Pe bună dreptate ne putem întreba ce au în comun doi poeți precum Lucian Blaga și Nichita Stănescu, în afară de faptul că s-au ivit în același spațiu literar românesc. Blaga - poetul-filosof venit din ținutul mioritic al Ardealului și Nichita Stănescu - un scriitor fascinant, fiul unei aristocrate rusoaice și al unui comerciant muntean.
Și totuși... Lor le aparține dialogul poetic de astăzi. Blaga a arătat în Trilogia culturii că spațiul este ,,generator de cultură”, configurând o adevărată topografie emblematică, ce se imprimă în creația artiștilor săi. Punțile invizibile ce leagă discursurile marilor poeți duc, fără îndoială, spre rădăcinile unui expresionism sud-răsăritean. E adevărat că Blaga a descoperit expresionismul literar-artistic în mediul vienez de la început de secol XX, filtrat prin lecturile sale din Georg Trakl sau Stefan George. Dar scriitorul a întrevăzut o formă mai puțin explorată, pe filonul unui expresionism sui-generis, cu o accentuată componentă est-europeană, care îmbină elementele spiritualității românești: tracismul, bizantinismul și ortodoxismul. La toate acestea adaugă sofianicul, ,,sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie inițiativă, și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe”.
Interlocutorul său, Nichita Stănescu, este liderul generației neomoderniste, primul care a reușit în anii '60 să salveze literatura română din starea amorfă a proletcultismului și să facă rocada politicului cu artisticul. Se prea poate să vorbim deja despre eforturi intertextualiste, pentru că textul său, pe care îl propun astăzi, a apărut în periodicele ultimilor ani de viață, deci cu mult după fondarea grupării ,,Tel Quel”.
Cele două poezii alese sunt cercetate minuțios în lucrarea Smarandei Vultur (nume bine-cunoscut printre cei preocupați de memorialistica deportărilor în perioada comunismului), Infinitul mărunt. De la configurația intertextuală la poetica operei. Însă, înainte de toate, mai importantă mi se pare lectura și meditația pe marginea acestor texte superbe, de o mare profunzime ideatică în adâncurile lor. Să lăsăm cuvintele să curgă...
Sapă, frate, sapă, sapă
de Lucian Blaga
Sapă, frate, sapă, sapă
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.
Prinde, tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.
Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
și de basmele din fire.
Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele și-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.
Ostenește-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O priveliște de noapte
negrăită te așteaptă.
Zodii sunt și jos subt țară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.
(vol. Vârsta de fier. 1940-1944)
Către fântânar
de Nichita Stănescu
Nu săpa prea adânc, îți zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îți zic
de alt cer, de alte stele
și acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ.
(vol. Opere impersonale - Din periodicele ultimilor ani)
Oarecum ex parte la subiectul tratat în aceste articole episodice, transcriu mai jos, din memorie, o poezie de Lucian Blaga pe care am recitit-o de multe ori zilele acestea, în mai multe ediții, de fiecare dată cu aceeași emoție. Să-mi fie iertată uitarea titlului..., îmi amintesc doar numele volumului, Ce aude unicornul.
Iubită Runa, dragă una,
n-am fi crezut că într-o zi
aceasta cu putință ar fi:
c-un strigăt să atingem Luna.
Nici după drepte mărturii
n-am fi crezut că s-ar putea,
să auzim apoi ecoul
întors în patria de-aci.
Ce fericire ai dori
să ne-o strigăm în zare, Runa?
Alege țipătul ce-i vrednic
să ni-l întoarcă-n noapte Luna.
Și totuși... Lor le aparține dialogul poetic de astăzi. Blaga a arătat în Trilogia culturii că spațiul este ,,generator de cultură”, configurând o adevărată topografie emblematică, ce se imprimă în creația artiștilor săi. Punțile invizibile ce leagă discursurile marilor poeți duc, fără îndoială, spre rădăcinile unui expresionism sud-răsăritean. E adevărat că Blaga a descoperit expresionismul literar-artistic în mediul vienez de la început de secol XX, filtrat prin lecturile sale din Georg Trakl sau Stefan George. Dar scriitorul a întrevăzut o formă mai puțin explorată, pe filonul unui expresionism sui-generis, cu o accentuată componentă est-europeană, care îmbină elementele spiritualității românești: tracismul, bizantinismul și ortodoxismul. La toate acestea adaugă sofianicul, ,,sentiment difuz, dar fundamental al omului ortodox, că transcendentul coboară, revelându-se din proprie inițiativă, și că omul și spațiul acestei lumi vremelnice pot deveni vas al acelei transcendențe”.
Interlocutorul său, Nichita Stănescu, este liderul generației neomoderniste, primul care a reușit în anii '60 să salveze literatura română din starea amorfă a proletcultismului și să facă rocada politicului cu artisticul. Se prea poate să vorbim deja despre eforturi intertextualiste, pentru că textul său, pe care îl propun astăzi, a apărut în periodicele ultimilor ani de viață, deci cu mult după fondarea grupării ,,Tel Quel”.
Cele două poezii alese sunt cercetate minuțios în lucrarea Smarandei Vultur (nume bine-cunoscut printre cei preocupați de memorialistica deportărilor în perioada comunismului), Infinitul mărunt. De la configurația intertextuală la poetica operei. Însă, înainte de toate, mai importantă mi se pare lectura și meditația pe marginea acestor texte superbe, de o mare profunzime ideatică în adâncurile lor. Să lăsăm cuvintele să curgă...
Sapă, frate, sapă, sapă
de Lucian Blaga
Sapă, frate, sapă, sapă
până când vei da de apă.
Ctitor fii fântânilor, ce
gura, inima ne-adapă.
Prinde, tu-n adânc izvoare -
de subt strat stihie blândă.
Să se-aleagă din argilă
ochiuri lucii, de izbândă.
Călători cu turme vie
să se-aplece, să se mire
de atâta adâncime
și de basmele din fire.
Să se curme-n piept cuvântul,
când s-arată că pământul
stele și-năuntru are -
nu numai deasupra-n zare.
Ostenește-te-n amiază
să aduni răsplată dreaptă.
O priveliște de noapte
negrăită te așteaptă.
Zodii sunt și jos subt țară,
fă-le numai să răsară.
Sapă numai, sapă, sapă,
până dai de stele-n apă.
(vol. Vârsta de fier. 1940-1944)
Către fântânar
de Nichita Stănescu
Nu săpa prea adânc, îți zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îți zic
de alt cer, de alte stele
și acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ.
(vol. Opere impersonale - Din periodicele ultimilor ani)
Oarecum ex parte la subiectul tratat în aceste articole episodice, transcriu mai jos, din memorie, o poezie de Lucian Blaga pe care am recitit-o de multe ori zilele acestea, în mai multe ediții, de fiecare dată cu aceeași emoție. Să-mi fie iertată uitarea titlului..., îmi amintesc doar numele volumului, Ce aude unicornul.
Iubită Runa, dragă una,
n-am fi crezut că într-o zi
aceasta cu putință ar fi:
c-un strigăt să atingem Luna.
Nici după drepte mărturii
n-am fi crezut că s-ar putea,
să auzim apoi ecoul
întors în patria de-aci.
Ce fericire ai dori
să ne-o strigăm în zare, Runa?
Alege țipătul ce-i vrednic
să ni-l întoarcă-n noapte Luna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu