Dialog poetic... cu o singură dedicaţie

Aparent, creaţiile pe care le propun astăzi spre lectură se află într-un anti-dialog poetic, motiv ce m-a determinat să renunţ la titlul iniţial şi să mă concentrez asupra unei singure dedicaţii lirice. Francesco Petrarca este un remarcabil reprezentant al Prerenaşterii italiene, apărut la finele unei epoci a aşezării cuvântului poetic în matca sa originară şi începutul alteia, de mare strălucire artistică. Este cunoscut drept creatorul sonetului de tip italian, bogat ilustrat în volumul Il Canzoniere, ce include, pe lângă sonetto, speciile sestetto şi canzone. Despre idealul de iubire al acestei epoci, Johan Huizinga afirmă în Amurgul Evului Mediu, referindu-se mai întâi, pentru comparaţie, la cunoscutul l'amour courtois: ,,Dragostea a devenit câmpul pe care a fost lăsată să înflorească toată desăvârşirea etică şi morală. Îndrăgostitul nobil, conform teoriei dragostei curteneşti, devine, prin iubirea sa, virtuos şi pur. Elementul spiritual dobândeşte o importanţă din ce în ce mai mare în poezia lirică; în cele din urmă, efectul dragostei este o stare de sfântă cunoaştere şi de devoţiune: la vita nuova. Trebuia să urmeze o nouă cotitură. În dolce stil nuovo al lui Dante şi al contemporanilor săi se ajunsese la o extremă. Petrarca ezită din nou între idealul dragostei curteneşti spiritualizate şi formele inspirate recent din Antichitate. Iar de la Petrarca la Lorenzo de Medici, cântecul de dragoste, în Italia, face cale-ntoarsă, spre senzualitatea naturală, de care erau pline şi modelele antice atât de admirate." (cap. VIII. Stilizarea dragostei) Dar dincolo de aceste consideraţii lucide şi pertinente se află frumuseţea Sonetului 181, cu toată seva şi armonia rostirii în limba originară. În alegerea celei de-a doua poezii am fost ajutată de un bun cunoscător al literelor, Andrei Bodiu, cu care am foarte multe în comun. Amândoi ne-am petrecut anii studenţiei pe aceleaşi plaiuri şi splaiuri bănăţene, în cel mai cosmopolit oraş al României. Am con-pătimit cu Andrei B., nu cu mult timp în urmă, când a descoperit că un pitecantrop din mass, mic la suflet, mare de patimi (în continuare conform versului eminescian), l-a trădat uneia dintre cele mai sumbre instituţii de tristă amintire din regimul trecut. Andrei B. aparţine actualei generaţii de scriitori tineri, deştepţi, frumoşi (nu mă pot abţine să n-o scriu!), incisivi, cu un registru ironic în obiectivul căruia nu-i deloc comod să intri. Versul său surprinde perfect o lume sordidă, suficientă sieşi, în cea mai cruntă mediocritate a ei, relevând cinismul spiritelor înguste ale momentului, imposibil de recuperat. Spune-mi acum, Andrei, cui să-i rostim noi vorbele de ,,bună dimineaţa", în toate dimineţile-i sterile şi pustii de-acum înainte?! Şi cui să-ţi dedic eu sonetul petrarchist in dolcissima e bellissima nostra lingua?! Sonetto 181 de Francesco Petrarca

Amor fra l'erbe una leggiadra rete

d'oro et di perle tese sott'un ramo

dell'arbor sempre verde ch'i' tant'amo,

benche n'abbia ombre piú triste che liete.

L'ésca fu 'l seme ch'egli sparge et miete,

dolce et acerbo, ch'i' pavento et bramo;

le note non fur mai, dal dí ch'Adamo

aperse gli occhi, sí soavi et quete.

E 'l chiaro lume che sparir fa 'l sole

folgorava d'intorno: e 'l fune avolto

era la man ch'avorio et neve avanza.

Cosí caddi a la rete, et qui m'àn colto

gli atti vaghi et l'angeliche parole,

e 'l piacer e 'l desire et la speranza. Bună dimineaţa de Andrei Bodiu Dar nu ai făcut avere. Nu. În aerul galben ţi-ai lipit pantofii de marginea vagonului gri de murdărie ţi-ai privit degetele prin care s-au scurs calcare prafuri lucioase cretă algocalmin piramidon cretă îţi priveşti ridul de pe frunte în oglinda compartimentului. Parcă un robinet îţi strânge uşor creierul în fiecare dimineaţă.

Memento venețian...

Despre Veneția am scris de nenumărate ori, de fiecare dată când gândurile-mi au simțit dorul libertății, al aventurii și al desprinderii dintr-o lume ternă și rece. Poate de aceea am cercetat cu interes fiecare colțișor al cetății și am contemplat-o în toate veșmintele anotimpurilor sale. Ceea ce am căutat mereu a fost acel spațiu fabulos din trecut, așezat la confluența marilor arte și a unor destine de excepție: scriitori, pictori, compozitori, sculptori, arhitecți, seducători, aventurieri, curtezane. Parfumul diferitelor vârste ale Renașterii italiene pe care le savuram cu înfrigurare în contemplările mele îndelungate...

Călătoriile în lumea cotidiană a Veneției mi-au lăsat însă mereu un gust amar, căci cetatea s-a transformat în ultimul secol într-o atracție universală, pierzându-și parcă, treptat, strălucirea de odinioară. Oricât am palpat, cu ochii închiși, zidurile seculare ruinate, oricât de adânc am inspirat aerul rece sau clocotitor, cu izul specific marilor canale, n-am reușit să simt nicio boare din farmecul cetății de odinioară. Astăzi Veneția este o frumusețe rece, încremenită într-un timp lipsit de căldura acelor suflete care o populaseră și o însuflețiseră pe vremuri. Din când în când, doar câte o ,,bellissima veneziana” sub asediul porumbeilor, în lumina aurorei ireale, mai trezește Piazza San Marco din amorțire...
Nu știu când a început declinul Veneției... Eminescu l-a intuit în celebrul său sonet, în care prevestea crepusculul acelei lumi, un sfârșit ce avea să se confirme în strania scriere a lui Thomas Mann, Moartea la Veneția.
Mă întreb acum, care este Veneția cea adevărată: cea de astăzi, aglomerată, la limita dintre artă, kitsch și spirit comercial, sau cea de ieri, pe care o iubesc și o caut în fiecare reprezentare a vremurilor de altădată, reală sau ficțională?! Răspunsul este în mine. Știu cu certitudine că, dacă ar fi să pot alege să trăiesc într-un alt loc și alt timp, aș alege Veneția secolului al XVI-lea! Și aș vrea să fiu Veronica Franco... și să fiu iubită de Marco Venier... și...