În răstimpul vieţii mele citesc mereu, doar cărţi bune. Uneori descopăr neaşteptate legături între rândurile ce-mi trec prin faţa ochilor, de parcă s-ar amesteca cuvintele, iar frazele s-ar desprinde unele din celelalte. Sunt cărţi pentru suflet, căci numai verbul lor mai poate ridica uneori umerii, şi aşa îngreunaţi de griji mărunte cotidiene.
Şi acum e timpul recitirii. Cu aceeaşi sfială redeschid nişte tomuri grele: mărturii şi documente. Confesiunea scrisă a autorului e deseori la fel de agonică precum în vremea trăirii. Consemnarea documentară, în schimb, are efectul unei umbre a trecutului, lăsate în fire de stenograme sau procese-verbale. Cumva, aceste pagini se leagă, se strâng una într-alta, iar istoria răzbate în volute dureroase.
Nu pot aşeza mai mult pe propria-mi pagină virtuală, referitor la proiectul la care lucrez acum. Nici experienţa de viaţă (nu am trecut prin iadul concentraţionar despre care mărturisesc memorialiştii suferinţei), nici cea a scriiturii (căci voi deveni o adevărată scriitoare numai după ce voi finaliza măcar câteva zeci de pagini publicabile) nu-mi permit încă s-o fac. Iar exigenţele unei analize minuţioase pe care o întreprind cer o anumită discreţie asupra acestui efort analitic ce ar putea vedea, într-un viitor deocamdată incert, lumina tiparului.
Las cuvântul steinhardtian să glăsuiască adevărul despre sine, dublat şi confirmat de documentul aflat la dispoziţia căutătorului pasionat, la fel ca mine, al istoriei nedivulgate până în decembrie 1989, şi ofer câteva pagini din vastul materialul care-mi însoţeşte, zi de zi, efortul de cercetare.
31 Decembrie 1959
[...] Interogatoriul urmează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea ,,Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire ,,la gârlă". Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifăleanu.) [...]
24-26 Februarie 1960
[...] În sala de şedinţe, dând impresia de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci - ca la şcoală, suntem mai mulţi elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. [...]
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea asta. [...]
Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. În numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: ,,Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o ,,mea culpa" generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boerul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. Vl. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muschetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire: ,,Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste."
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
Mi-am prelungit şederea în sihăstria maramureşană timp de trei zile. Noica, alături de mine, în cugetul şi-n închipuirea mea. La Bucureşti i-am exprimat euforica mea recunoştinţă şi i-am împărtăşit intenţia fermă de a duce la îndeplinire sfatul său.
Găsisem ce căutam, întocmai, din plin, har peste har. A înţeles prea repede ce-mi doresc. Cum tot datorită lui făcusem cunoştinţă cu acea situaţie-limită (atât de bine ştiută oamenilor veacului al XX-lea) ce avea să mi se dovedească rodnică şi utilă şi să mă scoată din orbire şi tâmpă nepăsare. Iată, mă călăuzea numai spre esenţe şi descoperiri.
Acolo, în cel dintâi sălaş (al suferinţei care-l învaţă şi-l luminează pe om dacă nu e întru totul ferecat în temniţa unui eu refractar oricărei pedagogii) am ajuns tot împreună cu Noica şi tot pe căile cele mai intelectuale ce se pot concepe.
Care fuseseră capetele de acuzare? Ce învinuire principală ni se adusese? Citirea unor cărţi şi primirea unor scrisori. Care cărţi? La dosar figurau ca piese incriminatorii, în fotocopii, copertele unor cărţi tipărite în străinătate de autori români. Care anume? Volumul 1 al Teatrului lui Eugen Ionescu (din cuprinsu-i aveau să fie nu mult mai târziu jucate pe scenele teatrelor noastre: Rinocerii, Lecţia, Scaunele); Mircea Eliade: La foret interdite (traducerea în franceză a Nopţii de Sânziene, făcută de Allain Guillermou, autorul unui minunat studiu despre poezia lui Eminescu ce avea să vadă şi el tiparul în colecţia Eminesciană); Ispita de a trăi (La tentation d'exister) de E.M. Cioran. Tustrei autorii aveau să fie amplu traduşi şi publicaţi de editurile şi publicaţiile periodice româneşti. Atunci însă, sărmanele coperţi, decupate şi foto-copiate (xeroxate) luau în strânsura voluminosului dosar un aspect sinistru asemănător figurilor de ceară de prin muzeele specializate în astfel de exhibiţii, păreau a fi dobândit printr-o operaţie magică instantanee ceva comun cu elementele doveditoare dintr-un produs criminal, a se fi transformat în ipostaze transsubstanţializate de revolvere fumegânde, cuţite smulse din mâna lui Mackie-şişul, bucăţi de carne ciopârţite ori haine purtând irecuzabile şi inctelebile pete de sânge.
