Eseistica lui N. Steinhardt (2)

Volumul Incertitudini literare, apărut în 1980, este dedicat memoriei lui Dinu Pillat şi cuprinde o serie de studii pe teme de estetică, despre artă şi forţa ei de fascinaţie. La începutul cărţii, N. Steinhardt notează că a introdus noţiunea de incertitudine în aprecierea critică pentru a protesta împotriva dogmatismului din literatură. Recunoaşte adevărata putere a artei, atunci când aceasta se întemeiază pe seriozitate şi sinceritate. Într-unul din eseuri îi ia apărarea lui John Galsworthy, scriitor ce fusese atacat de susţinătorii Virginiei Woolf, arătând că, deşi cei doi creatori abordează tonalităţi diferite, arta lor este autentică, fiindcă exprimarea este sinceră. La fel, descoperă afinităţi între D'Annunzio şi Malraux, observând că ambii privesc arta ca pe o formă de posibilă manifestare a setei de a trăi şi făptui (N. Steinhardt, Incertitudini literare. Cluj-Napoca: Dacia, 1980, p. 8) şi acordă importanţă curajului artistic şi acţiunii.

În al doilea capitol, Arta fermecătoare, N. Steinhardt subliniază farmecul şi aventura lumii din literatura pentru copii, imaginarul artistic şi universul insulelor din romanele lui Jules Verne.

În capitolul Arta în totalitate revine la Fantasticul lui Mircea Eliade, al cărui specific îl circumscrie în sfera fantasticului răsăritean. N. Steinhardt va relua mai târziu această idee în eseurile despre Mircea Eliade şi Sergiu Al-George din volumul Critică la persoana întâi. Observă că Eliade construieşte mai multe lumi posibile; miraculosul propune noi realităţi guvernate de alte legi. Realitatea primă pare să fie doar o maya, o iluzie, în care cititorul descoperă locuri şi evenimente excepţionale, iniţiatice. În schimb, lumea construită în romanul lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, configurează un univers apăsător, degradat şi infam. N. Steinhardt relevă geniul literar al lui Buzura, care a reuşit să proiecteze în acest spaţiu un Om, singura fiinţă salvată de sub incidenţa brutalităţii şi a răutăţii, singurul cu care se poate dialoga.

Capitolul Tâlcurile artei cuprinde câteva eseuri despre arta modernă. În Sila, scârba şi greaţa, N. Steinhardt analizează jurnalele şi însemnările zilnice din care se desprind starea de plictiseală, dispreţul pentru orice formă de activitate, dezinteresarea. Consideră că aceşti autori urăsc viaţa, se urăsc pe ei înşişi. Jurnalul fericirii este o replică polemică la o asemenea atitudine faţă de existenţă. Aici, dragostea de viaţă, rezistenţa fizică şi psihică în faţa greutăţilor ei se manifestă la superlativ. Eseul Arta generată sau făcută? propune o paralelă între creaţiile tradiţionale şi cele naturiste. Pentru acestea din urmă, arta este o formă de viaţă. În piesele moderne, în care se regăseşte tehnica happeningului, totul se întâmplă; nimic nu se joacă. Doar actorii se joacă pe ei înşişi.

În fine, capitolul Arta ca năzuinţă distinge două tipuri majore - şi surprinzătoare - ale artei: arta de a trăi şi arta de a muri. A conferi morţii măreţie, a o ridica la rang de artă, înseamnă a-i da un sens. Pentru N. Steinhardt, ţinuta reprezintă arta de a trăi şi a muri cu demnitate. (Ibidem, p. 373)