Ritmul revenirilor mele la splendorile poetice iese din durata obişnuită. Chiar dacă n-am scris în 31 martie despre Nichita Stănescu, nu l-am uitat... dimpotrivă... I-am reascultat vocea, i-am privit chipul surprins în instantaneele vieţii şi m-am desfătat cu poezia lui incomparabilă. Pentru mine este o întoarcere ciclică spre plăsmuitorul ,,necuvintelor" şi al unui univers artistic ce emană prin toţi porii versurilor o atmosferă rarefiată, pură, în care eul trece prin toate stările de graţie ale fiinţei. Dincolo de această calmă aparenţă, mă însufleţesc exploziile liricii sale, adevărate momente emblematice în devenirea poeziei: increatul, zborul, mersul pe apă, mântuirea prin iubire, regăsirea cercului şi a sferei, intrarea în trup, pătrunderea în real, presimţirea tunelului oranj... Sunt doar câteva secvenţe ce pot fi observate de un iubitor al întregii sale creaţii.
Despre întâlnirea cu Nichita Stănescu scrie şi Alexandru Paleologu în Despre lucrurile cu adevărat importante, refăcându-i portretul în cuvinte memorabile. Nu ştiu de ce, dar evocarea îmi aduce aminte de o serie de postări pe care le-am reunit, nu cu mult timp în urmă, sub titlul Dialoguri poetice în timp şi spaţiu, după descoperirea unor voci creatoare ce se afirmau într-o splendidă complementaritate menită să ofere dimensiunea unităţii, ca stadiu primordial al exprimării prin artă.
Dar să revin la amintirile lui Alexandru Paleologu...
Abia când a apărut Starea poeziei, în 1975, am putut avea viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca o catedrală, cu navă, transepturi şi contraforţi. Abia atunci am putut înţelege rolul funcţional în ansamblu al unor versuri ce-mi păruseră sau mi-ar fi părut simple superfetaţiuni şi excrescenţe. Aşa cum contempli o catedrală, travee cu travee, amănunţindu-i cu uimire portalurile, ogivele, sculpturile şi vitraliile, am contemplat marea construcţie poetică a lui Nichita în detaliile ei, vers cu vers. Am înţeles că versurile care m-au izbit sau fermecat erau, cel puţin pentru mine, reperele principale, adică suporţii construcţiei, reliefaţi mai vizibil sau mai puţin vizibil... [...]
E foarte interesantă, remarcabilă, tranziţia lui Nichita Stănescu de la o poezie scriptică la una cantabilă. Imaginea poetului cântăreţ, acompaniat de lăută, i se potriveşte de minune. [...]
Prezenţa fizică a lui Nichita era ea însăşi un fapt poetic. [...] Nichita era, cum spune în nenumărate rânduri Thomas Mann despre Mynheer Peeperkorn, un personagiu princiar. Curtenia, largheţea, autoritatea reverenţioasă, elocinţa, o elocinţă uluitoare, izvorau din fiinţa lui spontan şi spectaculos. [...]
(Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, cap. Nichita Stănescu. Bucureşti: Cartea Românească, 2006)
Despre întâlnirea cu Nichita Stănescu scrie şi Alexandru Paleologu în Despre lucrurile cu adevărat importante, refăcându-i portretul în cuvinte memorabile. Nu ştiu de ce, dar evocarea îmi aduce aminte de o serie de postări pe care le-am reunit, nu cu mult timp în urmă, sub titlul Dialoguri poetice în timp şi spaţiu, după descoperirea unor voci creatoare ce se afirmau într-o splendidă complementaritate menită să ofere dimensiunea unităţii, ca stadiu primordial al exprimării prin artă.
Dar să revin la amintirile lui Alexandru Paleologu...
Abia când a apărut Starea poeziei, în 1975, am putut avea viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca o catedrală, cu navă, transepturi şi contraforţi. Abia atunci am putut înţelege rolul funcţional în ansamblu al unor versuri ce-mi păruseră sau mi-ar fi părut simple superfetaţiuni şi excrescenţe. Aşa cum contempli o catedrală, travee cu travee, amănunţindu-i cu uimire portalurile, ogivele, sculpturile şi vitraliile, am contemplat marea construcţie poetică a lui Nichita în detaliile ei, vers cu vers. Am înţeles că versurile care m-au izbit sau fermecat erau, cel puţin pentru mine, reperele principale, adică suporţii construcţiei, reliefaţi mai vizibil sau mai puţin vizibil... [...]
E foarte interesantă, remarcabilă, tranziţia lui Nichita Stănescu de la o poezie scriptică la una cantabilă. Imaginea poetului cântăreţ, acompaniat de lăută, i se potriveşte de minune. [...]
Prezenţa fizică a lui Nichita era ea însăşi un fapt poetic. [...] Nichita era, cum spune în nenumărate rânduri Thomas Mann despre Mynheer Peeperkorn, un personagiu princiar. Curtenia, largheţea, autoritatea reverenţioasă, elocinţa, o elocinţă uluitoare, izvorau din fiinţa lui spontan şi spectaculos. [...]
(Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, cap. Nichita Stănescu. Bucureşti: Cartea Românească, 2006)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu