,,Tu, Nichita...”

Când am stat prima dată față-n față cu Nichita Stănescu (mă simțeam de parcă aș fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire), eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coșovei. Am fost atât de intimidat de ochii albaștri, foarte îndepărtați ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră nu am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă. ,,Bătrâne, gata”, mi-a spus până la urmă. ,,Ai dreptate, sunt cel mai prost om din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuși, și să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” ,,Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, ,,am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” ,,Haide, lasă-l pe vă și pe dumneavoastră. Zi-mi tu bătrâne!” ,,Iertați-mă, dar nu pot...” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. ,,Ascultă, tu ești credincios?” ,,Da, bineînțeles.” ,,Și te rogi câteodată lui Dumnezeu?” ,,Da, uneori.” ,,Și cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” ,,Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce voia să spună. ,,Și-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce îmi spui dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita și să fim sănătoși...” De-atunci, în puținele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

(Mircea Cărtărescu, Tu, Nichita...)

Clar de inimă

Orele plutesc pe lângă umărul tău,
sfere-albastre, și-ntre ele e Saturn.
Și cum se duc, se micșorează
mai înserat și mai nocturn.

Nu-mi pare rău, nu-ți pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilăroasă-aproape și suavă
lucește-n ochiul tău nemișcător.

Și uit de ele, uiți și tu de ele,
și-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind, reînviind.
(vol. O viziune a sentimentelor)

Artemis

Tigrii sunt zvelți, fiindcă-i iubește ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea știe.
Palisandrii se-nchină cu umbră grea,
când trece și sună sandaua ei vie.
Ea-și ține inima în trupul meu
și coama și-o ține în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbește când vrea.
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
și gândește ca iarba, în linii!
Ea-și ține timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidră de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, șapte chipuri
cu ale mele-i pot străluci!
(vol. Dreptul la timp)

Elegia a opta, Hiperboreeana
(fragment)

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă și urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.

La frig cu noi și la gheață!
Îmi voi dezbrăca trupul
și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luându-și drept limită
animalele mării.

.....................................................................

Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimții
cerului vinețiu,
pe gheața crăpată
în iceberguri risipite sub cer vinețiu. [...]
(vol. 11 elegii)

Poezia

Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este talpa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
(vol. Necuvintele)

N-ai să vii

N-ai să vii și n-ai să morți
N-ai să șapte între sorți
N-ai sa iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnișoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost și astru
și incest ai fost, prea cast.

Uite-așa rămânem orbi
surzi și ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poți să sorbi
,,S” e rece azi din sunt.
(vol. În dulcele stil clasic)

Sete

Se dizolvă în mine, încet,
chipul tău de piatră solubilă
o, tu, dansând un menuet,
pururea nubilă.

Mă vor bea cândva, zeii,
și vor simți în mine gustul tău,
cândva, când întomna-se-vor teii
de sete și de rău.

Dar încă mai ninge, încă mai ninge
cu tine în mine rămân înghețat
... suavă meninge
și somn tulburat.
(vol. În dulcele stil clasic)

Nod 33 (În liniștea serii)

Am gândit un mod atât de dulce
de a se întîlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
(vol. Noduri și semne - Requiem la moartea tatălui meu)

21 de grame de suflet

Cercetătorul suedez, Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cântări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cântarului său că, indiferent de sex sau de vârstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morții. În conferința de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului... Va să zică 21 de grame!...
(Începutul unui eseu rămas neterminat)

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)