,,Nu există popor sau civilizație care să nu aibă poezii, cântece, legende sau povești în care anecdota sau subiectul - mitul, în sensul originar al cuvântului - să nu fie întâlnirea dintre două persoane, atracția reciprocă și eforturile și încercările la care sunt supuse pentru a se uni. La rândul ei, ideea întâlnirii impune două condiții contrare: atracția pe care o simt cei doi e involuntară; vine dintr-un magnetism secret și atotputernic; în același timp, este o alegere. Predestinare și alegere, forțe obiective și subiective, destin și libertate se interferează în dragoste. Teritoriul dragostei e un spațiu pecetluit de întâlnirea între două persoane.” (Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism)
Pentru a prefața dialogul poetic de astăzi, am redat mai sus cuvintele cunoscutului poet și eseist mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. În studiul său dedicat iubirii și erotismului, Octavio Paz comentează marile mituri erotice, trece apoi printr-o preistorie a dragostei, pentru a redefini, în ultima parte, sentimentul în funcție de diferitele paradigme ale epocilor omenirii. Două dintre concluziile sale surprinzătoare se desprind din fragmentul de mai sus; premisele iubirii sunt contrare și complementare totodată: 1. atracția este involuntară și 2. atracția este o alegere. Totul se conjugă apoi în mod armonios într-o supremă recunoaștere, în celălalt, a sufletului-pereche, ducând la o refacere a cuplului arhetipal. În lumina acestor idei cu un substrat mitic, pentru Octavio Paz iubirea este revelație, iluminare, cunoaștere și recunoaștere, în sensul atât de bogat al expresiei franțuzești coup de foudre. Poate că această cheie de lectură pare cam complicată având în vedere frumoasele poezii pe care le propun astăzi și tema lor: iubirea.
Și totuși... Ca să explic mai bine recursul la textul teoretic, am să las deoparte orice altă incursiune critică, analitică sau hermeneutică, concentrându-mă pe experiența mea de lectură. De-a lungul vremii am observat că fiecare lectură personală se încarcă de noi și neașteptate sensuri. Uneori mă întreb cu mirare cum de nu am observat evidențele sau semnele mai mult sau mai puțin ascunse printre rândurile citite. Poate că, de fapt, adevărata lectură, cea care mă captivează cu adevărat, are forma unei spirale; pe măsură ce mă prinde în cercurile ei, lumea și spațiul libertății mele interioare devin tot mai vaste și mai împlinite.
La fel mi s-a întâmplat cu poeziile lui Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Le-am descoperit dialogul cu mulți ani în urmă, le-am reluat prin lectură de nenumărate ori, dar niciodată nu mi-au dezvăluit sensurile lor profunde precum în zilele acestea. Da, vorbesc și acum despre același fascinant Nichita Stănescu, interlocutorul spiritual al marilor creatori români.
Poezia lui Arghezi, Morgenstimmung, are numeroase legături cu marea muzică clasică, chiar titlul fiind o trimitere fără echivoc spre prima parte din suita Peer Gynt de Edvard Grieg (în original, Morgenstemning), pe care am audiat-o prima dată cu mulți ani în urmă și am fost vrăjită de frumusețea ei. Este o ilustrație sonoră ideală pentru lectura operei argheziene, căci nicăieri n-am descoperit trăiri mai pasionale decât la spiritele septentrionului, cu aparență de gheață, dar ardente în adâncurile din care erup, când și când, izvoarele fierbinți.
Dublul poetic, Cântecul lui Nichita Stănescu, evocă tot prin titlul său armonia muzicii, deși cuvintele povestesc mai curând despre eterna căutare a principiului opus. Textul se regăsește și într-o interesantă interpretare, pe notele lui Nicu Alifantis. Dar acum nu prea am dispoziția să-l ascult pe Alifantis. Voi lăsa muzica lui Grieg să-mi învăluie și cea de-a doua lectură, în consonanță cu starea mea aurorală din ultimele zile ale Marii Sărbători... Pentru mine, acum, este precum o întoarcere spre începuturi...
Morgenstimmung
de Tudor Arghezi
Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată...
Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.
(vol. Cuvinte potrivite)
Cântec
de Nichita Stănescu
E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.
(vol. O viziune a sentimentelor)
Pentru a prefața dialogul poetic de astăzi, am redat mai sus cuvintele cunoscutului poet și eseist mexican, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1990. În studiul său dedicat iubirii și erotismului, Octavio Paz comentează marile mituri erotice, trece apoi printr-o preistorie a dragostei, pentru a redefini, în ultima parte, sentimentul în funcție de diferitele paradigme ale epocilor omenirii. Două dintre concluziile sale surprinzătoare se desprind din fragmentul de mai sus; premisele iubirii sunt contrare și complementare totodată: 1. atracția este involuntară și 2. atracția este o alegere. Totul se conjugă apoi în mod armonios într-o supremă recunoaștere, în celălalt, a sufletului-pereche, ducând la o refacere a cuplului arhetipal. În lumina acestor idei cu un substrat mitic, pentru Octavio Paz iubirea este revelație, iluminare, cunoaștere și recunoaștere, în sensul atât de bogat al expresiei franțuzești coup de foudre. Poate că această cheie de lectură pare cam complicată având în vedere frumoasele poezii pe care le propun astăzi și tema lor: iubirea.
Și totuși... Ca să explic mai bine recursul la textul teoretic, am să las deoparte orice altă incursiune critică, analitică sau hermeneutică, concentrându-mă pe experiența mea de lectură. De-a lungul vremii am observat că fiecare lectură personală se încarcă de noi și neașteptate sensuri. Uneori mă întreb cu mirare cum de nu am observat evidențele sau semnele mai mult sau mai puțin ascunse printre rândurile citite. Poate că, de fapt, adevărata lectură, cea care mă captivează cu adevărat, are forma unei spirale; pe măsură ce mă prinde în cercurile ei, lumea și spațiul libertății mele interioare devin tot mai vaste și mai împlinite.
La fel mi s-a întâmplat cu poeziile lui Tudor Arghezi și Nichita Stănescu. Le-am descoperit dialogul cu mulți ani în urmă, le-am reluat prin lectură de nenumărate ori, dar niciodată nu mi-au dezvăluit sensurile lor profunde precum în zilele acestea. Da, vorbesc și acum despre același fascinant Nichita Stănescu, interlocutorul spiritual al marilor creatori români.
Poezia lui Arghezi, Morgenstimmung, are numeroase legături cu marea muzică clasică, chiar titlul fiind o trimitere fără echivoc spre prima parte din suita Peer Gynt de Edvard Grieg (în original, Morgenstemning), pe care am audiat-o prima dată cu mulți ani în urmă și am fost vrăjită de frumusețea ei. Este o ilustrație sonoră ideală pentru lectura operei argheziene, căci nicăieri n-am descoperit trăiri mai pasionale decât la spiritele septentrionului, cu aparență de gheață, dar ardente în adâncurile din care erup, când și când, izvoarele fierbinți.
Dublul poetic, Cântecul lui Nichita Stănescu, evocă tot prin titlul său armonia muzicii, deși cuvintele povestesc mai curând despre eterna căutare a principiului opus. Textul se regăsește și într-o interesantă interpretare, pe notele lui Nicu Alifantis. Dar acum nu prea am dispoziția să-l ascult pe Alifantis. Voi lăsa muzica lui Grieg să-mi învăluie și cea de-a doua lectură, în consonanță cu starea mea aurorală din ultimele zile ale Marii Sărbători... Pentru mine, acum, este precum o întoarcere spre începuturi...
Morgenstimmung
de Tudor Arghezi
Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o după-amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată...
Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.
De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.
(vol. Cuvinte potrivite)
Cântec
de Nichita Stănescu
E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.
(vol. O viziune a sentimentelor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu