Narațiunile bine construite se aseamănă cu niște corpuri geometrice perfecte, indiferent de registrul stilistic, estetica dominantă sau viziunea personală a creatorului. Aparent un simplu mers înainte, după cum înșelător ne îndeamnă să procedăm etimonul prorsus, pătrunderea în narativ presupune, de fapt, o privire atentă, spirit viu și abilitatea de a-i sesiza straturile. Abia în miezul acestei sfere se contemplă spectacolul capodoperei.
De curând am urmărit seria unor coincidențe puse în lumina lecturilor mele din narațiuni diverse. Dacă aș extinde reflecția asupra elementelor intrinseci narativității, probabil că aș descoperi o textură migăloasă, un textus, de fapt, între feluritele ilustrări ale prozei. Căci numai despre proza narativă scriu acum, fie ficțională sau faptic-evenimențială, iar termenii din familia ei lexicală vor fi recurenți. În cel puțin două studii remarcabile, Adevărul minciunilor și Scrisori către un tânăr romancier (volum în care epistolarul e, mai degrabă, un artificiu eseistic, mizând pe funcția fatică a comunicării ca un liant între eul discursiv și eul receptiv), Mario Vargas Llosa a cristalizat toate esențele ce compun lumea epicii: Timpul, Spațiul, Personajul... Aceasta e doar teoria. Poate fi seducătoare în ritmul și maniera unui teoretician/ estet/ grațios cunoscător al propriei ficțiuni precum Llosa. Cititorul obișnuit caută altceva. El vrea cuvânt, imagine, lume narată și istorie povestită. Nu-l interesează conceptele lui Jaap Lintvelt, Gerard Genette și Tzvetan Todorov despre viziune, perspectivă, narator heterodiegetic sau homodiegetic, despre relația dintre narator și naratar.
De curând am urmărit seria unor coincidențe puse în lumina lecturilor mele din narațiuni diverse. Dacă aș extinde reflecția asupra elementelor intrinseci narativității, probabil că aș descoperi o textură migăloasă, un textus, de fapt, între feluritele ilustrări ale prozei. Căci numai despre proza narativă scriu acum, fie ficțională sau faptic-evenimențială, iar termenii din familia ei lexicală vor fi recurenți. În cel puțin două studii remarcabile, Adevărul minciunilor și Scrisori către un tânăr romancier (volum în care epistolarul e, mai degrabă, un artificiu eseistic, mizând pe funcția fatică a comunicării ca un liant între eul discursiv și eul receptiv), Mario Vargas Llosa a cristalizat toate esențele ce compun lumea epicii: Timpul, Spațiul, Personajul... Aceasta e doar teoria. Poate fi seducătoare în ritmul și maniera unui teoretician/ estet/ grațios cunoscător al propriei ficțiuni precum Llosa. Cititorul obișnuit caută altceva. El vrea cuvânt, imagine, lume narată și istorie povestită. Nu-l interesează conceptele lui Jaap Lintvelt, Gerard Genette și Tzvetan Todorov despre viziune, perspectivă, narator heterodiegetic sau homodiegetic, despre relația dintre narator și naratar.
Pentru mine, însă, toate acestea dau un sens lecturii. Conferă greutate sau, dimpotrivă, ușurătate prozei citite (niciun cuvânt scris cu caractere cursive nu are conotație peiorativă).
Citesc acum două tipuri de cărți. Nu pentru că n-aș fi o cititoare consecventă (căci sunt), ci pentru că au ecouri diferite în conștiința mea, plonjând uneori spre dimensiuni extreme: agonie și extaz, tristețe și împlinire. Găsesc, pe de o parte, prospețimea reconfortantă a beletristicii, cu toate notele ei de ficționalitate, ce-și ia de mână cititorul și-l poartă spre visare. E un deliciu să le culeg fir cu fir. Pe de altă parte, sunt acele cărți grele ca niște pietre imense de râu, aflate într-o îndârjită luptă cu uitarea și mistificarea: memorii, confesiuni, jurnale. Mărturisiri brutal de sincere despre un timp al ororilor, surprinse într-o polifonie dezarmantă. Tentațiile dureroase ale evocării devin tot atâtea coborâri în subterane ale lumii și ale ființei, deopotrivă. Sunt cărți atât de vii, încât îmi aud propria răsuflare în paginile lor.
Înțeleg mai bine de ce am acum pe masa priorităților, într-un neobișnuit haos, volume de Saul Bellow, Constantin Noica, Pascal Quignard, Valeriu Anania, Mihail Bulgakov, Ion Ioanid, Andre Glucksmann, Antonio Lobo Antunes, Cinghiz Aitmatov, Denis de Rougemont... Alunec deseori dinspre un univers spre altul, iar cărțile mereu deschise spre lectură sunt extrem de variate. Nu e greu ca în acest BUGHI MAMBO RAG (cum inspirat numea N. Steinhardt rezonanțele polifonice din spațiul carceral) să observ fiecare punte de legătură dintre marile cărți ale literaturii universale. Dintr-o scânteie s-a născut acea paralelă despre care am mai scris, din două denumiri generice (în versiunea românească), aparent insignifiante: Sora Șefă și Fratele cel Mare - S.S. și F.M. În acele abrevieri, cu toate consecințele lor asupra parabolelor, s-a ivit spațiul de trecere între cele două mari romane. De la un nimic am început să desfășor nivelurile mai complicate ale narațiunilor în alte grile asociative.
Oricum, din toate exercițiile de narativitate am învățat un fapt esențial: pentru a înțelege un text trebuie să pornesc de la zero. Altfel spus, trebuie desțelenită rădăcina pentru a cerceta pământul ce nutrește planta. Miile de firicele date în vileag (adică scoase în lume) sunt dovezi ale unei structuri sănătoase și viguroase sau, din contră, anemiate, sărăcite în sensuri și idei. Asemănătoare e și morfologia narațiunilor.
Din majoritatea cărților citite recent încerc să extrag anumite profiluri, modele psihologice, urmând o paradigmă a ritualurilor negative. Analizele par alunecoase, ipostazele greu de încadrat, iar exegeza literară nu mă prea ajută din pricina unui anumit schematism. Am descoperit că nu se pot face generalizări în acest domeniu. Răul are nenumărate măști și niciodată aceleași. De aceea mi-am îndreptat tăișul spre rădăcina lui. Pentru a putea discerne răul de bine cercetătorul trebuie să-l cunoască în profunzime, să-l dibuie în sălașurile sale pământești și să-i incizeze esența. Deocamdată două cărți mă călăuzesc în dificila încercare de a descoperi germenii răului coborâți într-o galerie grotescă a lumilor sumbre: Partea Diavolului de Denis de Rougemont și Discursul urii de Andre Glucksmann. Deși nu sunt narațiuni, își găsesc locul aici. Pot fi o fărâmă din Creanga mea de Aur, atât de necesară în incursiunea prin spațiul infernal. Dar pentru o vedere panoramică și clară asupra fenomenelor provocate de rău, în cele mai agresive forme ale sale, mai sunt atât de multe cărți de citit... Și, paradoxal, în loc să fiu cuprinsă de deznădejde, simt cum mă asaltează o bucurie nemărginită!
Parcă-mi amintesc de Winston Churchill...
Înțeleg mai bine de ce am acum pe masa priorităților, într-un neobișnuit haos, volume de Saul Bellow, Constantin Noica, Pascal Quignard, Valeriu Anania, Mihail Bulgakov, Ion Ioanid, Andre Glucksmann, Antonio Lobo Antunes, Cinghiz Aitmatov, Denis de Rougemont... Alunec deseori dinspre un univers spre altul, iar cărțile mereu deschise spre lectură sunt extrem de variate. Nu e greu ca în acest BUGHI MAMBO RAG (cum inspirat numea N. Steinhardt rezonanțele polifonice din spațiul carceral) să observ fiecare punte de legătură dintre marile cărți ale literaturii universale. Dintr-o scânteie s-a născut acea paralelă despre care am mai scris, din două denumiri generice (în versiunea românească), aparent insignifiante: Sora Șefă și Fratele cel Mare - S.S. și F.M. În acele abrevieri, cu toate consecințele lor asupra parabolelor, s-a ivit spațiul de trecere între cele două mari romane. De la un nimic am început să desfășor nivelurile mai complicate ale narațiunilor în alte grile asociative.
Oricum, din toate exercițiile de narativitate am învățat un fapt esențial: pentru a înțelege un text trebuie să pornesc de la zero. Altfel spus, trebuie desțelenită rădăcina pentru a cerceta pământul ce nutrește planta. Miile de firicele date în vileag (adică scoase în lume) sunt dovezi ale unei structuri sănătoase și viguroase sau, din contră, anemiate, sărăcite în sensuri și idei. Asemănătoare e și morfologia narațiunilor.
Din majoritatea cărților citite recent încerc să extrag anumite profiluri, modele psihologice, urmând o paradigmă a ritualurilor negative. Analizele par alunecoase, ipostazele greu de încadrat, iar exegeza literară nu mă prea ajută din pricina unui anumit schematism. Am descoperit că nu se pot face generalizări în acest domeniu. Răul are nenumărate măști și niciodată aceleași. De aceea mi-am îndreptat tăișul spre rădăcina lui. Pentru a putea discerne răul de bine cercetătorul trebuie să-l cunoască în profunzime, să-l dibuie în sălașurile sale pământești și să-i incizeze esența. Deocamdată două cărți mă călăuzesc în dificila încercare de a descoperi germenii răului coborâți într-o galerie grotescă a lumilor sumbre: Partea Diavolului de Denis de Rougemont și Discursul urii de Andre Glucksmann. Deși nu sunt narațiuni, își găsesc locul aici. Pot fi o fărâmă din Creanga mea de Aur, atât de necesară în incursiunea prin spațiul infernal. Dar pentru o vedere panoramică și clară asupra fenomenelor provocate de rău, în cele mai agresive forme ale sale, mai sunt atât de multe cărți de citit... Și, paradoxal, în loc să fiu cuprinsă de deznădejde, simt cum mă asaltează o bucurie nemărginită!
Parcă-mi amintesc de Winston Churchill...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu