Dialoguri poetice în timp și spațiu (I)

În fiecare operă literară citită, mai ales în cele cu serioase virtuți artistice, îmi place să caut reminiscențele unei alte voci sau ecouri ale unor viziuni diferite. Cred că întreaga mare literatură se construiește ca un dialog perpetuu între spirite de o sensibilitate și intuiție covârșitoare, ceea ce înlătură prezumția de solitudine în rândul marilor creatori dăruiți cu harul cuvântului poetic. Poate că aceasta a fost prima formă de intertextualitate, înfiripată încă din zorii literaturii antice, printr-o continuitate de teme, imagini, și motive.
Și totuși... Experiența dialogului poetic dintre Shakespeare și Voiculescu este singulară. Demersul inițiat de poetul român poartă în sine, deopotrivă, germenii sublimului și ai tragicului. Vasile Voiculescu continuă tradiția sonetului elisabetan printr-un artificiu de creație: își ,,închipuie” ultimele sonete ale lui Shakespeare și le numerotează în continuarea acestora. Rezultatul nu e însă tot o închipuire, ci una dintre cele mai spectaculoase realizări poetice din literatura română, care a impus o revalorizare a întregii sale creații. Pentru că Voiculescu spiritualizează iubirea în tonus shakespearean înălțând-o și purificând-o de toate viciile acestei lumi.

105
de William Shakespeare

Nu, dragostea nu-mi e idolatrie
cel ce mi-e drag nu-i idol nicidecum,
la fel mi-e cântecul și-i dat să fie
doar unuia-ncântat, oricând, oricum!
Iubirea-i blândă azi și mâine-i blândă
mereu statornică-i lumina ei,
de-aceea versul cântecul și-l cântă
și pune doar pe-un singur gând temei.
Frumos, blândețe, adevăr - rezumă,
frumos, blândețe, adevăr - spun tot,
cuvinte, trei, ce timpul mi-l consumă,
cu altele să le mai schimb nu pot.

Frumos, blândețe, adevăr, răzlețe,
un singur loc să-l umple or să-nvețe.

(vol. Sonete, traducere de Gheorghe Tomozei)

CLXV
de Vasile Voiculescu

Iubita mea, ai suflet adânc întortocheat
- Vast labirint, ascuns în palatul frumuseții -
În care-un minotaur domnește nendurat,
Flămând de duhul slavei și carnea tinereții...
Mulți îndrăzneți pieiră în tainițele-i sumbre,
Feciori eroici, pradă dați fiarei suverane...
Acum m-alătur și eu fugarnicelor umbre,
Cobor, dar fără teamă-n vârtejul de capcane.
Căci tu mi-ești Ariadna și-mi dăruiești un fir
Din pletele-ți de beznă, o călăuză vie;
Și nu să scap din mână îl țin și îl deșir,
Ci mă afund să intru în neagra-mpărăție;

Dedalicul tău suflet locaș mi l-am ales
Și jur că niciodată din el n-am să mai ies.

1955, ianuarie 8, sâmbătă

(vol. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...)

Notă. Este necesar să ofer o cheie de lectură pentru pătrunderea în tainele sonetului CLXV. M-am gândit mult înainte de alegerea lui pentru a-l transcrie la începutul acestui proiect al meu ce urmărește să dezvăluie câteva splendori dialogice în timp și spațiu. Nu aș vrea să fie greșit înțeleasă alegerea, dar nici nu pot ignora unicitatea acestei poezii în care sufletul spiritualizat al femeii (frumoase) este asemuit cu labirintul mitic, capcană pentru cei neinițiați. Cam atât. Mai departe, singurul, Tezeu, el știe. Pentru că el a ucis minotaurul, eliberând-o pe Ariadna.