Un simplu gând...

Am citit ieri cuvintele simple scrise de o copiliță de 15 ani pe undeva: ,,Fetele bune scriu jurnal; fetele rele nu au timp să scrie." Uneori, cu toată candoarea lor, copiii scriu lucruri mari. Nu știu de ce, cuvintele nu-mi ies din minte și mă provoacă la o reflecție pe tema unei scriituri care explorează fiecare ungher al intimității: jurnalul. Sigur, se știe că există multe tipuri de jurnal: jurnalul intim, jurnalul de idei, jurnalul de lectură sau chiar forme mai complexe, cum ar fi mixajul tuturor acestor tipuri discursive, adunat într-o singură carte. De orice fel ar fi, jurnalul s-a constituit mereu ca o cale de salvare, prin consemnarea unor date esențiale ale existenței autorului său, sau, dimpotrivă, citându-l pe Mihăieș (,,Martor, în regimul diurnului, al luminozității, el este, în nu mai mică măsură, un gen funerar” - Mircea Mihăieș, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea. Iași: Polirom, 2005) este singurul gen care mărturisește despre teritoriile morții. Tocmai de aceea, stilul diaristic oferă celui ce se confesează o gamă extrem de bogată de registre stilistice pentru a cuprinde, de bună-credință, întreaga lume în datele scrisului său sau numai o parte din ea, care-l marchează în mod decisiv. Provocarea nu este însă lipsită de unele capcane, iar aceasta am învățat-o treptat. Despre raportul dintre spațialitate și temporalitate în narațiune s-au scris numeroase tomuri, dar intenția mea nu este acum de a le prezenta, ci de a observa că totul se conjugă într-un continuum spațio-temporal. Altfel spus, de exemplu, o poartă deschisă spre un dialog poate fi o capcană pentru cea care mai crede în minuni virtuale. De aceea, nu spațiul e cuvîntul-cheie.... ci timpul. Da, TIMPUL! El oferă răspunsul și poartă adevărul discursului. Cine știe să citească nu doar spațiul, ci și TIMPUL, intră în zonele adevărului.
Dar nu vreau să mă adâncesc iar în hățișuri. Am făcut-o de atâtea ori și mi-s mâinile pline de zgârieturi și mă dor și abia mai tastez cuvintele.
Paginile jurnalului sunt precum niște imagini întipărite pe o retină a timpului concret, niște instantanee ale zilelor noastre. Izolate de ansamblu, ele nu mărturisesc nimic despre noi. Privite însă în totalitatea lor, dau adevărata măsură a lumii spirituale din spatele aparențelor.
Privind în urmă, afirm cu conștiința senină și cu sentimentul luminos al omului care a dorit mereu să dăruiască: ,,Aceasta sunt eu!”

O săptămână frumoasă!