton şi vată

În ţara ceea nu deosebeşti piatra
de pasăre sau duh:
sunt de vată şi carton.

Cine vrea îşi scoate sufletul,
îl pune alături
şi-l priveşte ca pe o fiinţă streină:
am zărit duhuri de pomi, de păsări, de oameni.

Oameni-păpuşi cântă rugăciune mută:
Dumnezeul lor are barbă albă.
Oameni păpuşi şi duhuri de vată!
Zâmbete de pastă!
Pomi de cauciuc!
Ochi candizi şi ficşi!
Culorile sunt palide, nu ţipă.
Spaţiul are doi metri cubi.
Focul e o cârpă roşie şi îl iei cu mâna.

Ţara asta a mâzgălit-o, pe carton, un copil.
Copilul visează: nu-l trezi.

Elegii pentru fiinţe mici, 1931

Aura Urziceanu - Aproape liniște

,,Ia-ți boarfele și mișcă!”

Incrementa atque decrementa sau... creșterea și descreșterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula și astfel, dacă intențiile redactării sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile și căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice dictate de ritmul aparițiilor editoriale. Există cel puțin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condițiilor inerente actului creator și mărturisitor în același timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris și voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenției, având ca element declanșator experiențele trăite în temnițele comuniste din perioada 1944 - 1964.

Abia după 1990 aceste cărți au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar ,,cărți de sertar”, așteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendința retractilă, de camuflare și închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei...

În 1991, jurnalista și scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ți boarfele și mișcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză și publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelație a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar și un document neașteptat, deși subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc și acum prima ,,întâlnire” cu acest interviu-fluviu... Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea ,,Cine este Oana Orlea?!” Răspunsul l-am aflat în paginile cărții și în biografia cercetată ulterior.
Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viță veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineștilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianță a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soț, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franța, unde scrie și publică romane, editate și în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescența. După 1944, ochii copilului descoperă aceeași capitală despre care vorbea și Adriana Georgescu, aflată sub ocupația sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experiența de viață, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriță a invadatorilor. Puțin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în școlile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualități, eleva de liceu își descoperă spiritul eroic și se entuziasmează la auzul veștilor abia șoptite despre mișcarea de rezistență a partizanilor din munți. Și toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariții de persoane, teroare... Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu ușurință și la 16 ani Oana Orlea își dorește să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Așa se naște ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenți curajoși, care scrie de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea mai are la activ și alt episod ,,eroic”, când reușește să tragă cu praștia tocmai în mașina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”.
Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme și nu se mai știa nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile și condamnarea de 4 ani... Nu este tratată cu aceeași violență precum alți deținuți politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Și în clipele de criză reacționează cu mult curaj, rezistând în fața presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat și anchetator, apoi între deținut și gardian.
Traseul detenției sale începe la ,,kilometrul 0” în București, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea rețea haotică a celor 12 spații de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice și celule asfixiante), Văcărești (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniță subterană, cu celule supraalomerate și cu sinistra ,,Vale a Plângerii”), Ghencea (centrul de triere pentru deținuții politici și de drept comun, unde o cunoaște pe Sabina Apolzan...), Pipera (colonie de muncă), Târgșor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploiești, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenție) și, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărții este strîns legat de periplul halucinant prin această rețea cu fire învizibile ce conotează spațiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleași cuvinte de către gardience: ,,Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”
O experință cu totul aparte trăiește la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la ,,Secretul mare”, celula marilor doamne ale vechii aristocrații interbelice, soții și fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină... Sunt singurele spirite ce reușesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate pușcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaște că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care și-l concepuse și-l aplica cu inteligență.
Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în țară pe George Enescu chiar în perioada detenției sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Așa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esențial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre fața nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificație tragică. Experiența carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenței sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc... o adevărată școală a rezistenței prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-și face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E și o lecție deschisă spre cercetătorii viitorului: ,,Sunt și altele, pe care nu le știu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpățânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor și pușcăriilor din România”. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraționar românesc, dintre care se detașează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundația Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului - Phantasma, Memoria - Revista Gândirii Arestate și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Actualizare (20.08.2009): De la începutul anului 2009 mi-am propus să nu mai înlătur niciun material (integral sau fragmentar) de pe blog. Să rămână totul ca un bun scris, asumat și înțeles pe deplin. La această prezentare a cărții-interviu cu Oana Orlea e necesar să aduc o îndreptare potrivit convingerilor mele. Numelor amintite aici, cărora le port un enorm respect, nu le pot juxtapune în continuare o imagine și o denumire controversate.

The Ten Tenors - Here`s to the Heroes

Leonard Cohen - Hallelujah

The Beatles - Good Night

Urmuz - un precursor al literaturii absurdului

Transcriu astăzi câteva rânduri din creația unui scriitor straniu și original, pentru a-mi respecta o promisiune... :)
Despre Urmuz se știu destul de puține, deși producțiile sale, începute ca un joc parodic, ca o antiliteratură (de fapt ca reacție la adresa unei literaturi obosite, canonizate, anchilozate în norme culturale), în pragul secolului XX, au oferit premisele apariției marilor mișcări de avangardă, dar și a teatrului ionescian.
Citește mai mult despre viața și scrierile lui Urmuz aici.

Cronicari

Fabulă

Cică niște cronicari
Duceau lipsă de șalvari.
Și-au rugat pe Rapaport
Să le dea un pașaport.
Rapaport cel drăgălaș
Juca un carambolaș,
Neștiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
,,Galileu! O, Galileu!”
Strigă el atunci mereu -
,,Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Și exclamă: ,,Sarafoff,
Servește-te de cartof!”

MORALA

Pelicanul sau babița.

unu, an. III, nr. 31, noiembrie 1930



Algazy & Grummer (fragment)

Algazy este un bătrân simpatic, știrb, zâmbitor și cu barba rară și mătăsoasă, frumos așezată pe un grătar înșurubat sub bărbie și împrejmuit de sârmă ghimpată...
Algazy nu vorbește nicio limbă europeană... Dacă însă îl aștepți în zori de zi, în faptul dimineței , și îi zici: ,,Bună ziua, Algazy!”, insistând mai mult pe sunetul z, Algazy zâmbește, iar spre a-și manifesta gratitudinea, bagă mâna în buzunar și trage de capătul unei sfori, făcând să-i tresalte de bucurie barba un sfert de oră... Deșurubat, grătarul îi servea să rezolve orice probleme mai grele, referitoare la curățirea și liniștea casei...
Algazy nu ia mită... O singură dată s-a pretat la o asemenea faptă, când era copist la Casa Bisericii; dar nu a luat atunci bani, ci numai câteva cioburi de străchini, din dorința de a face dotă unor surori ale sale sărace, cari trebuiau să se mărite a doua zi... [...]
Grummer are și un cioc de lemn aromatic...
Fire închisă și temperament bilios, stă toată ziua lungit sub tejghea, cu ciocul vârât printr-o gaură sub podea...
Cum intri la el în magazin, un miros delicios îți gâdilă nările... Ești întâmpinat la scară de un băiat cinstit, care, pe cap, în loc de păr, are fire de arnici verde; ești apoi salutat cu multă amabilitate de Algazy și poftit să stai jos pe un taburel...
Grummer stă și pândește... Perfid, cu privirea piezisă, scoțând mai întâi numai ciocul, pe care ostentativ îl prelinge în sus și în jos pe un jgheab anume făcut la muchea tejghelei, apare la urmă în întregime...

Bilete de papagal, an I, nr. 16, 1928

Fuchsiada (fragment)

Poem eroico-erotic și muzical, în proză

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicei sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală... După aceea Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect și după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl știe nimeni, ieși la suprafață și în câteva minute termină de studiat armonia și contrapunctul și absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor așteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăți cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică și definitivă...

Urmuz, editura unu, 1930

Ora poveștilor

Aș vrea să-mi mai citească cineva povești, așa, ca în vremea copilăriei... Dar nu oricum! Nu într-o lectură monotonă sau mono-tonă (mă rog, e cam același lucru), ci cu modulațiile vocale articulate pe rolul fiecărei instanțe a narațiunii, dând viață ,,ființelor de hârtie" prin sunetele alcătuitoare ale cuvintelor.

Ei, nu-i nimic! Dacă nu vrea nimeni să-mi ,,spună" o poveste, am să mă copilăresc puțin. Voi lăsa seriozitatea la o parte (o s-o mai mimez din când în când :) ) în favoarea unui joc al lecturii și receptării unor texte/ pretexte inedite. Ați ghicit! Mă ipostaziez într-un homo ludens, prefăcându-mă că aș fi un povestaș. Dar despre povestași vă scriu altă dată, acum mă întorc la povestirile lui... Umberto Eco.

Ca orice scriitor serios, semiotician riguros, de renume mondial, cu mai mult de 50 de titluri de DHC în portofoliu, Umberto Eco a descins în lumea lucrurilor mărunte, simple și pure, confirmându-le rosturile. În periplul său prin ținuturile liliputane l-a însoțit artistul grafic Eugenio Carmi, iar rezultatul colaborării lor este volumul Trei povestiri, adresat celor mici... de la 3 la 99 de ani! Nu-mi pot închipui povestirile în versuri fără ilustrațiile lui Carmi, nici imaginile grafice fără textele lui Eco. Cartea este precum un corpus perfect, construit la toate nivelurile unei receptări inteligente. De altfel, iată ce se consemnează într-o notă a editorului, plasată la începutul cărții: ,,Eugenio Carmi, pictor, se autodefinește 'fabricant de imagini'. Cu Umberto Eco a devenit ilustrator./ Umberto Eco, profesor universitar, eseist, scriitor, se autodefinește 'fabricant de cuvinte'. Cu Eugenio Carmi a devenit povestitor de basme”. Deci, întâlnirea fericită a celor doi artiști a produs mutații serioase în plan creator, fiecare devenind, dintr-un homo faber, un autentic deus faber, capabil să întemeieze o lume fictivă în toată puterea cuvântului. Cam așa se întâmplă cu toate scriiturile lui Umberto Eco. Par a începe simplu, apoi fabulele devin din ce în ce mai complexe, deschizând o constelație de semnificații. Nici în volumul acesta lucrurile nu stau altfel, cu excepția faptului că întreaga atenție a scriitorului se îndreaptă spre micuții săi poznași din auditoriul imaginar, cărora le spune poveștile sale cu tâlc, pe teme foarte grave și serioase...

În Bomba și generalul, un mic atom, la fel de mic ca toți ceilalți atomi, e trist pentru că a fost închis într-o bombă atomică, iar el și toți ceilalți aveau să se îmbucătățească în momentul lansării, aducând moartea în lume. ,,Un general rău,/ cu o uniformă plină de galoane” vrea să facă un război și își petrece viața adunând bombe în pod. Atomii știu ce înseamnă explozia provocată de ei înșiși: catastrofă, moarte, distrugere, gaură neagră! De aceea se răzvrătesc împotriva generalului, ies pe furiș din bombe și se ascund în pivniță. Generalul, îndemnat de mai-marii lumii, declară războiul, își încarcă bombele într-un aeroplan și le aruncă peste lumea disperată. Dar bombele nu explodează, fiind goale, iar oamenii le transformă în ghivece de flori. Toți descoperă că viața este frumoasă fără bombe și hotărăsc să nu mai facă niciodată războaie. Dar ce se întâmplă acum cu generalul?! Nimic. A devenit portar la un hotel, fiind nevoit să facă plecăciuni în fața turiștilor. Aceștia îl recunosc și îi spun mereu, pe glasuri triste: ,,Să vă fie rușine!/ În hotelul ăsta serviciile sunt foarte proaste!”

A venit rândul Celor trei cosmonauți, povestirea mea preferată! ,,A fost odată Pământul.// Și a fost odată Marte.” Oamenii care locuiau pe Pământ doreau să ajungă pe Marte. Mai întâi au lansat sateliți, au trimis rachete; apoi au pus în rachete și niște câini, dar au renunțat repede la ei când au văzut că nu știu să vorbească și să le spună ce au văzut în drumul lor. Într-o zi au apărut trei oameni curajoși cărora li se spunea ,,cosmonauți”, hotărâți să exploreze Cosmosul (îi puteți vedea în ilustrația lui Carmi!)

,,Într-o bună zi, plecară de pe Pământ,
din trei puncte diferite, trei rachete.

În prima se afla un american,
care fluiera vesel o melodioară de jazz.

În a doua se afla un rus,
care cânta cu glas profund 'Volga, Volga'.

În a treia se afla un chinez,
ce cânta un cântec preafrumos,
care celorlalți doi li se părea disonant.”

Cei trei cosmonauți nu se agreau defel, fiindcă nu se înțelegeau și se credeau deosebiți de ceilalți. Deși s-au aflat în competiție, au ajuns pe Marte în același timp. Au contemplat natura neobișnuită, dar au admirat ,,munții roșii/ cu sclipiri ciudate”, exact aceiași pe care i-a văzut și Carmi, iar apoi i-a reclădit în imaginea din stânga. :)
În prima noapte stelară s-au simțit pătrunși de frică și de singurătate. Fiecare și-a strigat mama în limba sa: americanul a rostit ,,Mommy...!, rusul ,,Mama”, iar chinezul ,,Ma-Ma”. Au priceput că au aceleași sentimente și s-au apropiat unul de celălalt. Dimineața, apariția unui marțian (bineînteles că era verde!) cu antene în loc de urechi, o trompă și șase mâini i-a îngrozit pe cosmonauți. Marțianul le spuse: ,,GRRRR!”, iar pământenii au considerat că e un sunet războinic și s-au pregătit să-l ucidă. În acea clipă, o pasăre marțiană s-a prăbușit înghețată din cuib. Cosmonauții au lăcrimat înduioșați. Marțianul a luat-o cu cele șase mâini ale sale, a încercat să o încălzească și două fire de fum i-au ieșit din trompă. Cosmonauții au înțeles că marțianul lăcrima și nu era deloc diferit de ei. S-au înțeles de îndată prin gesturi și au hotărât să întemeieze o mare republică spațială în care să domnească înțelegerea. ,,Pricepuseră că pe Pământ,/ ca și pe celelalte planete, fiecare are gusturile lui,/ însă e doar o chestiune de a ne înțelege unii pe alții.”

Ultima povestioară e mai tristă... autorul a uitat de regula happy end-ului... sau poate îi lasă pe micii cititori sau ascultători ai săi să scrie sfârșitul. În Gnomii de pe Gnu, un Împărat mare și puternic, înconjurat de tot felul de Miniștri ambițioși, caută în toate zările Pământului să descopere noi teritorii. Constatând că nu mai este nimic de descoperit pe Pământ, hotărăște să trimită un Explorator Galactic (EG), pentru a căuta o planetă locuită. După peregrinări îndelungate prin tot felul de ținuturi stelare reci și lipsite de viață, EG descoperă o planetă minunată, curată, îngrijită precum o bijuterie, cu o cromatică vie, planeta Gnu, locuită de gnomi. Dialogul se înfiripă spontan:
,,Eu, zise EG, sunt Exploratorul Galactic
al Marelui Împărat de pe Pământ,
și am venit să vă descopăr!”
,,Ia te uită ce mai întâmplare”, zise căpetenia gnomilor,
,,și noi, care eram convinți
că noi vă descoperiserăm pe dumneavoastră!”
Urmează o conversație interesantă între EG și gnomi, în care pământeanul se oferă să le aducă acestora civilizația sa. Gnomii nu sunt așa ascultători precum indigenii cuceriți în vechime și cer detalii despre civilizația care li se oferă. Cu ,,megatelescopul megagalactic” al exploratorului, descoperă un pământ poluat, cu orașe sufocate de blocajele din trafic și învăluite de smog, mări acoperite de imense pete de petrol, zone despădurite, deșeuri aruncate la nimereală. Cu fiecare nouă descoperire, gnomii exclamă: ,,Păcat...!”, iar apoi îl întreabă pe EG: ,,N-ați putea/ cumva să nu ne mai descoperiți? [...] De ce/ să nu venim noi pe Pământ/ ca să vă descoperim pe voi?” și îi explică toate avantajele pe care pământenii le-ar putea avea. EG se întoarce acasă și-i povestește Împăratului despre lumea gnomilor și propunerea lor. Miniștrii ,,fac fițe”, vorbesc despre pașapoarte, taxe de imigrare și altele, dar în secundele următoare cad victime propriei lor inconștiențe. Unul alunecă pe guma de mestecat aruncată pe jos de un alt Ministru, altul este azvarlit pe trotuar printre mormanele de saci de gunoi...
,,Pentru moment, povestea noastră
se oprește aici, și ne pare rău
că nu putem spune că, de atunci,
cu toții au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Și cine știe dacă pe gnomii de pe Gnu
au să-i lase să vină la noi.
Dar, chiar de nu vor veni,
de ce nu ne punem noi pe făcut
ceea ce ar fi făcut gnomii de pe Gnu?”

Și-am încălecat pe-o șa și... toate celelalte. Sper că v-au plăcut povestioarele și ilustrațiile. E bine să veghem la tâlcul lor...

Despre cărți, ființare și alte cuvinte

,,Mă număr printre acei fericiți care au simțit de timpuriu chemarea și s-au refugiat într-o lume a imaginarului. În timp ce alte fetițe de vârsta mea degustau plăcerile jocurilor copilăriei, eu mă afundam în labirinturile Bibliotecii Astra și căutam alte delicii, spirituale. Descoperisem drumul spre Paradis și-l străbăteam din ce în ce mai des, fără să simt timpul care trecea cu o viteză torturantă. Treptat m-am obișnuit atât de mult cu Paradisul meu în care mii de tomuri, subțiri sau generoase, sobre sau în culori vii, făceau vechile rafturi să geamă de atâta greutate, încât nu mai simțeam izul usturător de formaldehidă care venea din depozitele cărților rare și prețioase, ca un balsam fără de care nu-mi puteam închipui lumea mea. Era locul unde mă regăseam mereu în cea mai dulce dintre solitudini: doar eu și cartea..."

În urmă cu trei luni deschideam sub auspiciul azurului perspective bibliofile, având ca unic reper definitoriu CARTEA. În silențioasa intimitate a bibliotecii spiritul a gustat mereu din dulcea singurătate a marilor aventurieri ai cuvântului scris, menit să deștepte întrebări în conștiință și să coboare până în straturile abisale ale ființei lectorului. Cum socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu experiența vie, nemijlocită, din miezul agorei internautice, demersul inițial și-a cerut dreptul la autonomie, ieșind din sfera posesivului. Treptat, tot ce am adunat aici s-a închegat ca o structură independentă de personalitatea generatoare a ideii, cumulând texte literare, muzică, note de călătorie, reflexe ale comunicării deschise, concretizate în imagini și cuvinte devenite cercuri concentrice ale singurului nucleu: cartea... Aceeași carte acoperită de praful bibliotecii, aflată parcă într-o continuă stare de așteptare a dublului său, cititorul, pe care-l reține prizonier, fără îndoială, în teritoriile lumii de imagini, conturată asemenea labirintului ficțional de care vorbea Umberto Eco. Privit ca un sistem de apărare, aparent amalgam de spații închise și căi deschise spre centrul inițierii, labirintul a captiv-at ideea. A fi în lumea cărții înseamnă a fi-ința alături de ea. Iar în acest moment privirea retrospectivă asupra anumitor postări mai vechi e bine-venită, recuperatoare, dătătoare de imbolduri lăuntrice.
Exercițiul spiritual continuă, lăsând filele să-și dezvăluie luminile și umbrele, începuturile și agonia finală. Pentru că prea multe cărți grele se cer răsfoite, prea multe adevăruri trebuie a fi imperativ rostite, la nesfârșit, compensator și terapeutic.