Eseistica lui N. Steinhardt (4)

Volumul Escale în Timp şi Spaţiu, publicat de N. Steinhardt în 1987, este dedicat memoriei marilor dascăli. Profesoratul, ca menire socratică, este miezul multor eseuri cuprinse în această lucrare. Autorul consideră că cel care a transformat profesoratul în ideal a fost Constantin Noica. De aceea, şi în acest volum face numeroase referiri la şcoala marelui gânditor, în capitolul Catharii de la Păltiniş. Stabilit din 1974 la Păltiniş, Noica şi-a aflat fericirea şi împlinirea întru spirit. Elevii săi, Gabriel Liiceaanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, sunt asemenea nobililor cathari, consideră N. Steinhardt. Trăind o perioadă îndelungată într-un castel spiritual situat la înălţime, în apropierea infinitului ceresc, ei cunosc, alături de dascălul lor, starea de fericire şi de trăire paradisiacă.

Prin alţii spre sine, volum apărut în 1988, evocă personalitatea lui Constantin Noica şi cuprinde o parte din eseurile şi recenziile publicate în Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Escale în Timp şi Spaţiu. N. Steinhardt îşi consideră cartea o spovedanie generală. Studiile inedite sunt despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Titu Maiorescu.

În eseul Greu este a vorbi despre Eminescu, N. Steinhardt descoperă o serie de asemănări între destinul marelui poet şi destinul poporului român. A vorbi despre Eminescu înseamnă, pentru român, a se descoperi pe sine însuşi. Eminescu, Luceafărul şi Mioriţa sunt cele trei mistere ale culturii româneşti, consideră eseistul. A încerca să vorbim despre Eminescu înseamnă a ne situa într-un joc abisal, al oglinzilor paralele, într-o căutare demonică, în sens creator. El scrie pentru sine, atâta doar că sinea aceea se confundă cu jungianul inconştient al neamului său (N. Steinhardt, Prin alţii spre sine. Bucureşti: Editura Eminescu, 1988, p. 115). Glossă, la o lectură secundă, reprezintă o îndepărtare de ceea ce osândeşte simţul nostru moral, conştiinţa noastră dreaptă şi trează, o lecţie de ţinută (Ibidem, p. 116).