,,...îndată ce începea execuţia, muzica o liniştea, îi da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, cu porturi unde ateriza liniştită.
Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin aceste cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras singur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
Nu-şi dete seama de momentul când coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cândva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.
Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cohiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură."
Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin aceste cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura marmoreeană a palatelor.
Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, arpegiile curbau colinele şi din cheia sol căderi de apă trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi seara cădea în acorduri minore peste cetăţi.
Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o idee gravă, o emoţie concentrată, cu desenul tras singur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase.
Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri înălţate de un suflet victorios, dar fără de fast şi vanitate, trecând peste obstacole învinse de măiestria sufletească.
Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale muzicii una de alta cu un ţărm neîntrerupt şi lin. Aşa asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, Oratoriul.
Nu-şi dete seama de momentul când coralul se substitui instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cândva la Varşovia ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor.
Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a răsturnat nimic din cohiliile în care se acumula melodia numai pentru ea singură."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu