Eseistica lui N. Steinhardt (1)

Volumele de eseuri şi recenzii semnate de N. Steinhardt şi publicate începând cu anul 1976 cuprind o parte din textele apărute în Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi Secolul XX.

După anii detenţiei politice N. Steinhardt a revenit cu dificultate în viaţa culturală românească. Volumul Între viaţă şi cărţi, apărut în 1976, este înjumătăţit de cenzură. Eseurile despre fenomenul literar contemporan îi sunt respinse. Prefaţa scrisă de Mihai Gafiţa, cel care, fără îndoială, aplicase nemilos actul cenzurii asupra textului, confirmă poziţia ideologică a editorului. Acesta recunoaşte că despre eseurile lui N. Steinhardt nu se poate vorbi cu uşurinţă, fiind necesară, în schimb, lectura lor atentă. Mihai Gafiţa ignoră însă importanţa acestor scrieri în relevarea adevărului şi atitudinea sa confirmă statutul incomod al lui N. Steinhardt pentru oficianţii şi promotorii unei literaturi mediocre, dar dresate în spiritul dogmei comuniste.

N. Steinhardt analizează opera literară din perspective multiple: a hermeneutului, sociologului, semioticianului, structuralistului. Această abordare complexă permite observarea unei relaţii inedite între lumea textului, lucrul textului şi comprehensiunea de sine în faţa acestei construcţii. Deşi recunoaşte că datorează totul marilor tradiţii clasice, N. Steinhardt se raportează mereu la principiile estetice ale modernităţii. Iniţial, acest volum ar fi trebuit să se intituleze Împliniri, deoarece orice lume a textului cunoaşte o împlinire dacă este apropriată de către cititor. Astfel, lumea textului se raportează mereu la viaţă, iar lectura reprezintă parcursul invers, de la carte la viaţă.
În prefaţa proprie, intitulată Autorul, arta şi viaţa, N. Steinhardt mărturiseşte că a ilustrat o serie de scene şi idei (N. Steinhardt, Între viaţă şi cărţi. Bucureşti: Cartea Românească, 1976, p. 20), precum şi atitudinea autorului în faţa vieţii.

Chiar din primul eseu al volumului, Cezar Petrescu, Întunecare, N. Steinhardt se dovedeşte un critic original, preocupat mai mult de gesturi, mişcări şi scene mai puţin semnificative la prima lectură. Dar tocmai acestea au darul de a conferi operei autenticitatea. Aceeaşi idee este reluată în eseul Henri Barbusse, Infernul, unde susţine că lucrurile foarte simple, aparent banale, creează o aură de mister, o notă de senzaţional. Este remarcată tendinţa umană de a arunca mereu privirea spre spaţii interzise, mult mai profunde, deschizătoare de lumi abisale.

O seamă de scriitori consacraţi ai literaturii universale şi scrierile lor de referinţă fac obiectul mai multor eseuri: Francois Mauriac, Lev Tolstoi, Roger Breuil, Thomas Mann, Gustave Flaubert, Marcel Proust, Miguel de Cervantes, F. M. Dostoievski etc.

Atmosfera romanelor lui Francois Mauriac îi aminteşte de spaţiul carceral. Personajele scriitorului francez sunt întemniţate într-un univers apăsător, fără posibilitate de eliberare. Într-un straniu vid existenţial, asemenea unui cerc vicios, actanţii se chinuie reciproc. Cititorul subtil va sesiza asemănările cu universul carceral din comunismul românesc, îndeosebi cu formele de reeducare. Există şi alte motive care-l apropie de romancierul francez, despre care vorbeşte deseori în interviurile sale. Mauriac a dezvoltat o teorie originală a romanului modern, aplicând-o în propriile creaţii, aşa cum va proceda mai târziu Umberto Eco în domeniul semioticii literare.

Romanele fundamentale scrise de Lev Tolstoi şi Gustave Flaubert se aseamănă prin destinul celor două eroine, Anna Karenina şi Emma Bovary. Din romanul lui Tolstoi, N. Steinhardt reţine o scenă mai puţin explorată critic, cea care urmează iubirii trupeşti dintre Vronsky şi Anna. Este momentul în care Vronsky o ucide, de fapt, pe Anna, prin implicaţiile psihologice ale gesturilor sale. La fel, pe Emma o distruge prostia. Nimic nu acuză N. Steinhardt mai incisiv decât prostia. În Doamna Bovary toţi sunt proşti şi totuşi prostia devine temă a unei opere împlinite. (Ibidem, p. 334) Mai târziu, în dialogurile cu Zaharia Sângeorzan, N. Steinhardt va afirma că Emma nu este doar proastă, ci este şi lipsită de feminitate. Adulterul şi trădarea de orice fel sunt aspru condamnate. Anna şi Emma nu-şi află fericirea şi împlinirea prin trădare. Visul, dacă te încumeţi să visezi, e bine să fie înalt. (Altfel riscă să devină ambiţ.) (Ibidem, p. 337)

În aceeaşi situaţie tragică se află personajele Raskolnikov, al lui Dostoievski, şi Brutus, al lui Breuil. Niciunul nu-şi găseşte împlinirea prin crimă. Toţi aceştia sunt nişte căutători ai fericirii pământene, omeneşti. N. Steinhardt actualizează principiul dostoievskian potrivit căruia este imposibil să ne construim fericirea pe nenorocirea, suferinţa ori moartea cuiva.

La opera lui Thomas Mann se referă pentru a sublinia împlinirea acestui artist prin muncă şi artă. N. Steinhardt propune recitirea lui Doctor Faustus ca pe o carte iniţiatică de tip superior.

În eseul Privirea discută despre şcoala descrierii, a decorului, a ceea ce se oferă privirii la o lectură de suprafaţă, ce percepe exteriorul lumii create. N. Steinhardt se detaşează de această şcoală a privirii, în care a excelat critica tradiţională.

Eseul ,,Reţeta ideală a romanului nou" prezintă concis, aproape schematic, toate elementele componente, toate paradigmele textuale ale acestui gen literar: prezenţa unui singur personaj, a monologului interior, anonimatul personajului, neaşezarea în timp şi spaţiu (ucronia şi utopia), discursul discontinuu şi prolix, depersonalizarea. Şi de data aceasta se relevă modernitatea ideilor lui N. Steinhardt. Fără a se rupe însă de tradiţie, se întoarce mereu la romanele lui Dostoievski, Cervantes, Proust.