Mai era şi o carte semnată de Noica însuşi: Povestiri din Hegel, apoi tipărită cu titlul Povestiri despre om după o carte a lui Hegel de editura Cartea românească (1980).
Şi cine se mai afla în lotul acela de aprigi cititori? Să auzi şi să nu crezi: Alexandru O. Teodoreanu, Vlademir Streinu, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Dinu Ranetti...
Întâmplarea a făcut să fiu aşezat între Noica (la stânga mea) şi Vlademir Streinu (la dreapta mea). Lui Noica am apucat să-i strâng încheietura mâinii drepte şi să-i şoptesc: te iubim, te respectăm, nu te îngrijora, nimeni nu-i supărat. (I se citea - iar verbul acesta aducător de fericire şi de ponoase! - în ochi mâhnirea şi teama că şi-a atras prietenii şi admiratorii într-o năpastă.)
(N. Steinhardt, Ispita lecturii, cap. Cu Noica în Maramureş. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000)
1960 ianuarie 11
Proces-verbal de interogatoriu al lui Nicu Steinhardt în calitate de învinuit
[...] Întrebare: De cine anume ţi-a fost difuzată d-tale scrierea Ispita de a exista şi cui ai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista mi-a fost difuzată în cursul anului 1957 de către Noica Constantin sau Strelisker Beatrice. Mai sigur sunt că Noica Constantin a predat-o lui Strelisker Beatrice care după ce a citit-o mi-a difuzat-o şi mie. La rândul meu, după ce am citit sumar această scriere, am difuzat-o numitului Neuman Manole şi acesta după citire mi-a restituit-o, iar eu am difuzat-o mai departe lui Paleologu Alexandru. După un timp acesta mi-a restituit mie scrierea, cu care ocazie am citit-o mai amănunţit şi apoi am restituit-o lui Beatrice Strelisker, de la care nu mai ştiu cine a luat-o. [...]
Întrebare: Strelisker Beatrice, Paleologu Alexandru şi restul de elemente din grupul d-tale cui anume au difuzat această scriere?
Răspuns: Nu cunosc persoanele cărora le-a fost difuzată scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista de către persoanele din grupul nostru. [...]
Întrebare: Scrierea Pădurea interzisă despre care ai declarat mai sus de cine ţi-a fost difuzată şi cui ai mai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Tot la sfârşitul anului 1957, la una dintre întâlnirile mele cu Noica Constantin, acesta mi-a spus că scrierea Pădurea interzisă a fugarului Eliade Mircea a dat-o pentru a o citi numitei Sanda Stolojan şi mi-a cerut să merg la domiciliul acesteia din Bucureşti-Bd. 1 Mai şi să o iau pentru a o citi şi eu, după care să o difuzez numitului Al. George Sergiu. Conform acestor instrucţiuni, am luat legătura telefonic cu doamna Stolojan şi i-am comunicat hotărârea lui Noica Constantin. Aceasta mi-a cerut să trec pe la domiciliul ei şi să o iau. Astfel că, mergând la domiciliul celei în cauză, aceasta nefiind acasă, mi-a lăsat scrierea Pădurea interzisă unei doamne din acelaşi apartament şi care mi-a înmânat-o. [...]
Întrebare: Căror persoane le-a mai fost difuzată scrierea fugarului Eliade Mircea?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Pădurea interzisă a mai fost difuzată numiţilor Paleologu Alexandru, Strelisker Beatrice, Vetra Gheorghe şi lui Rădulescu Mihai.
Întrebare: Ţi se prezintă o scrisoare. De când datează, cui îi este adresată şi de cine este scrisă?
Răspuns: Scrisoarea ce mi se prezintă datează din 17.XI.1957 şi este scrisă de subsemnatul şi îi este adresată lui Noica Constantin. Această scrisoare am expediat-o lui Noica Constantin la Câmpulung Muscel prin poştă. Eu am declarat în cursul anchetei că am ţinut legătura cu Noica Constantin şi prin intermediul corespondenţei şi scrisoarea ce-mi este prezentată are acelaşi scop.
Întrebare: Citeşte şi declară ce anume îi scriai lui Noica Constantin în alineatul patru al acestei scrisori?
Răspuns: În alineatul al patrulea al scrisorii mele ce-mi este prezentată îi scriam lui Noica Constantin următoarele: ,,Acum, Pădurea am primit-o cu oarecare întârziere. La rândul meu voi fi constrâns s-o trec d-lui Al G. cu întârziere, din cauză că volumul este tare compact, i-am telefonat spre a-i cere scuze şi a-l asigura că va primi neapărat volumul".
Întrebare: La ce anume te referi prin aceste rânduri?
Răspuns: Prin aceste rânduri îi făceam cunoscut lui Noica Constantin că am luat Pădurea interzisă de la Sanda Stolojan şi conform înţelegerii nu am putut să o dau încă lui Al. George Sergiu, iar pentru a mă scuza i-am adresat acestuia un telefon. despre acest fapt eu am declarat în timpul interogării. [...]
(Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989. Bucureşti: Editura Nemira, 2005)
Dezbateri în instanţa de fond
TRIBUNALUL MILITAR AL R.P.R.
Colegiul de fond
Dosar nr. 201/ 1960
ÎNCHEERE
[...] Steinhardt Nicu Aurelian element duşmănos regimului a păstrat o strânsă legătură cu Noica Constantin prin Beatrice Strelisker după ce a aflat că are domiciliu obligatoriu în oraşul C. Lung. Muscel, acolo a cunoscut şi pe Paleologu Alexandru sub numele de Creifeleanu, discutând împreună modul de lucru în care să interpreteze în mod duşmănos scrierile filozofului german Hegel, şi să le difuzeze în cercul lor de prieteni, ceea ce a şi făcut în vara anului 1957.
A participat la discuţiile duşmănoase faţă de regim cu care ocazie s-au popularizat scrierile duşmănoase ale fugarilor români Mircea Eliade şi Cioran Emil introduse în ţară în mod clandestin, de Acterian Sadova Maria, scrieri pe care el însuşi le-a difuzat lui Algeorge şi Paleologu. A fost de acord pentru multiplicarea în mai multe exemplare a articolului lui Cioran Emil sustras dela fondul special al bibliotecii Academiei de Paul Dimitriu din revista franceză Nouvelle Revue Francaise, articol care a fost difuzat la numeroase persoane. [...]
(Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A, Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., cap. Procesul. Bucureşti: Editura Vremea, 1996)
Şi acum e timpul recitirii. Cu aceeaşi sfială redeschid nişte tomuri grele: mărturii şi documente. Confesiunea scrisă a autorului e deseori la fel de agonică precum în vremea trăirii. Consemnarea documentară, în schimb, are efectul unei umbre a trecutului, lăsate în fire de stenograme sau procese-verbale. Cumva, aceste pagini se leagă, se strâng una într-alta, iar istoria răzbate în volute dureroase.
Nu pot aşeza mai mult pe propria-mi pagină virtuală, referitor la proiectul la care lucrez acum. Nici experienţa de viaţă (nu am trecut prin iadul concentraţionar despre care mărturisesc memorialiştii suferinţei), nici cea a scriiturii (căci voi deveni o adevărată scriitoare numai după ce voi finaliza măcar câteva zeci de pagini publicabile) nu-mi permit încă s-o fac. Iar exigenţele unei analize minuţioase pe care o întreprind cer o anumită discreţie asupra acestui efort analitic ce ar putea vedea, într-un viitor deocamdată incert, lumina tiparului.
Las cuvântul steinhardtian să glăsuiască adevărul despre sine, dublat şi confirmat de documentul aflat la dispoziţia căutătorului pasionat, la fel ca mine, al istoriei nedivulgate până în decembrie 1989, şi ofer câteva pagini din vastul materialul care-mi însoţeşte, zi de zi, efortul de cercetare.
31 Decembrie 1959
[...] Interogatoriul urmează până la ora trei precis. Oricum, constatarea că n-am fost chemat pentru arestare, că nu voi fi reţinut, mă linişteşte. Mă rătăcesc în formulări vagi, dar partenerii mei ştiu ce vor. Două lucruri nu-mi plac deloc: întrebarea ,,Ce legături infracţionale ai avut cu C. Noica?" şi zâmbetele şi şuşotelile care întâmpină vorbirea mea despre întâlnire ,,la gârlă". Aşa mă înţelesesem cu ea că voi spune unde l-am cunoscut la Câmpulung pe Al. Pal., pe atunci în clandestinitate, cu mustăţi şi numele de Crăifăleanu.) [...]
24-26 Februarie 1960
[...] În sala de şedinţe, dând impresia de pustietate, uriaşă, ne aşează în boxă, tot pe bănci - ca la şcoală, suntem mai mulţi elevi ai liceului Spiru Haret -, acum unul lângă altul, înghesuiţi. Ne plasează pe rând, cum intrăm: mă pomenesc între Noica şi, la dreapta, Vladimir Streinu, Pillat, Sandu L. şi câţiva pentru mine necunoscuţi ocupă banca întâi: co-autorii complotului înfăţişat judecăţii şi pe care-i văd astăzi prima oară. [...]
De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea asta. [...]
Când ni s-a spus că vom avea dreptul să rostim un cuvânt final de apărare ni s-a atras atenţia că putem numai să ne recunoaştem vinovăţia şi să cerem indulgenţa tribunalului. Bolile pot fi invocate? Pot. În numele lui Păstorel se depune un certificat de neoplasm pulmonar.
Cei mai mulţi se mărginesc, pe scurt, a recunoaşte şi a aştepta verdictul. Pillat, cel dintâi, începuse: ,,Deşi n-am fost niciodată un anticomunist, totuşi datorită faptului că am socotit întotdeauna inadmisibilă o doctrină materialistă a violenţei, n-am putut să nu..." Preşedintele a intrat în stare de frenezie; Dinu e întrerupt cu brutalitate, puştile automate par îndreptate dramatic asupră-i. Alecu, emoţionat, face o ,,mea culpa" generală, arată că vede în marxism singura soluţie şi-mi pare că lăcrămează; boerul generos de la paşopt, care sălăşluieşte în fundul sufletului său, a preluat conducerea conştiinţei. Altfel decât Alecu, dr. A. Vl. îşi cere iertare cu vorbe ticluite şi lozinci şi-şi şterge ochii cu emfază. Simina vorbeşte spontan şi iute, ca de pe motocicletă, se cunoaşte că în vinele ei zvâcneşte sângele unui fost membru al Legiunii străine din Africa, unui boier aventurier, unui muschetar, unui paladin care - te miri din ce pricină sau pentru a veni în ajutor celui slab şi pipernicit sau a sfida pe cel tare - nu-şi cruţă nici vorbele, nici pumnii, nici sabia. Noica, demn şi palid, nu se recunoaşte vinovat faţă de codul tribunalului, dar se consideră adânc vinovat faţă de prietenii pe care i-a târât aici după el şi cărora le cere să-l absolve. Marietta Sadova e jalnică, plânge, tuşeşte, se îneacă, evocă cele şaizeci de piese sovietice pe care le-a montat, invocă faptul că n-a avut niciodată moşii ori ranguri.
Dar eu? Eu mi-am pregătit cu grijă, din celulă, eventualul cuvânt final şi-l recit fără oprire: ,,Faptele fiind ceea ce sunt, se cade să arăt două lucruri: primul, că nu am avut intenţia de a unelti, al doilea că dacă aş fi ştiut că volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trăi, putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce nu este) nu l-aş fi citit şi nu m-aş fi asociat la răspândirea lui, deoarece am avut, am şi voi avea întotdeauna faţă de poporul român numai simţăminte de adânc respect şi neţărmurită dragoste."
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1991)
Mi-am prelungit şederea în sihăstria maramureşană timp de trei zile. Noica, alături de mine, în cugetul şi-n închipuirea mea. La Bucureşti i-am exprimat euforica mea recunoştinţă şi i-am împărtăşit intenţia fermă de a duce la îndeplinire sfatul său.
Găsisem ce căutam, întocmai, din plin, har peste har. A înţeles prea repede ce-mi doresc. Cum tot datorită lui făcusem cunoştinţă cu acea situaţie-limită (atât de bine ştiută oamenilor veacului al XX-lea) ce avea să mi se dovedească rodnică şi utilă şi să mă scoată din orbire şi tâmpă nepăsare. Iată, mă călăuzea numai spre esenţe şi descoperiri.
Acolo, în cel dintâi sălaş (al suferinţei care-l învaţă şi-l luminează pe om dacă nu e întru totul ferecat în temniţa unui eu refractar oricărei pedagogii) am ajuns tot împreună cu Noica şi tot pe căile cele mai intelectuale ce se pot concepe.
Care fuseseră capetele de acuzare? Ce învinuire principală ni se adusese? Citirea unor cărţi şi primirea unor scrisori. Care cărţi? La dosar figurau ca piese incriminatorii, în fotocopii, copertele unor cărţi tipărite în străinătate de autori români. Care anume? Volumul 1 al Teatrului lui Eugen Ionescu (din cuprinsu-i aveau să fie nu mult mai târziu jucate pe scenele teatrelor noastre: Rinocerii, Lecţia, Scaunele); Mircea Eliade: La foret interdite (traducerea în franceză a Nopţii de Sânziene, făcută de Allain Guillermou, autorul unui minunat studiu despre poezia lui Eminescu ce avea să vadă şi el tiparul în colecţia Eminesciană); Ispita de a trăi (La tentation d'exister) de E.M. Cioran. Tustrei autorii aveau să fie amplu traduşi şi publicaţi de editurile şi publicaţiile periodice româneşti. Atunci însă, sărmanele coperţi, decupate şi foto-copiate (xeroxate) luau în strânsura voluminosului dosar un aspect sinistru asemănător figurilor de ceară de prin muzeele specializate în astfel de exhibiţii, păreau a fi dobândit printr-o operaţie magică instantanee ceva comun cu elementele doveditoare dintr-un produs criminal, a se fi transformat în ipostaze transsubstanţializate de revolvere fumegânde, cuţite smulse din mâna lui Mackie-şişul, bucăţi de carne ciopârţite ori haine purtând irecuzabile şi inctelebile pete de sânge.
Mai era şi o carte semnată de Noica însuşi: Povestiri din Hegel, apoi tipărită cu titlul Povestiri despre om după o carte a lui Hegel de editura Cartea românească (1980).
Şi cine se mai afla în lotul acela de aprigi cititori? Să auzi şi să nu crezi: Alexandru O. Teodoreanu, Vlademir Streinu, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Dinu Ranetti...
Întâmplarea a făcut să fiu aşezat între Noica (la stânga mea) şi Vlademir Streinu (la dreapta mea). Lui Noica am apucat să-i strâng încheietura mâinii drepte şi să-i şoptesc: te iubim, te respectăm, nu te îngrijora, nimeni nu-i supărat. (I se citea - iar verbul acesta aducător de fericire şi de ponoase! - în ochi mâhnirea şi teama că şi-a atras prietenii şi admiratorii într-o năpastă.)
(N. Steinhardt, Ispita lecturii, cap. Cu Noica în Maramureş. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2000)
1960 ianuarie 11
Proces-verbal de interogatoriu al lui Nicu Steinhardt în calitate de învinuit
[...] Întrebare: De cine anume ţi-a fost difuzată d-tale scrierea Ispita de a exista şi cui ai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista mi-a fost difuzată în cursul anului 1957 de către Noica Constantin sau Strelisker Beatrice. Mai sigur sunt că Noica Constantin a predat-o lui Strelisker Beatrice care după ce a citit-o mi-a difuzat-o şi mie. La rândul meu, după ce am citit sumar această scriere, am difuzat-o numitului Neuman Manole şi acesta după citire mi-a restituit-o, iar eu am difuzat-o mai departe lui Paleologu Alexandru. După un timp acesta mi-a restituit mie scrierea, cu care ocazie am citit-o mai amănunţit şi apoi am restituit-o lui Beatrice Strelisker, de la care nu mai ştiu cine a luat-o. [...]
Întrebare: Strelisker Beatrice, Paleologu Alexandru şi restul de elemente din grupul d-tale cui anume au difuzat această scriere?
Răspuns: Nu cunosc persoanele cărora le-a fost difuzată scrierea contrarevoluţionară Ispita de a exista de către persoanele din grupul nostru. [...]
Întrebare: Scrierea Pădurea interzisă despre care ai declarat mai sus de cine ţi-a fost difuzată şi cui ai mai difuzat-o la rândul d-tale?
Răspuns: Tot la sfârşitul anului 1957, la una dintre întâlnirile mele cu Noica Constantin, acesta mi-a spus că scrierea Pădurea interzisă a fugarului Eliade Mircea a dat-o pentru a o citi numitei Sanda Stolojan şi mi-a cerut să merg la domiciliul acesteia din Bucureşti-Bd. 1 Mai şi să o iau pentru a o citi şi eu, după care să o difuzez numitului Al. George Sergiu. Conform acestor instrucţiuni, am luat legătura telefonic cu doamna Stolojan şi i-am comunicat hotărârea lui Noica Constantin. Aceasta mi-a cerut să trec pe la domiciliul ei şi să o iau. Astfel că, mergând la domiciliul celei în cauză, aceasta nefiind acasă, mi-a lăsat scrierea Pădurea interzisă unei doamne din acelaşi apartament şi care mi-a înmânat-o. [...]
Întrebare: Căror persoane le-a mai fost difuzată scrierea fugarului Eliade Mircea?
Răspuns: Scrierea contrarevoluţionară Pădurea interzisă a mai fost difuzată numiţilor Paleologu Alexandru, Strelisker Beatrice, Vetra Gheorghe şi lui Rădulescu Mihai.
Întrebare: Ţi se prezintă o scrisoare. De când datează, cui îi este adresată şi de cine este scrisă?
Răspuns: Scrisoarea ce mi se prezintă datează din 17.XI.1957 şi este scrisă de subsemnatul şi îi este adresată lui Noica Constantin. Această scrisoare am expediat-o lui Noica Constantin la Câmpulung Muscel prin poştă. Eu am declarat în cursul anchetei că am ţinut legătura cu Noica Constantin şi prin intermediul corespondenţei şi scrisoarea ce-mi este prezentată are acelaşi scop.
Întrebare: Citeşte şi declară ce anume îi scriai lui Noica Constantin în alineatul patru al acestei scrisori?
Răspuns: În alineatul al patrulea al scrisorii mele ce-mi este prezentată îi scriam lui Noica Constantin următoarele: ,,Acum, Pădurea am primit-o cu oarecare întârziere. La rândul meu voi fi constrâns s-o trec d-lui Al G. cu întârziere, din cauză că volumul este tare compact, i-am telefonat spre a-i cere scuze şi a-l asigura că va primi neapărat volumul".
Întrebare: La ce anume te referi prin aceste rânduri?
Răspuns: Prin aceste rânduri îi făceam cunoscut lui Noica Constantin că am luat Pădurea interzisă de la Sanda Stolojan şi conform înţelegerii nu am putut să o dau încă lui Al. George Sergiu, iar pentru a mă scuza i-am adresat acestuia un telefon. despre acest fapt eu am declarat în timpul interogării. [...]
(Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989. Bucureşti: Editura Nemira, 2005)
Dezbateri în instanţa de fond
TRIBUNALUL MILITAR AL R.P.R.
Colegiul de fond
Dosar nr. 201/ 1960
ÎNCHEERE
[...] Steinhardt Nicu Aurelian element duşmănos regimului a păstrat o strânsă legătură cu Noica Constantin prin Beatrice Strelisker după ce a aflat că are domiciliu obligatoriu în oraşul C. Lung. Muscel, acolo a cunoscut şi pe Paleologu Alexandru sub numele de Creifeleanu, discutând împreună modul de lucru în care să interpreteze în mod duşmănos scrierile filozofului german Hegel, şi să le difuzeze în cercul lor de prieteni, ceea ce a şi făcut în vara anului 1957.
A participat la discuţiile duşmănoase faţă de regim cu care ocazie s-au popularizat scrierile duşmănoase ale fugarilor români Mircea Eliade şi Cioran Emil introduse în ţară în mod clandestin, de Acterian Sadova Maria, scrieri pe care el însuşi le-a difuzat lui Algeorge şi Paleologu. A fost de acord pentru multiplicarea în mai multe exemplare a articolului lui Cioran Emil sustras dela fondul special al bibliotecii Academiei de Paul Dimitriu din revista franceză Nouvelle Revue Francaise, articol care a fost difuzat la numeroase persoane. [...]
(Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A, Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., cap. Procesul. Bucureşti: Editura Vremea, 1996)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu