Eseistica lui N. Steinhardt (3)

Volumul Critică la persoana întâi, apărut în 1983, îi este dedicat lui Sergiu Al-George. N.Steinhardt rătăceşte printre amintiri, cărţi, imagini, idei. Despre prietenii săi - Mircea Eliade, Constantin Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu - scrie fără nicio reţinere, într-un moment în care literatura aservită ideologiei comuniste îi ignoră. În eseul Opera literară a lui Mircea Eliade: literatura ca semnificant, N. Steinhardt propune o nouă abordare a romanelor şi nuvelelor marelui scriitor. Acestea nu se semnifică pe sine, ci semnifică o lume aflată sub pecetea tainei, a numenului, a necunoscutului. E un univers paralel, îndepărtat şi apropiat totodată; e ceea ce Marcel Blecher numea irealitatea imediată. E mai curând vorba de un punct de fierbere a scrisului (N. Steinhardt, Critică la persoana întâi. Cluj-Napoca: Dacia, 1983, p. 88), opus gradului zero al scriiturii, e momentul când ceea ce este scris explodează şi dezvăluie semnificatul. Nu e literatură, ci explorare. Există o serie de determinanţi nerezolvaţi (Ibidem, p. 28), care constituie tot atâtea coordonate ale fantasticului. N. Steinhardt observă că la Eliade toată literatura, orientalistica şi istoria religiilor ţin de un specific naţional.

Problema specificului naţional şi a gândirii tradiţionale este reluată în eseul despre Sergiu Al-George, Cavalerul trac. Obiectul eseului îl constituie lucrarea Arhaic şi universal, pe care Al-George o pregătise încă din perioada detenţiei politice. Descoperă că soluţiile pot fi descoperite doar pe teritoriul antinomiilor. Indianistul este atras de spaţiul mitic românesc, de inconştientul colectiv, de protoistoria noastră, este atras de sculpturile lui Brâncuşi care transcend antinomiile (Ibidem, p. 255) şi sunt epifanii ale lumii transcosmice (Ibidem). Fericirea poate fi o consecinţă a împăcării indianismului cu autenticul românesc, a alăturării celor două extreme; este bucuria dezvăluirii numinosului (Ibidem, p. 256). Şi Eliade descoperă, în alt mod, o posibilitate de armonizare a două antinomii, sacrul şi profanul, în romanul Noaptea de Sânziene.

În Rostiri din Noica, N. Steinhardt configurează condiţia omului autentic, pornind de la reflecţiile lui Noica. Omul autentic este acela care a izbutit a deveni o fiinţă (Ibidem, p. 239). Devenirea întru fiinţă constituie nucleul filosofiei lui Noica şi este formulată într-o extraordinară rostire românească. De aceea, N. Steinhardt îşi numeşte prietenul un sârguincios al gândirii, stăpân al prozei, autentic poet (Ibidem, p. 238).

Rătăcind printre amintirile generaţiei sale îi revine în memorie imaginea profesorului Vasile Pârvan şi teoria sa despre sentimentul tragic al existenţei umane. N. Steinhardt îi ia apărarea în faţa criticilor aduse de Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Constantinescu.

Despre literatura noului val, autorul scrie încă de la începutul cărţii, stabilind o legătură cu volumul Între viaţă şi cărţi, care se încheiase cu eseul despre romanul nou. Romanul modern, construit în maniera unui roman-reportaj, urmăreşte disoluţia tuturor tiparelor şi clişeelor clasice, refuzând sistemul axiologic tradiţional. Se iveşte o lume nouă, o lume ilogică, fără sens, ai cărei predecesori în sens creator sunt Andre Gide şi Friedrich Nietzsche. Se renunţă la cronologia convenţională, acordându-se importanţă doar privirii, gesturilor, instantaneelor, la fel ca în arta fotografică. În plus, scrierile structuraliste anihilează sensurile lumii textului, sâmburele lor de omenesc. Cuvintele eseistului dobândesc inflexiunile zicerilor profetice ale psalmistului modern: Fie ca firmamentul semnificanţilor goliţi de semnificaţie să lucească mai îndurător şi mai senin decât cel al unor semne de noi îndărătnic bănuite a nu fi fără sens! (Ibidem, p. 10)

Dintr-o nouă perspectivă sunt înfăţişate aspecte ale operelor lui Mihai Şora, Florenţa Albu, Vlaicu Bârna, Cezar Baltag, Daniel Turcea, Augustin Buzura, Romulus Bucur, Mariana Marin, Şerban Foarţă. În eseul O! Melancholia..., N. Steinhardt mărturiseşte că volumul Copyright (1975) al lui Şerban Foarţă îi evocă spiritul generaţiei sale, suprarealismul, vremea fericită a României interbelice, prietenii Urmuz, Saşa Pană, Gellu Naum, D. Trosc, P. Păun. Remarcă inteligenţa, memoria, erudiţia şi fineţea intelectuală a lui Şerban Foarţă. N. Steinhardt îşi divulgă vocaţia căutătorului perpetuu al unei fericiri pierdute. A cunoscut fericirea, afirmă el, în anii cei buni, dar a pierdut-o odată cu instaurarea dictaturii comuniste. Vom vedea într-un alt capitol cum reuşeşte să descopere, totuşi, o nouă fericire, mult mai profundă...

N. Steinhardt nu ignoră creatorii desprinşi din altă vână artistică. Regăsim pagini despre muzica lui Mozart (compozitorul său preferat) şi a lui Johann Strauss, despre picturile lui Salvador Dali şi Nicolae Grigorescu, despre filmele lui Charlie Chaplin şi Buster Keaton sau despre genialitatea lui Einstein. Aşa cum am arătat cu insistenţă, N. Steinhardt nu este un critic limitat, ancorat într-un singur domeniu, ci manifestă disponibilităţi multiple de a scrie şi a vorbi (întotdeauna din ipostaza bunului cunoscător) despre întregul univers al artei adevărate.