Prin cenuşa suferinţei (partea întâi)

1. Argument

6 noiembrie 2009. De la Oradea la Oswiecim, în Polonia, sunt doar 550 de km. S-ar putea spune că e un drum capricios, cu ocolişuri în zonele joase şi aventuros pe culmile înzăpezite ale Tatrei de răsărit. La poalele munţilor, în apropierea oraşului polonez, zorii sunt învăluiţi de o ceaţă cenuşie şi sumbră care nu prevesteşte, parcă, nimic bun. O brumă stranie se înfăşoară pe ramuri, multiplicându-le în mii de ace îngheţate, ca într-un tablou încremenit şi lipsit de suflare. Aer tăios, rece, nimicitor.

Acesta este timpul povestit, timpul călătoriei mele. Deşi este un trecut recent (dar, totuşi, trecut), am să relatez experienţa mea de cunoaştere la prezent. Orice rememorare presupune o actualizare evenimenţială şi o retrăire la nivel subiectiv a faptelor. De aceea am să las timpul povestirii (al actului narativ propriu-zis) să se întreţese cu timpul povestit. Va rămâne un singur punct de pe axa temporală la care nu mă voi putea referi decât prin reflecţii generate în mod mediat: timpul ororilor petrecute în fostele lagăre de concentrare şi de exterminare de la Auschwitz-Birkenau: 1940-1945. Acest timp este integrat însă în memoria colectivă, în conştiinţa, mentalitatea şi convingerile etice ale tuturor celor care l-au studiat în profunzime.
Printr-un artificiu de compoziţie am să recuperez şi acest timp, căci este esenţial, de neocolit. Voi apela, în a doua parte a relatării ce urmează, la dezvăluirile datorate cercetărilor istorice. În acest demers, voi recurge la un material auxiliar de diseminare a informaţiei: Auschwitz-Birkenau. Histoire et present.

2. Auschwitz I: La porţile infernului

La periferia sud-vestică a oraşului Oswiecim ceaţa devine apăsătoare şi sufocantă. Nu-mi permite, deocamdată, să vizualizez ansamblul, ci doar mici porţiuni răsfirate pe un perimetru de câteva zeci de metri, din umbra cărora se divulgă urme de sârmă ghimpată, ziduri anoste de cărămidă, turnuri de supraveghere înnegrite de vreme. Sârmă, piatră şi cărămidă roasă, totul dispus într-o topografie perfectă. Spaţiul concentraţionar nu-mi arată încă enorma şi monstruoasa sa faţă. Oricât m-aş strădui să recreez din cuvinte atmosfera, n-aş putea s-o transmit la fel de bine precum fotografiile surprinse cu o săptămână în urmă. Multe prejudecăţi se năruie în acest loc al durerii, pe măsură ce adevărurile sunt repuse în drepturile lor fundamentale. Recunosc deja poarta grea de fier, purtând cinica inscripţie ,,Arbeit macht frei"; am văzut-o de nenumărate ori în alte imagini risipite de-a lungul vieţii mele şi ascunse apoi într-un colţ uitat al suferinţei.
Încă nu-mi dau seama că aici e doar începutul, iar mintea mea nu pare pregătită să absoarbă încă dovezile fruste ale barbariei umane. Lipsa semnelor coborârii, ale descinderii în infernal, este înşelătoare. În trecut, la Auschwitz nu se mai cobora decât în camerele de gazare şi în crematorii... Geografia celor trei lagăre şi reţeaua feroviară complicată ce ducea cândva sufletele omeneşti spre un capăt de viaţă sfâşiată atât de abrupt şi de violent sunt toposuri demonizate, locuri în care pământul şi iadul se contopesc într-o tăcere asurzitoare (m-a urmărit acest oximoron pe tot parcursul meu prin lagăre; strigătul izbucnea dureros din fiecare fibră a naturii, din arborii seculari - martori la supliciul inocenţilor, din unghiurile scrâşnite ale pietrelor şi chiar din tăişul sticlos al luminii solare ce a reuşit într-un târziu să străpungă ceaţa şi să-mi desfăşoare adevărata dimensiune a dezastrului).
Fotografiatul este interzis în toate interioarele primului lagăr: în fostele blocuri ale prizonierilor, devenite un muzeu viu, în singura cameră de gazare rămasă intactă şi în crematoriu. Impresia e însă mult mai puternică decât interdicţia pentru vizitatorii veniţi din toate colţurile lumii. Zeci de flash-uri scapără, aproape necontrolat, din mulţime, de parcă s-ar dori păstrarea unor dovezi ale supliciilor, spre neuitare. Din consideraţie pentru victimele Holocaustului şi pentru efortul de conservare depus de muzeografi cu scopul păstrării acestei mărturii esenţiale de istorie contemporană, nu voi ataşa nicio fotografie din interioare.
Încremenesc de câteva ori în faţa unor imagini şocante, despre care-mi vine, chiar şi acum, extrem de greu să scriu; în jurul meu văd oameni plângând. Mă impresionează spiritul polonezilor, mai ales al tinerilor. În jurul orei 11 dimineaţa (ora locală), incinta este deja aglomerată. După apartenenţa autocarelor din parcarea arhiplină, 80% din vizitatori sunt polonezi. Pe toţi ne cutremură, ca un loc blestemat şi nefast, sluţit de energiile rele condensate într-un timp atât de redus, Zidul Morţii, unde au fost curmate cu brutalitate vieţile eroilor, ale luptătorilor (evrei şi deţinuţi politici polonezi) ce au organizat la un moment dat o mişcare de rezistenţă în interiorul lagărului.

Continui prima parte a călătoriei de la începutul lunii noiembrie, călăuzită de ecoul unui îndemn interior. Nu am voie să pun zăgaz fluviului de gânduri, să institui un monopol nociv asupra lor. Rememorarea devine o terapeutică necesară.
Reiau o frântură de amintire şi o derulez repejor până se pierde în clipa întreruptă. Revăd iarăşi feţele pelerinilor ai căror paşi s-au intersectat cu ai mei pe aleile primului lagăr. Abia percep clocotul interior al revoltei, al disperării că urgia nu a fost stăvilită în acele timpuri de sălbăticie. Parcă aud plânsul inocenţilor, le văd chipurile prinse într-o crispare fotografică rămasă ca mărturie pentru eternitate pe zidurile interioarelor. Urmele lor... Rămăşiţele unor vieţi pierdute, spulberate de suflul atrocităţilor.
Copiii şi tinerii pe care-i însoţesc sunt admirabili, cu stele galbene prinse în piept, ca un omagiu adus victimelor terorii. Ne simţim mai aproape astfel, anulăm distanţa temporală, înţelegem că o imensă responsabilitate se lasă greu pe umerii noştri de acum înainte: aceea de a nu lăsa fiorul unui astfel de trecut să ne invadeze prezentul.

3. Auschwitz II: Birkenau

Lagărul Auschwitz II se află la aproximativ 3 km depărtare de zona de concentrare. Experimentul dement se extinsese, în anii dictaturii naziste, pe o arie uluitor de mare, iar mecanismele de măcinat vieţi se perfecţionaseră. A rămas doar un câmp montruos, halucinantul loc al exterminării, în miezul căruia, suliţată de razele soarelui şi pietrificată de groaza întinderii, am trăit un alt moment dramatic. Oricât m-am străduit, n-am reuşit să cuprind în planul meu vizual întreaga suprafaţă a tragediei.
Din mulţimea de barăci de lemn ale foştilor deţinuţi mai sunt doar câteva, străbătute de o reţea de construcţii de cărămidă asemănătoare unor cuptoare. Restauratorii polonezi sunt neobosiţi, scoţând cu tenacitate la suprafaţă temelii ale clădirilor în care mii de oameni şi-au trăit cândva ultimele zile, în condiţii greu de imaginat.
Pe peron, pe acel peron de la capătul drumului..., tălpile îmi devin ţărână. Paşii refuză să de materializeze, iar răsuflarea rece a pământului, ultragiat şi el, urcă spre sufletul meu. Din nou simt cum se diluează cuvintele şi refuză să înveşmânteze o realitate pe care mintea omului o respinge...
Din fostele camere de gazare şi crematorii au rămas doar ruinele, loc de reculegere pioasă. Am senzaţia că iadul şi-a sporit acolo forţele, şi-a amplificat instrumentele devoratoare, spaţiile de distrugere.
Cerul coboară, liniştea doare, stele galbene se odihnesc pe gândurile unor copii. Un băieţel de 13 ani rosteşte Rugăciunea Morţilor în limba ebraică.

În urmă rămân lacrimi discrete, lumânări, flori, pietre şi stele.