Sunt zile care nu trec neobservate în calendarul existenței noastre, aducând amintirea unor vieți și personalități exemplare. În această categorie se înscrie și data de 29 iulie, asociată anului 1912... Atunci s-a născut un om de excepție, unul dintre cei mai mari români, de o erudiție uluitoare, care ne-a oferit o lecție dură: ,,curajul în fața morții".
S-a scris enorm despre Nicolae Steinhardt, căci despre marele om de cultură e vorba, și orice adăugire pare a fi de prisos. Reiau acum cărțile sale, în edițiile apărute după 1990 la Editurile Dacia și Humanitas (în viitor voi avea grijă să cercetez și proaspăt inaugurata serie de la Polirom), și refac sinuosul traseu al experienței transfiguratoare care l-a marcat profund. Nimic din ce a lăsat în perioada interbelică în volume și publicistică nu putea să anticipeze devenirea sa după 1944. Nici teza de doctorat despre principiile Dreptului constituțional, nici volumul parodic În genul... tinerilor, semnat cu pseudonimul Antisthius, în care (re)scrie într-o manieră mimetic-ironică, opera prietenilor săi de generație (Cioran, Eliade, Noica).
A doua parte a vieții îi va provoca marea transformare interioară, determinată de trista experiență a detenției în urma refuzului său de a-și denunța prietenii. În ciuda principalei linii evocatoare, titlul Jurnalul fericirii nu trebuie privit ca o antifrază, deoarece descinderea în amintirile dureroase este un prilej de a reflecta asupra soluției salvatoare: impresionanta descoperire a Cerurilor și a luminii eliberatoare. Cartea se merită a fi citită sau recitită pentru că valorează cât o adevărată bibliotecă. La fel și volumele sale de recenzii, critică literară și studii de literatură comparată sau culegerile de predici nonconformiste, ce uimesc prin noua perspectivă asupra unor idei fundamentale.
Vă transcriu câteva fragmente din Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 32-34), în care autorul redă atmosfera din celula 34 de la Jilava, un spațiu metamorfozat sub impulsul spiritelor frumoase ce-l populează.

,,Prezența tineretului - incomparabil mai rezistent (moralicește, căci sunt mai toți tuberculoși), mai blând și mai vertebrat decât bătrânii - și a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantăi purpurii, lucesc fulgerătoare tăișuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. [...]
De pretutindeni - ca norii la munte- se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Junger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenițîn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron și Enguerrand de Coucy... [...]
Dar numai entuziasmul nu lipsește în camera 34, și dacă așa stau lucrurile nimeni și nimic nu-i pierdut. Nu ne este rușine nici de exaltări la rece și de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor și solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte Omul nu există decât dacă există Dumnezeu și nemurirea le repetăm surâzând cu subînțeles și ni se par orbitor de evidente.
Și aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase și la 18: că minunea face parte din viața reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constitutional, constatase desigur același lucru când susținea - împotriva așa-zișilor realiști ai științei juridice - că ficțiunile sunt și ele realități. Minunea în celula 34 este știută și acceptată ca un fapt indiscutabil.
Minune este și felul în care ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viața cât mai plăcută unul altuia."

Aș fi vrut să adaug niște fragmente din câteva texte pe care le-am scris pe undeva, cândva, despre Nicolae Steinhardt, dar mi s-a părut că întinez spendoarea gândurilor sale, așa că am renunțat.

Idil Biret - Georg Friedrich Handel, ,,Menuet"

Cetatea Vaticanului în imagini

Garda elvețiană la intrarea principală (inaccesibilă turiștilor)











Curtea interioară (lângă globul imens se află o inscripție din Divina Comedie a lui Dante Alighieri: ,,La faccia sua mi parea longa e grossa come la pina di San Pietro a Roma" (,,Faţa sa îmi părea lungă şi mare ca şi barba Sfântului Petru la Roma")





















Cupolele sălilor interioare











Sala rotonda (cu statui de marmură și bronz)











Picturi murale





















Capela Sixtină (fotografie făcută fără blitz, era interzisă folosirea lui)



Bazilica San Pietro












Mormântul Sfântului Petru


Imagini din interiorul imensei bazilici (în dreapta, altarul papilor)






















Piazza San Pietro

Munții Carpați

Traseele Apusenilor

Invitația unei bune prietene de a-mi petrece câteva zile la căsuța ei de vacanță de pe Valea Drăganului, zona feerică din Munții Apuseni, mi-a împrospătat nostalgic amintirile din vremurile când străbăteam fără oboseală traseele montane și-mi hrăneam privirile cu frumusețea și sălbăticia peisajelor. Am fost unul dintre adolescenții care dădeau cu ușurință marea pentru incursiunile pline de neprevăzut pe coastele abrupte ale munților, pe poteci acoperite de frunze și greu vizibile, depinzând doar de marcajele turistice de pe copaci sau stânci. Am iubit mereu acești uriași taciturni care nu-și dezvăluie din depărtare decât crestele prea des înzăpezite, într-o imagine prinsă parcă într-o oboseală milenară. Copilăria petrecută la poalele celor mai sălbatici dintre ei, Făgărașii, mi-a oferit prilejul să le simt asprimea în timpul iernilor și să le ascult vuietul amenințător. Din când în când se lăsau stăpâniți, pe părtiile de la Bâlea-Lac sau Suru, dar deseori se răzbunau cumplit pe temerari...

Nu despre Munții Făgăraș vreau să scriu acum, nici de Masivul Retezat-Parâng, ci despre rudele lor mai mici, blajinii Munți Apuseni. Primul contact cu drumurile lor, aparent prea line pentru cel obișnuit cu cordelina și pioletul, mi-a provocat un zâmbet pe care l-am regretat ulterior, când grupul nostru de studenți s-a rătăcit prin platoul carstic Lumea Pierdută. În toamna aceea de demult exploram zona Padiș, abia întorși de la două concursuri de orientare montană (Costești și Cheile Râmețului), unde câștigaserăm din greșeală niște premii, fiindcă nu spiritul de competiție împingea clubul din care făceam parte să-și ia lumea-n cap, ci dorul de aventură, care de multe ori era să ne coste viața. Zâmbetul meu de superioritate s-a șters instantaneu când am ajuns în preajma Cetăților Ponorului (foto 1), cel mai impresionant complex carstic din România format dintr-un portal impunător în stânca înaltă de 100 de metri, cascade, tunele subterane inundate, o peșteră, balcoane de piatră deasupra hăului. O formațiune geologică ce păstrează sălbăticia și frământarea primei ere a planetei. M-a înfiorat imaginea faimoaselor avene, despicături întunecate ce coboară până în inima pământului, unele atât de adânci încât nici nu se aude zgomotul produs de căderea pietrelor aruncate de turiștii curioși. De atunci s-a născut și pasiunea mea pentru splendorile peșterilor, comori ascunse, cu galerii impunătoare, coloane dăinuind în timp și personaje împietrite. Fusesem avertizată că fascinația Apusenilor nu este una exterior-decorativă, ci bine camuflată, trebuind căutată cu atenție în ochii negri ai stâncilor. Chiar circula o vorbă glumeață, pe care nu am înțeles-o la început: ,,Apusenii sunt ca un șvaițer uriaș!" Numai în preajma Padișului am avut surpriza să descopăr o mulțime de peșteri, amenajate pentru circuitul turistic sau păstrate în starea lor genuină: Peștera Cetatea Rădesei cu splendida ei cascadă (foto 2), Peștera din Valea Galbenei, Peștera de la Izbucul Ursului și multe altele. Nu pot fi însă ignorate Peștera Urșilor și Peștera Meziad de la Chișcău, unice prin galeriile bine păstrate atâta amar de vreme.

De la Padiș gândul îmi zboară acum spre Arieșeni, locul de refugiu al orădenilor în toate anotimpurile, loc puțin exploatat de mâna rapace a ,,întreprinzătorilor" și tocmai de aceea conservat cu întreaga sa valoare rustică pe care o oferă din belșug celor ce se refugiază din calea civilizației în căutarea unui colț de rai. Pentru mine, marea atracție o constituie pârtia pe care se poate schia și în nocturnă până la începutul primăverii (foto 3).

Despre Șuncuiuș voi scrie un articol separat, pentru că incursiunea în această zonă învecinată cu Vadu Crișului depășește orice așteptări. E unul dintre puținele locuri din România în care s-a inaugurat o tabără de aventură, oferind curajoșilor posibilitatea de a participa la curse de caiac pe torenții involburați ce-și croiesc drumul printre stânci, de a escalada pereții de stâncă sau de a explora alte peșteri unice în lume (nu risipesc acest cuvânt, ,,unic", la pura întâmplare!): Peștera Ungurul Mare, veche așezare din neolitic, descoperită întâmplător în urma dinamitării unui versant, Peștera Vântului, cea mai lungă din România, și Peștera Vadu Crișului.

Lacurile imense sunt o altă minunăție a acestor munți: Lacul Leșu (foto 4) și Lacul Drăgan (foto 5), pe care o să am curând ocazia să-l revăd. Străjuite de o parte și de alta de lanțul înverzit al munților, par niște imagini desprinse dintr-o altă lume. Mereu am intrat în apa lor cu teama că s-ar putea ivi la orizont cocoașa cu solzi verzui a vreunui Loch Ness autohton! Stiu că temerea mea pare amuzantă, dar peisajele și atmosfera tainică ce le înconjoară amintesc mai degrabă de miraculosul basmului.

Promit să revin cu imagini proaspete, pentru că cele oferite în articol sunt preluate de pe net și nu reproduc fidel acele detalii cărora mi-ar place mie să le redau viața.

Rock Filarmonica Oradea

Inițiată la Oradea ca un proiect cultural cu totul inedit, dispus să revigoreze deopotrivă marea literatură clasică și muzica modernă, Rock Filarmonica Oradea și-a impus stilul încă din 1990. Dacă primele concerte reiterau piese ale unor interpreți îndrăgiți de membrii formației, precum John Lennon, începând cu anul 2000 demersul lor artistic se rafinează, deschizând calea unui dialog peste veacuri, prin redescoperirea sonetului literar. Mari ,,voci" lirice pătrund în cântecele lor, iar cuvintele sunt lăsate în seama lui Mihai Eminescu, William Shakespeare, Arhur Rimbaud, Iosif Vulcan, Dante Alighieri, Adam Mickiewicz, Luis de Camoes, Johann Wolfgang Goethe și a multor altor autori celebri de sonete.
Pe site-ul grupului sunt redate acele ,,scântei" programatice care au impulsionat inițiativa lor unică: ,,Această Idee (synalethism) a fost concepută datorită numai a două măsuri din Johann Sebastian Bach: măsurile 169 și 170 ale Fugii din Sonata a treia pentru vioară. La început a acționat probabil o conștiință simplă (genialitate difuză, s-ar putea spune), iar trecerea anilor a dus la o conștiință de sine, spre a vorbi cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care la rându-i însă a con-dus la un anume (alt) fel de certitudine și adevăr al rațiunii, rămânând ca timpul să decidă în ce măsură va fi un pro-dus al Spiritului. Dacă sonetul literar este o formă de exprimare culturală cu un istoric bine conturat și dacă varii forme ale muzicii și-au spus cuvântul întru vremi, de ce nu am arunca o piatră în lac: sonetul muzical?"
Cele mai multe piese sunt compuse de Florian Chelu Madeva, Claudiu Liviu Frunză, Gabriel Băruță, Cornel Cristei, Romeo Râmbu sau Boross Ludovic, însă interpretarea lor oferă surpriza unei diversități vocalice, îndulcite deseori de prezențele blânde, feminine ale doamnei Iuliana Chelu și mai tinerei Alexandrina Chelu.
Interesantă este și realizarea primei lucrări rock coral-simfonice din România, sugestiv intitulată Mari melancolii și aspre indignări, dedicată în anul 2000 lui ,,Eminescu în nouă limbi și cu româna zece, care le și întrece".
Piesele din clipurile de mai jos sunt cuprinse pe albumul ...je regrette l' Europe realizat pe versurile lui Arthur Rimbaud.

Scrinul



Adormitul din văiugă



A mea boemă

Insula

Pe Insula lui Ioan Groşan, spaţiu livresc oniric, este creat un peisaj inedit, un paradis al bibliofililor, unde fiecare formă de relief devine o pagină de carte sau un tom greoi şi erudit. Prinde contur un topos desacralizat în care cei doi protagonişti redescoperă Cuvântul, însă autenticitatea exprimării lor este temporar sufocată de alunecarea în lumile fictive ale cărţilor care fac parte din existenţa lor. Nimic nu mai este original, însuşi logosul lor rămâne o simplă transpunere a unor fraze-clişeu rupte din operele literare ai căror captivi sunt şi ei...
Pentru cei îndrăgostiţi de lectura cărţilor bune am scanat fragmentul de mai jos.

,,În dimineaţa urmãtoare te-am zãrit din nou, de data asta mult mai aproape. Erai la capãtul promontoriului baroc, stãteai cu picioarele în apã şi cu o carte în mâini. N-am mai fugit, mi-am dat seama cã eşti o prezenţã realã, am vrut sã-ţi strig ceva ca sã mã observi, dar desigur nu m-ai auzit, nici eu nu mã auzisem, uitasem cã nu pot scoate decât un bolborosit comic, cã nu mai am cuvinte, şi-atunci m-am repezit spre zona volumelor minore, era aproape, am luat la repezealã câteva şi deschizând unul la întâmplare, am citit strigând: "Draga mea, mã vezi? Sunt aici!" Te-ai ridicat surprinsã, dupã expresia feţei ai scos probabil un ţipãt şi-apoi, uitându-te peste umãr, ai început sã te depãrtezi grãbitã. Am încercat sã-ţi strig "nu pleca", nu s-a auzit nimic, bineînţeles, aşa cã rãsfoind febril câteva pagini, am gãsit în sfârşit ceva: "Te rog, rãmâi, nu mã pãrãsi, viaţa ta e viaţa mea, vai, vai". Te-ai oprit, te-ai întors, ai zâmbit, ai aşteptat sã mã apropiu şi-apoi ţi-ai deschis cartea, ai frunzãrit douã-trei file şi mi-ai citit rar, politicos, vorbind cu o uşoarã graseiere: "Eu recunosc cã tot ceea ce vorbeşti domnia ta este cât se poate de bine chibzuit şi de bine cumpãnit. Aş putea sã vã-ntreb, dacã vorbele mele nu vã par fãrã noimã, cine sunteţi şi ce rang poartã preţiosul dumneavoastrã nume?" Sigur, am recunoscut imediat rândurile lui Cervantes, dar eu ce puteam sã rãspund? N-aveam la mine decât câteva cãrţulii poliţiste şi douã broşuri sentimentale. Vrând-nevrând, m-am uitat din nou într-una şi-am citit cât am putut eu mai firesc: "Baby, I'm the best, dar tu ai fãcut din mine o cârpã!" Ai izbucnit în râs, ai înţeles cã n-am din ce cãrţi sã vorbesc mai frumos, şi-am rãmas aşa drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi. Ai vrut poate sã mã întrebi ceva, dar ai renunţat şi-ai fãcut atunci unul din gesturile acelea pentru care te ador, ţi-ai mângâiat cu arãtãtorul lobul urechii, rãmânând apoi cu degetul ridicat, ca într-o neînceputã mişcare a mâinii spre tâmplã. Simţeam nevoia sã intervin cumva, ţi-am arãtat grupul de stânci unde mã instalam eu ziua, fãcându -ţi semn cu capul: "Vii?" Ai refuzat. Atunci, cu o mişcare largã, te-am poftit sã şezi, am aşteptat pânã ce şovãitoare te-ai pus pe nisip cu genunchii strânşi, m-am întors şi-am alergat pânã la stânci de unde am revenit cu nişte pesmeţi şi-o conservã de costiţã cu fasole. Am deschis-o în faţa ta şi te-am privit.
Hm. Delicatele tale iniţiative. Pânã aici ai putea sã mã crezi, observi cã nu copiez nimic din ceea ce-ţi aparþine. Ba dimpotrivã, visul meu, povestea lui îţi dau o consistenţã, un relief, ţie, femeii previzibile, normale, sãnãtoase, care cu toatã liota ei de mãtuşi, de griji, de tabieturi şi iluzii se duce glonţ spre moarte. În fond, ai recunoscut-o singurã, ai putea fi o soţie excelentã, eşti mediocrã de la un capãt la altul. Aşa cã de ce sã fi refuzat iarãşi? Nu, n-ai refuzat, te-ai aplecat, ai luat o bucatã micã, burghezã, din costiţã şi-ai mestecat-o cu o infinitã graţie, fãrã sã plescãi mãcar o datã. Am mâncat amândoi acolo, era soare, bãtea o brizã, un vânticel, un vântişor nu? -, mirosea a ceva proaspãt. Te-ai ridicat apoi, ţi-ai luat cartea, mi-ai mulţumit cu o înclinare a capului şi, dupã ce-ai mai zãbovit o clipã oftând oarecum în sensul cã "n-avem ce face, asta e", ai dispãrut dupã promontoriul baroc.
În zilele urmãtoare am fost tot timpul împreunã. Te-am convins în cele din urmã cã grupul de stânci nu e un loc rãu famat, citeam şi ne odihneam amândoi acolo. Era mai greu sã vorbim, dar dupã o vreme reuşisem sã avem un repertoriu de fraze-tip din clasici cu care ne înţelegeam destul de bine. Cel mai dificil a fost sã gãsim formule banale cu care sã putem purta un dialog firesc la masã sau în pauzele de lecturã. Ne apucase chiar o frenezie ciudatã în a descoperi cuvinte de toate zilele în tomurile respectabile ce înţesau capãtul vestic al insulei. Ore întregi stãteam cufundaţi între pagini, copiind conştiincioşi fragmente uzuale de dialog, propoziţii simple, interjecţii, sudalme, saluturi etc. Dupã numai o sãptãmânã, aproape cã. îhvãţasem sã vorbim câteva minute pe de rost. "Arãţi obositã astãzi" (Dreiser) - ziceam eu. "Mã doare capul" (Cezar Petrescu) - rãspundeai tu. "Hai sã plecãm de-aici!" (Cehov). "Nu! " (Ionescu). "Atunci pofteşte de îmbucã ceva" (Sadoveanu). "Nu vreau!" (Moartea lui Ivan llici). Fãceam apoi o pauzã ca sã-mi adun gândurile. "Am vãzut azi-dimineaţã în dreptul peninsulei un animal ciudat" (Mihai Tican Rumano). "Ce vorbeşti?!" (Caragiale). "Aşa cã ar fi bine s-o-ntindem mai încolo" (Faulkner). "N-ar fi mai bine sã ne apãrãm aici? (Jules Verne). "Cum?" (Camus). "Sã punem mâna pe-o lopatã..." (A. Toma). "Nu este o soluţie" (Eusebiu Carmilar). "Au!" Joyce). "Ce s-a-ntâmplat ?" (Ibsen). "Migrena asta îngrozitoare" (Huxley). "Te doare tare?" (Ionel Teodoreanu). "Paştele mã-sii, dac-ai şti!..." (Gib Mihãescu). "Da, îngerul meu, înţeleg..." (Bolintineanu). "Nu înţelegi nimic. Şi de ce mã priveşti aşa?" (Agatha Cristie). "Te iubesc" (Ion Grecea). "Cruţã-mã, te rog..." (Dostoievski). "Nu mai vrei sã fim împreunã?" (Cella Serghi). "N-am zis cã nu vreau, am zis cã nu pot" (Pascal). "Atunci du-te la dracu'!" (Brecht )."Porcule!" (Celine ). "Salutare!" (Breban). "Bunã seara" (Buzzati)."

Liszt Consolation No.3 in re bemol major

Andre Gagnon - După ploaie

Dansul ploii

Mă tem de ploile torențiale de vară, de fulgere răzlețe, urmate de tunete ce întretaie liniștea furtunii.
În seara aceasta însă am dansat în ploaia năvalnică a nopții și am adulmecat cu voluptate toate aromele pamântului ieșite odată cu aburii încețoșați. M-am abandonat unei porniri inefabile de a mă contopi dionisiac cu stropii reci, până la ultima lor fibră. Desculță, am întins mâinile spre cer, l-am lăsat să mă cuprindă cu plânsul său vijelios și să-și prelingă lacrimile pe trup. Sclipirile argintii, strălucitoare ale fulgerelor dezlănțuite pe întunericul nocturn nu m-au mai înspăimântat ca altădată. Simțeam fiorul lor trecând prin mine, așezându-se apoi pe sufletul vrăjit de dansul lor cu mișcări abrupte, ascuțite. Picătură cu picătură, apa și-a croit cărarea prin ființa mea, a străbătut porii însetați și mi-a pătruns în sânge până am devenit una cu noaptea. Au pierit în neant toate gândurile, s-au estompat grijile și frământările. Ploaia a dezagregat până și cele mai intime granițe sufletești, cuibărindu-și răceala în inimă, dăruindu-mi o fărâmă din energia ei.
Când ropotul a încetat, cu pași înceți am călcat în urma stropilor pierduți și am respirat adânc, parcă pentru ultima dată, atmosfera pluvioasă, izbăvită de toate păcatele omenirii rătăcite...

Paul Simon and Art Garfunkel - The Sounds of Silence

Nocturne 9 Jazz Version Piano - Chopin (cover)

O sugestie muzicală bine-venită, în ton cu atmosfera de jazz a după-amiezii.

Un strop de jazz...

Stan Getz, Seven steps to Heaven

Nocturnă în Hermannstadt

Nu știu precis când și cum a devenit Sibiul noul Oraș al Luminilor, dar efectele sunt extraordinare, așa cum se vede și în fotografiile pe care le-am făcut în urmă cu două seri. Pe harta culturală a Europei este mai cunoscut ca Hermannstadt, ,,Orașul lui Hermann”. Pentru mine este un spațiu citadin pe care-l descopăr mereu altul, cu amplele sale piețe sale cu iz medieval, din care se înalță turnuri de catedrale aparținând tuturor confesiunilor Ardealului sau impunătoare monumente istorice. Mai ascunsă de ochii lumii, dar de o frumusețe arhitecturală gotică, Biserica Evanghelică evocă încă moștenirea săsească a vechiului burg. Bunica mea o cunoștea mai bine, ea însăși aparținând acelei comunități care întemeiase orașul cu sute de ani în urmă. Plimbarea nocturnă pe lângă porțile uriașe din lemn secular, din spatele cărora se auzea o vibrantă muzică de orgă, mi-a redat o lume perenă, ce refuză să-și ascundă farmecul în întunericul timpului.

Sarah Brightman Eden

Enigma - Return to innocence

Feţele Veneţiei

Deopotrivă oraş, cetate, insulă ascunsă într-un golf al Adriaticii, Veneţia continuă să-şi etaleze fără reţinere spendorile arhitecturale şi acvatice ca într-un imens muzeu deschis curiozităţii din toate timpurile. Chiar dacă ,,fala" Veneţiei de odinioară a rămas întipărită pe retină doar într-un aer de crepuscul, oraşul se lasă cercetat în cele mai tainice cotloane ale sale de ochii niciodată istoviţi ai turiştilor. O incursiune în Veneţia mai multor anotimpuri oferă mereu imagini insolite.

Carnavalul Veneţian

Întotdeauna spre sfârşitul iernii cetatea se pregăteşte pentru o festa unică în lume şi cu o tradiţie îndelungată: Carnavalul. Odinioară dura mai bine de o lună şi antrena în avalanşa de măşti toate straturile sociale ale oraşului, cu privirile bine ascunse sub măştile tematice: aventurieri, Arlechino, Pantalone, Casanova sau feminităţi de o frumuseţe uluitoare, emanând graţie într-o notă de mister. Timpul Carnavalului s-a scurtat însă pentru noi. Trebuie să ne mulţumim cu două săptămâni de opulenţă vestimentară, cu deschideri şi finaluri festiviste care ne amintesc de lumea din care am plecat.
Descopăr oraşul de pe apele Golfului Veneţian. Drumul dintre Lido di Jesolo şi Punto Sabbioni este extrem de îngust şi aglomerat. O mare de autocare se revarsă dinspre coastă spre locul de îmbarcare. În micul port îmi dau seama că toate naţiile Europei s-au pregătit de sărbătoare. În sfârşit reuşim cu toţii să ne înghesuim în vaporetto. Rămân pe punte, deşi e groaznic de frig, iar vântul bate şi mai puternic în mişcarea vasului. Depărtările sunt ascunse într-o ceaţă deasă, norii nu se grăbesc să se risipească, dar apariţia în zare a Campanilei din Piaţa San Marco generează un concert de sunete admirative. Abia pe chei înţeleg amploarea ,,dezastrului": oraşul geme de atâta greutate (urma să aflu mai încolo că în acea perioadă se adunaseră cam un milion de turişti atraşi de magnetul veneţian)! Dar ce contează! Este sărbătoare şi veneţienii sunt toţi pe stradă, costumaţi, aşteptându-şi oaspeţii, atrăgându-i prin tot felul de ipostaze. Aştept şi eu, uneori şi câte 10 minute, ca să pot fotografia câte o mască neobişnuită. Observ şi gondolele, una mai elegantă decât cealaltă, într-un du-te-vino neîncetat pe Grand Canale sau pe numeroasele canaletto care-şi intersectează apele în labirintul veneţian. Într-una din cafenelele din Piaţa San Marco se aude muzica de cameră. Descopăr un quartet şi mă hotărăsc să zăbovesc puţin în lumea lui, chiar dacă habar n-am ce interpretează... Revin în cascada de oameni şi mă las purtată de val spre Ponte Rialto. Ceea ce văd îmi taie respiraţia... Nimeni nu mai scoate niciun sunet, toţi amuţesc. Se aude doar un vuiet tremurător care se apropie dinspre golf, lovindu-se de zidurile caselor construite pe ape. Mă pierd apoi în contemplarea clădirilor vechi, cu pereţii mirosind a apă stătută. Totul pare ros de ape, destrămat sub forţa lor vorace. Aş vrea să văd zidurile dintr-o gondolă, dar preţul cerut mi se pare prea mare (85 de euro - doar e Carnaval, nu?). Sunetul vesel al muzicii renascentiste mă readuce în Piaţă, unde actorii pun în scenă, în stilul comediei dell'arte, o piesă de Carlo Goldoni. Privesc amuzată şi-mi amintesc de piesele lui Moliere, căci niciun ingredient nu lipseşte: încurcături, qui pro quo-uri, limbaje scenice. Vreau să vizitez Palatul Dogilor sau măcar Basilica San Marco, dar cozile la bilete sunt imense. Îmi înăbuş dorinţa şi mă aşez tocmai între cei doi mari stâlpi ai oraşului, singurul loc unde pot respira în voie. Toţi mă privesc îngroziţi! Este de rău augur fie şi numai să treci pe acolo, pentru că în trecut era locul eşafodului... Îmi aprind o ţigară şi mă bucur de spaţiul larg pe care l-am câştigat datorită superstiţiilor omeneşti. Înainte de a mă îmbarca pe vaporetto îi mai privesc o dată pe veneţienii din trecut, în costumaţia lor de epocă, odihnindu-se pe chei, parcă în ciuda tuturor veneticilor care le tulbură anual liniştea.
Mi se propune ca a doua zi să revin în Veneţia pentru a participa la festivitatea de închidere a sărbătorii. Refuz...

Sub cenuşa timpului...

Iubesc depărtările, aşa cum ştiu prea bine prietenii mei... Sunt atrasă de necunoscut, de lumi vechi, de mult dispărute, peste care s-a aşternut fără cruţare cenuşa timpului ars. Această căutare a unui dincolo neştiut de ochii zilelor noastre m-a purtat mereu pe meleaguri îndepărtate, la mii de kilometri distanţă şi cu mii de ani în urmă. Poate că sunt şi puţin norocoasă, cred, pentru că lumea nouă şi-a deschis graniţele şi nu mai există oprelişti în calea evadării.

Un itinerar destul de dificil şi complex m-a determinat să nu mai iau în calcul riscurile unei călătorii prelungite şi, în această primăvară, am pornit pe un drum lung, al cărui punct terminus era Pompeiul, oraşul antic despre care ştiţi deja atât de multe, încât nu mai are niciun rost să-i evoc suferinţa într-un lung memorial de călătorie. Ce am descoperit este însă greu de redat în cuvinte şi de aceea am să las mai mult fotografiile să vorbească, în timp ce eu am să mă limitez la recrearea atmosferei.

O călătorie primăvăratică în sudul Italiei îţi aduce în nări parfumul lămâilor şi al portocalelor coapte, în timp ce palmierii viguroşi îşi etalează splendida creastă verde. Pe o căldură de peste 30 de grade, cu puţin înainte de intrarea în Pompei ne întâmpină vasta panoramă a Golfului Napoli, străjuit de munţi, ale cărui ape clocotiseră acum 2000 de ani, învolburate de lava vulcanică. După intrarea în oraşul scos cu greu de sub ruine de arheologi, privim cu uimire nesfârşita desfăşurare a străzilor dispuse într-o geometrie perfectă. Resturi de case, temple, coloane sfărâmate, drumuri acoperite cu mozaic, urme împietrite ale celor ce au fost odată ne prind privirile şi ne poartă cu înfrigurare prin trecut. Sentimentele sunt greu de redat în cuvinte... Preferăm să trăim inefabilul şi să contemplăm mereu surprinşi acea lume păstrată cu sfinţenie de capriciile naturii. Locul care ne provoacă cele mai puternice trăiri este colţul care închide o umanitate surprinsă de furia vulcanului. Oamenii, aşa cum au rămas ei pentru totdeauna, oameni albi de cenuşă, în imaginea spasmodică a sfârşitului... Oraşul este imens. Dar străbaterea străzilor sale largi, pietruite, ne face să uităm de oboseală şi de sete, pentru că ni se permite să intrăm în puţinele case cu acoperişul intact şi să admirăm frescele încă viu colorate. Drumul spre ieşire din anticul oraş ne poartă iar pe lângă fântâni secate, curţi pustii, locuinţe familiale rămase sub soarele năpraznic al Sudului, amfiteatre, alte temple închinate divinităţilor moarte...

Voi mai scrie despre depărtări, căci am adunat mii de imagini care merită să fie împărtăşite prietenilor.