Insulele lui Euthanasius (1)

Mi-e greu să aleg între cuvânt şi imagine, între sunet şi culoare. Dorul meu e să le cuprind sinestezic pe toate, să mă las în voia lor, ca într-un carusel poetic. Până acum am recurs mai ales la cuvinte pentru a crea imagini (desigur, în orizontul lexical foarte larg al imaginarului, care include, pe lângă constructele strict aparţinătoare fanteziei, şi conturile lumii reale refăcută în cuvinte).

Încerc să explorez o nouă modalitate de reconstituire a universului apropiat, să cercetez cuvinte născute din imagini, reminiscenţe ale unei alte odisei prin apele lagunei. E tocmai calea inversă faţă de conceptul saussurian privitor la cuvânt. Căci cuvintele ce se vor aşterne, precum apele veşnic neliniştite, îşi vor regăsi de la început armonia semnificanţilor şi a semnificaţilor.
Am să ridic ancora într-o capricioasă zi de iulie. Început de iulie... Câţiva nori obraznici mă determină să strâng cu putere geanta în care pelerina de ploaie e, parcă, un garant al unui voiaj liniştit. Dar nimic nu-mi mai poate conteni drumul. Îl parcurg pentru a doua oară în anii vieţii mele şi am senzaţia că timpul iar se joacă cu mine. Aceleaşi ruine măcinate de secole sau răpuse de invadatori, aceiaşi fiori la vederea vechii închisori cu zidurile cărămizii de piatră rece şi ostilă. Să nu mă grăbesc. Orele sunt încă tinere.
Deşi drumul se repetă, apele nu mai sunt aceleaşi. Şi-au pierdut din semeţia lor tăcută din epoca marilor navigatori, fascinaţi de spaţiul generos al mării şi de libertate. Au prins un alt soi de viaţă. Forfotă, motoare de bărci rapide, un vis lăsat pradă noilor turişti aflaţi în căutarea acelui nerv incandescent ce zămislea altădată sticla, dar şi sufletul lagunei.
O cromatică sprintenă se arată în depărtări. Fiecare edificiu al insulei Burano este un salut al anotimpurilor şi al elementelor esenţiale din care a luat fiinţă totul. E un sentiment straniu: acela că mă aflu într-un centru privilegiat al lumii, unde viaţa palpită în orice consecinţă a sa, iar apele curg înapoi, se retrag în timp, se retrag în mine, aduc cu ele cadenţe ale vremurilor uitate. Mă pierd paşnic în reflexiile lor şi las liniştea să alunge prezentul... Veritabilă imago mundi!
Prima acostare.
Rămân prea puţin pe uscat pentru a desluşi împrejurimile. Umbra campanilei înclinate, încremenită într-o vână dureroasă, continuă să mă urmărească.
Se desface parâma. Mazzorbo. Torcello: case vechi, unele cu glastre la ferestre. Mă încântă aerul arhaic al cărămizii dezvelite, unduirea florilor atârnânde, cheiurile înguste şi bătătorite, obloanele de lemn ce dau acel farmec nord-adriatic, amestec de spirit continental şi peninsular, într-o continuă neaşezare a formelor. Păcat... aromele... le-am uitat... Data viitoare voi fotografia doar parfumul lagunei.

(Notă. Prima variantă a impresiilor mele de călătorie, scrisă în zorii zilei de 21 iulie, purta un alt titlu: Acostări. O disonanţă semantică m-a determinat să-l modific. Nu e vorba despre sensul denotativ, strict urmărit în intenţia mea, nici de cel conotativ, fără nicio legătură cu textul, ci de cel argotizant. Chiar dacă unele sensuri secundare argotice ale cuvintelor îmi sunt necunoscute până la un moment dat, nu-mi rămân, totuşi, indiferente, pentru că ar deforma semnificaţiile scrisului şi ar trimite spre o altă paradigmă interpretativă.)