Mi-am petrecut luna septembrie înconjurată de cărţi. Acum arată altfel decât în strălucirile verii pe coperţi veline. Dintre pagini răsar semne multicolore, printre rânduri ard sublinieri fluorescente, dublate de notiţe marginale.
Filele de însemnări regăsite mi-au reamintit astăzi că am mai scris între timp pentru spaţiul virtual al cărţii: mici poeme sau alte jocuri spontane şi sprintene ale coincidenţelor. Pe lângă texte s-au strâns fotografii şi fragmente din scrierile altor autori, revelatoare pentru ceea ce defineşte fiinţa mea interioară. Dar am tot amânat tehnoredactarea... Recitesc textele şi-mi dau seama că locul lor e aici, chiar dacă uneori ar putea părea că prezentul nu este timpul lor cel firesc, că sunt devansate de dinamica lumii. Îmi asum riscul acesta pentru că lectura, ca receptare a unui univers artistic, are privilegiul de a actualiza acele scrieri care poartă amprenta unei viziuni profunde şi curate, izvorâte dintr-o zonă a spiritului imposibil de atins şi de maculat.
Aşadar, voi merge mai departe, începând cu un superb imn în proză, un fel de rugăciune aşezată de Denis de Rougemont la finele cărţii sale pe care am mai amintit-o în luna precedentă. Între timp am înţeles că existenţa răului în lume nu trebuie să devină un motiv de deznădejde. Acolo unde răul se manifestă există, inevitabil, binele infinit mai mare. Rugăciunea este pentru albastrul cerului: pentru bine, frumuseţe, lumină, speranţă. Şi pentru îngerii păzitori.
LXVI
ALBASTRUL CERULUI
,,Şi-ţi voi face crestele zidurilor de rubin."
(Isaia 54, 11)
Îi opun Diavolului toate lucrurile lumii cărora el le ignoră virtutea şi splendoarea. Îi opun chezăşiile unei încrederi pe care nu o va atinge niciodată viclenia sa.
Îi opun ierarhiile Ordinii: ordinea cerească şi strigătul de război al Îngerului alb, ordinea lăuntrică a sfinţeniei, ordinea cosmică şi discursul ei imens, ordinea legilor jurate în cetate, ordinea cuvântului şi ordinea virtuţilor.
Îi opun Duhul, Apa şi Sângele, ,,care mărturisesc şi toate trei una sunt" (I Ioan 5, 6-8). Îi opun focul limbilor, Sarea şi Uleiul. Îi opun Pâinea şi Vinul.
Îi opun, de asemenea, operele oamenilor, unde partea sa a fost consumată.
Îi opun albastrul cerului.
Albastrul cerurilor pe care le-am iubit. Albastrul Cerului din Île-de-France, blândeţea artei şi a vârstelor şi surâsul unei femei cu iubirea credincioasă şi veselă. Albastrul cerului din Manhattan, topindu-se ca o inexorabilă bucurie între verticalităţile argintate ale zgârie-norilor. Albastrul cerului Alpilor, moarat de scânteietoarea negreaţă, la amiază, pe tăişul gheţarilor.
Fie ca aceste imagini să risipească farmecele satanice invocate în aceste file, confuziile crepusculare şi larvare în care Prinţul tenebrelor ne aşteaptă oboseala; fie ca ele să facă să se risipească profunzimile înşelătoare pe care el le deschide aventurii dorinţei, încurcându-ne virtuţile în viciile noastre şi gustul nostru firesc al fericirii în ameţeala nenorocirii; şi ca ele să risipească sofismele abisului aşa cum zorii de vară limpezesc ceţurile!
Se spune că demonului îi place ceasul miezului de noapte. O, să ne întoarcem faţa către simbolul universal al rigorii şi al păcii profunde a iertării şi să ne scăldăm privirea în întinderile de puritate arzătoare şi aspră ale albastrului cerului în inima zilei!
(Denis de Rougemont, Partea Diavolului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 181-182)
Filele de însemnări regăsite mi-au reamintit astăzi că am mai scris între timp pentru spaţiul virtual al cărţii: mici poeme sau alte jocuri spontane şi sprintene ale coincidenţelor. Pe lângă texte s-au strâns fotografii şi fragmente din scrierile altor autori, revelatoare pentru ceea ce defineşte fiinţa mea interioară. Dar am tot amânat tehnoredactarea... Recitesc textele şi-mi dau seama că locul lor e aici, chiar dacă uneori ar putea părea că prezentul nu este timpul lor cel firesc, că sunt devansate de dinamica lumii. Îmi asum riscul acesta pentru că lectura, ca receptare a unui univers artistic, are privilegiul de a actualiza acele scrieri care poartă amprenta unei viziuni profunde şi curate, izvorâte dintr-o zonă a spiritului imposibil de atins şi de maculat.
Aşadar, voi merge mai departe, începând cu un superb imn în proză, un fel de rugăciune aşezată de Denis de Rougemont la finele cărţii sale pe care am mai amintit-o în luna precedentă. Între timp am înţeles că existenţa răului în lume nu trebuie să devină un motiv de deznădejde. Acolo unde răul se manifestă există, inevitabil, binele infinit mai mare. Rugăciunea este pentru albastrul cerului: pentru bine, frumuseţe, lumină, speranţă. Şi pentru îngerii păzitori.
LXVI
ALBASTRUL CERULUI
,,Şi-ţi voi face crestele zidurilor de rubin."
(Isaia 54, 11)
Îi opun Diavolului toate lucrurile lumii cărora el le ignoră virtutea şi splendoarea. Îi opun chezăşiile unei încrederi pe care nu o va atinge niciodată viclenia sa.
Îi opun ierarhiile Ordinii: ordinea cerească şi strigătul de război al Îngerului alb, ordinea lăuntrică a sfinţeniei, ordinea cosmică şi discursul ei imens, ordinea legilor jurate în cetate, ordinea cuvântului şi ordinea virtuţilor.
Îi opun Duhul, Apa şi Sângele, ,,care mărturisesc şi toate trei una sunt" (I Ioan 5, 6-8). Îi opun focul limbilor, Sarea şi Uleiul. Îi opun Pâinea şi Vinul.
Îi opun, de asemenea, operele oamenilor, unde partea sa a fost consumată.
Îi opun albastrul cerului.
Albastrul cerurilor pe care le-am iubit. Albastrul Cerului din Île-de-France, blândeţea artei şi a vârstelor şi surâsul unei femei cu iubirea credincioasă şi veselă. Albastrul cerului din Manhattan, topindu-se ca o inexorabilă bucurie între verticalităţile argintate ale zgârie-norilor. Albastrul cerului Alpilor, moarat de scânteietoarea negreaţă, la amiază, pe tăişul gheţarilor.
Fie ca aceste imagini să risipească farmecele satanice invocate în aceste file, confuziile crepusculare şi larvare în care Prinţul tenebrelor ne aşteaptă oboseala; fie ca ele să facă să se risipească profunzimile înşelătoare pe care el le deschide aventurii dorinţei, încurcându-ne virtuţile în viciile noastre şi gustul nostru firesc al fericirii în ameţeala nenorocirii; şi ca ele să risipească sofismele abisului aşa cum zorii de vară limpezesc ceţurile!
Se spune că demonului îi place ceasul miezului de noapte. O, să ne întoarcem faţa către simbolul universal al rigorii şi al păcii profunde a iertării şi să ne scăldăm privirea în întinderile de puritate arzătoare şi aspră ale albastrului cerului în inima zilei!
(Denis de Rougemont, Partea Diavolului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 181-182)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu