joi, 13 august 2009

La firul cărții

Las deoparte, pentru puțin timp, retrospectiva voiajului în insulele lagunei venețiene. Zilele mai apropiate sunt ale cărții și se cuvine să-i recunosc acesteia locul privilegiat pe care-l ocupă în viața mea. Desigur, sunt mai multe căi de acces spre teritoriul miraculos al sensibilității artistice: Cartea, Muzica, Pictura, Călătoriile, Teatrul, iar enumerația poate continua. Ierarhii nu pot face între diversele categorii spirituale, însă Cartea rămâne, totuși, un punct de convergență. Ascult muzica sublimă și mâna se întinde spre o carte, pânzele pictate sau grafica monocromă îmi evocă imagini intuite sub aparența strict literală a unor cuvinte, în călătorii mă gândesc cu un pic de regret la teancurile de cărți uitate pe masă...

Doamna de la librăria mea preferată, din urbea natală, mă cunoaște bine. Știe mereu ce caut, ce citesc cu plăcere și interes. Pasionatul de literatură înțelege prea bine ce înseamnă imperativul lui aici și acum. Gesturile-i abia schițate, doar de noi știute, trimit spre comorile bibliofilului. Mă îndrept cu precauție spre locul librarului, căci mormanul de cărți purtat în brațe îmi acoperă fața, trece de nivelul ochilor. Nu mai văd decât titlurile săltând jucăușe peste cotoare. Las' că vă prind eu și vă citesc din scoarță-n scoarță! Doamna privește cartea Ninei Berberova și-mi șoptește: Să luați și Toate diminețile lumii... (roman de Pascal Quignard). Bineînțeles că-i ascult sfatul; nu e un simplu librar. Cu ani în urmă a absolvit aceeași secție, de la aceeași prestigioasă universitate care avea să-și pună amprenta definitivă, mai târziu, și asupra formației mele intelectuale. Prima coincidență. Constat că sunt oameni pentru care tinerețea veșnică e o stare de suflet. Nu știu cum se face, dar mulți dintre cei mai tineri oameni pe care-i cunosc au părul cărunt. Alții, în schimb, consideră că tinerețea lor concretă e o virtute, un dat al ființei lor cronologice. Aceștia din urmă mă plictisesc tocmai prin bătrânețea lor obositoare.

A doua coincidență unește beletristica și încercările mele confesive. Regăsesc Veneția (altei vremi) în finalul romanului Trestia revoltată, într-o aură diferită față de tot ce am citit până acum în literatura cetății carnavalurilor. Devine spațiul limpezirilor afective, al clarificărilor interioare, lipsite de orice dramatism exagerat. Însă sfârșitul cărții e prea abrupt, prea decisiv, ireversibil. Prefer finalurile aburoase și deschise din Învierea lui Mozart și Cartea fericirii. Acolo, în imediata apropiere a misterului, se află acea Nina Berberova pe care o îndrăgesc. O idee frumoasă îmi atrage atenția în paginile micului roman: Încă din prima mea tinerețe, consideram că fiecare om pe lumea asta își are al său no man's land, unde își este propriul lui stăpân. (Nina Berberova, Trestia revoltată. București: Humanitas, 2006, p. 35). Într-una din zilele următoare îi voi spune Doamnei că al meu no man's land este librăria ei, unde rămân uneori, citind, ore întregi, departe de freamătul lumii de afară.
N-ar fi prima dată când asemenea analogii îmi atrag atenția. Întortocheate sunt căile cărților și e nevoie de o gândire pe măsură pentru a le desluși: complexă, metaforică, sfidând orice logică plată. E loc aici și de o analepsă. Cu ani în urmă, la un colocviu de literatură comparată am fost provocată să vorbesc despre Zbor deasupra unui cuib de cuci de Ken Kesey. Expunerea a devenit o paralelă interesantă între romanul amintit și 1984 al lui Orwell, descoperind statutul de antiutopii al celor două cărți, parabole, în scriituri diferite, ale aceleiași lumi bolnave (la propriu, în primul roman), chinuite, dezumanizante. Mă temeam că viziunea îmi va fi considerată speculativă, dar am avut plăcuta surpriză să aflu contrariul. Profesorii mei de literatură comparată mi-au mărturisit apoi că am reușit să înlocuiesc analiza structurilor narative cu revelarea unor structuri ale gândirii, cu apăsare pe alte dimensiuni ale capodoperelor, de altă natură decât modelele tradiționale structuraliste și formaliste.
Cert este că vocația analogiei și a conexiunilor, luate în răspăr de unii, nu s-a epuizat, ci, dimpotrivă, a atins zone nebănuite.

Așa că, iată-mă în prezent la a treia coincidență: pur beletristică. Diegeza din Trestia revoltată începe în 2 septembrie 1939, aducând torturant istoria reală în ficțiune. Referințele factuale sunt clare, precise, iar cititorul inițiat umple spațiul elipselor narative. Catastrofa istoriei reconstituie un decor sumbru, fără a pătrunde în prim planul operei; acesta este spațiul consecințelor asupra naratoarei și relației sale cu lumea. Trec mai departe. Același an revine într-o altă carte deschisă recent sub ochii mei: Partea Diavolului de Denis de Rougemont, un eseu despre existența răului și multiplele sale forme. Până acum autorul mi-era cunoscut datorită contribuțiilor sale la o filosofie a iubirii, alăturându-se altor gânditori precum Octavio Paz și Jose Ortega y Gasset. Acest scriitor rafinat, atent la nuanțe și de o mare delicatețe a formulărilor trece frontiera spre ținuturile interzise, smulge măștile Diavolului, îi demontează alibiurile și-i demonstrează plurimorfismul: Incognitoul, Îngerul căzut, Prințul acestei lumi, Ispititorul, Mincinosul, Acuzatorul, Legiunea. Lecția esențială pe care o consemnează autorul este tocmai cea a existenței Diavolului. Extras din mascarada aceasta cronică și bufonă (Denis de Rougemont, Partea Diavolului. București: Humanitas, 2006, p. 16) creată de imaginile legendelor medievale, dincolo de cornițe, ochii roșii și coada lungă, el capătă o realitate refuzată, din păcate, de omul modern, captiv al raționalismului născut în secolul Luminilor. Mai am încă două capitole de citit, dar întrevăd deja că această carte îmi va rămâne un reper esențial, chiar dacă demersul filosofic îl depășește pe cel al istoriei religiilor (există, totuși, în contrapondere, o esențială contribuție mitologică), iar dintre numeroasele ipostaze umane ale răului din secolul trecut este amintit doar un singur nume de tristă rezonanță.

A patra coincidență: zilele trecute îmi propuneam să recitesc Florile răului. Ei bine, chiar începutul cărții lui Denis de Rougemont mi-a înlăturat toate prejudecățile interpretative asupra operei lui Baudelaire, pe care le acumulasem până atunci: În Micile poeme în proză ale lui Baudelaire, poate fi citită fraza cea mai profundă pe care a scris-o un om modern despre Satana: ,,Cea mai frumoasă șiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” (Ibidem, p. 13)
Va trebui să-l privesc pe Baudelaire altfel decât până acum. Nu ca pe poetul damnat și demonizat de contemporanii săi, ci ca pe cel care a dez-văluit chipul Diavolului. A ridicat vălul și i-a arătat urâțenia.

Întortocheate sunt căile cărților...

Niciun comentariu: