Joi, 29 octombrie, am avut ocazia să particip la Simpozionul 40 de ani de învăţământ filologic sibian, organizat de Universitatea ,,Lucian Blaga" din Sibiu. Comunicările ştiinţifice prezentate au reunit contribuţiile doctorale reprezentative pentru tematica generoasă aflată pe agenda de lucru a cercetătorilor. M-au impresionat anumite intervenţii prin seriozitatea abordării şi structurarea minuţioasă a viziunii personale despre fraţii Acterian, drama personajului în romanul religios românesc, poezia temniţelor, proza lui Emanuil Bucuţa.
Prezentarea mea a scos la lumină Tipurile de personaje din naraţiunea memorialistică a detenţiilor postbelice, articulate pe două paradigme tipologice: deţinuţii politici din România anilor 1947-1964 şi agenţii sistemului represiv, instrumente ale distrugerii fiinţei umane şi a demnităţii sale. Ramificaţiile desprinse din tipologiile fundamentale m-au determinat să configurez două tipare comportamentale şi fizionomice (deşi acestea nu au fost singurele criterii de analiză): unul flexibil, deschis, adaptat la varietatea profunzimilor sufleteşti unicizate, altul rigid, închis, recurent, evocând imagini tipice, colective şi panoramice. M-au preocupat aspecte corelative precum relaţiile dintre deţinuţii politici şi anchetatori/ torţionari/ gardieni, glisarea dinspre realitatea exterioară, agresivă şi asediantă, spre spaţiul compensativ al interiorităţii, prin revelaţia credinţei, evadarea în creaţie şi fantezie sau prin reflexivitate şi luciditate - tot atâtea bastioane ale apărării în faţa barbariei.
Redau mai jos câteva rânduri din comunicare, selectate dintr-un subcapitol drag mie, cel referitor la învingătorii şi supravieţuitorii sistemului, unde am semnalat câteva portrete sufleteşti de o frumuseţe uluitoare. După publicarea lucrării în revista simpozionului, o voi transcrie integral în acest spaţiu personal.
[...] Cu o notă de duioşie este conturat şi portretul lui moş Alexa Pop în volumul Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici: Mă îngrijea ca o infirmieră când veneam bătut, îmi păstra mâncarea când ancheta se prelungea dincolo de ora mesei, dar nu ţinea să mă consoleze, după cum nu mă îndemna să vorbesc despre tortură. S-ar fi zis că mă lăsa să învăţ singur fiecare amănunt al detenţiei.(1) Călit în anii lungi de puşcărie politică şi purtând pe trup tristele semne ale propriilor anchete, bătrânul îl iniţiază discret, în universul carceral, pe tânărul arestat. Prima lecţie învăţată de Florin Constantin Pavlovici de la moş Alexa, în arestul Ministerului de Interne, a fost aceea că niciun nevinovat nu scapă necondamnat din mâna Securităţii. Problema morală a nevinovăţiei deţinuţilor politici este dezbătută în majoritatea memoriilor carcerale. Acest aspect ne îndreptăţeşte să distingem, în afara tipurilor de personaje relevate mai sus, o categorie aparte, foarte cuprinzătoare: inocentul. Sfera inocenţei se extinde asupra tuturor victimelor represiunii într-un sistem totalitar, după cum atrage atenţia Hannah Arendt în Originile totalitarismului: De aici confuzia bunului-simţ, care se întreabă: ce crimă trebuie să fi săvârşit aceşti oameni pentru ca să sufere atât de inuman? De aici, de asemenea, inocenţa absolută a victimelor: nici un om nu a meritat vreodată aşa ceva.(2) Drama deţinuţilor politici este pe măsura acuzaţiilor grave şi absurde care li se aduc: crime, uneltiri, acte de înaltă trădare faţă de regimul comunist. Convinşi de inocenţa lor în raport cu toate acestea şi bulversaţi de severitatea sentinţelor, ei speră mereu că se va dovedi netemeinicia învinuirilor aduse şi li se va face dreptate. Nu cunosc, din păcate, sinuozităţile jocurilor politice, iar viaţa din exteriorul temniţei răzbate în lumea lor prin ecouri trunchiate. [...]
(1) Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 23
(2) Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 550
Addenda (5 noiembrie 2009)
Mâine dimineaţă voi ajunge la porţile fostului lagăr de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. În urmă cu exact 2 ani, în noiembrie 2007, am pornit într-o călătorie asemănătoare spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Sunt două experienţe spirituale care îmi marchează destinul, orientându-mi preocupările spre o anumită zonă de studiu.
Se cuvine să adaug că în fragmentul extras din Originile totalitarismului, subcap. Dominaţia totală, Hannah Arendt se referea, deopotrivă, la victimele lagărelor de exterminare şi de concentrare naziste şi comuniste. Rădăcina răului este unică. Acelaşi trecut totalitar, traumatic, era avut în vedere şi de George Santayana, în celebrele cuvinte înscrise spre aducere-aminte la intrarea în Memorialul de la Sighet, cuvinte pe care le-am mai evocat cândva: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete.
Prezentarea mea a scos la lumină Tipurile de personaje din naraţiunea memorialistică a detenţiilor postbelice, articulate pe două paradigme tipologice: deţinuţii politici din România anilor 1947-1964 şi agenţii sistemului represiv, instrumente ale distrugerii fiinţei umane şi a demnităţii sale. Ramificaţiile desprinse din tipologiile fundamentale m-au determinat să configurez două tipare comportamentale şi fizionomice (deşi acestea nu au fost singurele criterii de analiză): unul flexibil, deschis, adaptat la varietatea profunzimilor sufleteşti unicizate, altul rigid, închis, recurent, evocând imagini tipice, colective şi panoramice. M-au preocupat aspecte corelative precum relaţiile dintre deţinuţii politici şi anchetatori/ torţionari/ gardieni, glisarea dinspre realitatea exterioară, agresivă şi asediantă, spre spaţiul compensativ al interiorităţii, prin revelaţia credinţei, evadarea în creaţie şi fantezie sau prin reflexivitate şi luciditate - tot atâtea bastioane ale apărării în faţa barbariei.
Redau mai jos câteva rânduri din comunicare, selectate dintr-un subcapitol drag mie, cel referitor la învingătorii şi supravieţuitorii sistemului, unde am semnalat câteva portrete sufleteşti de o frumuseţe uluitoare. După publicarea lucrării în revista simpozionului, o voi transcrie integral în acest spaţiu personal.
[...] Cu o notă de duioşie este conturat şi portretul lui moş Alexa Pop în volumul Tortura pe înţelesul tuturor de Florin Constantin Pavlovici: Mă îngrijea ca o infirmieră când veneam bătut, îmi păstra mâncarea când ancheta se prelungea dincolo de ora mesei, dar nu ţinea să mă consoleze, după cum nu mă îndemna să vorbesc despre tortură. S-ar fi zis că mă lăsa să învăţ singur fiecare amănunt al detenţiei.(1) Călit în anii lungi de puşcărie politică şi purtând pe trup tristele semne ale propriilor anchete, bătrânul îl iniţiază discret, în universul carceral, pe tânărul arestat. Prima lecţie învăţată de Florin Constantin Pavlovici de la moş Alexa, în arestul Ministerului de Interne, a fost aceea că niciun nevinovat nu scapă necondamnat din mâna Securităţii. Problema morală a nevinovăţiei deţinuţilor politici este dezbătută în majoritatea memoriilor carcerale. Acest aspect ne îndreptăţeşte să distingem, în afara tipurilor de personaje relevate mai sus, o categorie aparte, foarte cuprinzătoare: inocentul. Sfera inocenţei se extinde asupra tuturor victimelor represiunii într-un sistem totalitar, după cum atrage atenţia Hannah Arendt în Originile totalitarismului: De aici confuzia bunului-simţ, care se întreabă: ce crimă trebuie să fi săvârşit aceşti oameni pentru ca să sufere atât de inuman? De aici, de asemenea, inocenţa absolută a victimelor: nici un om nu a meritat vreodată aşa ceva.(2) Drama deţinuţilor politici este pe măsura acuzaţiilor grave şi absurde care li se aduc: crime, uneltiri, acte de înaltă trădare faţă de regimul comunist. Convinşi de inocenţa lor în raport cu toate acestea şi bulversaţi de severitatea sentinţelor, ei speră mereu că se va dovedi netemeinicia învinuirilor aduse şi li se va face dreptate. Nu cunosc, din păcate, sinuozităţile jocurilor politice, iar viaţa din exteriorul temniţei răzbate în lumea lor prin ecouri trunchiate. [...]
(1) Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor. Chişinău: Editura Cartier, 2001, p. 23
(2) Hannah Arendt, Originile totalitarismului. Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 550
Addenda (5 noiembrie 2009)
Mâine dimineaţă voi ajunge la porţile fostului lagăr de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. În urmă cu exact 2 ani, în noiembrie 2007, am pornit într-o călătorie asemănătoare spre Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet. Sunt două experienţe spirituale care îmi marchează destinul, orientându-mi preocupările spre o anumită zonă de studiu.
Se cuvine să adaug că în fragmentul extras din Originile totalitarismului, subcap. Dominaţia totală, Hannah Arendt se referea, deopotrivă, la victimele lagărelor de exterminare şi de concentrare naziste şi comuniste. Rădăcina răului este unică. Acelaşi trecut totalitar, traumatic, era avut în vedere şi de George Santayana, în celebrele cuvinte înscrise spre aducere-aminte la intrarea în Memorialul de la Sighet, cuvinte pe care le-am mai evocat cândva: Cine uită trecutul este condamnat să-l repete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu