În proza fantastică a lui Ioan Petru Culianu te scufunzi ca într-o mare de smarald. Şi rămâi acolo întru veşnicie. Este un ritual de iniţiere printre pergamente diafane sau colecţii de pietre preţioase, rare pinacoteci ale mineralului, ce captează pe pânzele imaginarului suflul viu al Magnei.
O seducţie a ambiguităţii dă întreaga savoare a narativului culianic. Este spaţiul sacru în care principiile fundamentale dintotdeauna se contopesc: Eu sunt Tu, El şi Ea se conjugă deopotrivă, acolo sau aici nu mai sunt repere, atunci şi acum nu mai denotează nimic, căci deixis-ul pierde forţa de a enunţa coordonatele lumii concrete.
În contextul volumului Pergamentul diafan, Jocul de smarald e o mică bijuterie pe care am putea-o supune unei mitanalize, dar de data aceasta nu dorim să-i desfoliem înţelesurile. Cu atât mai mult cu cât, în mod ciudat, e vorba de un text căruia refuz să-i accept sfârşitul..., întoarcerea în profan şi în derizoriu. Să explorăm această frumoasă dualitate a Fiinţei călătoare în eternitate pentru a-şi întâlni Creatorul: Ea/ El, Zeiţă/ Zeu. Jocul de smarald este unul al analogiilor şi al întâmplărilor fericite.
Pentru că în proza fantastică a lui Ioan Petru Culianu te scufunzi ca într-o mare de smarald. Şi rămâi acolo întru veşnicie...
Jocul de smarald
Totul a început ca un joc. I s-a spus jocul de smarald.
Obişnuia să privească o bucată de piatră verde translucidă şi să pătrundă în interiorul ei. La început, totul era pură fantezie. Nu i se întâmpla să întâlnească fiinţe, doar nişte forme asemănătoare reziduurilor de alte minerale care sunt cel mai adesea prezente în acea varietate de beriliu, numai că mai mari şi mai complicate. Mai târziu, a început să întrezărească înăuntru lungi, misterioase coridoare şi s-a aventurat prin câteva dintre ele, până când teama şi liniştea lumii de smarald au făcut-o să dea înapoi. Alergând cu sufletul la gură, voia să iasă de acolo şi inima-i bătea năvalnic o vreme.
Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură. Presimţea marea de smarald, dar nu putea s-o vadă. Ar fi zis că e undeva înapoi, dar nu exista nici un înapoi. Cum stătea aşa în picioare, o cărare i s-a aşternut în cale, şerpuind printre nişte arbuşti fragili de cristal, galben-verzui, agitaţi de o boare ce aducea foarte mult cu un şarpe înaripat. Ciocnirea lor producea sunete vesele, ca nişte fluierături. A zâmbit şi toţi arbuştii au părut tare fericiţi din pricina asta şi atunci şi-a pierdut un picior şi apoi şi pe celălalt, sau poate asta să fi fost mai târziu, lângă fântâna îngheţată păzită de un impenetrabil fluture de noapte-şoim? Oricum, nu izbutea să-şi mai găsească nici un mădular, dar nu-i păsa câtă vreme îi era lesne să se ducă oriîncotro voia. Mai avea încă ochi şi poate nimic altceva. Îşi arunca privirile de jur împrejur şi totul era în regulă.
Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nici o frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci nici un fel de contrabandă.
Nu putea spune nici măcar ce era ea însăşi, necum ce sau unde era Zeiţa. A trecut un delfin, un iepure negru, un arici. Voia să spună ceva şi nu-şi mai nimerea gura, cu toate că cineva o săruta delicat.
A roşit şi atunci a ştiut că Zeiţa era deopotrivă sărut şi roşeaţă-n obraji şi ţărm purpuriu şi arici şi pierdere a mădularelor şi lipsă de înapoi şi frontieră invizibilă şi iepure negru şi curs de apă surâzător şi suferinţă arbuşti delfin
şi toate acestea o îndemnau să continue şi să treacă dincolo de frontiera de smarald
unde picioarele-i goale atingeau iarba subţire sau poate un câine mare i le lingea
orice ar fi fost era foarte tare îndrăgostită când a traversat frontiera de smarald.
Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea nici un obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald.
Şi cu toate că nu exista nici în afară şi nici înauntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea.
Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin.
[fără sfârşit]
(Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan. Iaşi: Editura Polirom, 2002)
Scriam mai sus că o analiză din perspectivă mitică ar răpi farmecul lecturii vii, dar una dintre cheile de lectură pare de neocolit. Referindu-se la opera de ficţiune a lui Ioan Petru Culianu, Grazia Marchiano oferea ,,sugestia de a explora paradoxalele sale naraţiuni ca pe nişte hărţi mentale, pline de conexiuni între multiple niveluri ale realităţii. La o lectură atentă s-ar putea descoperi, abil disimulate, premoniţii ale scriitorului (...), precum şi anumite note dominante ale biografiei sale marcate de nomadism, de permanenta, imperturbabila cultivare a intelectului şi a înţelegerii iubirii."
O seducţie a ambiguităţii dă întreaga savoare a narativului culianic. Este spaţiul sacru în care principiile fundamentale dintotdeauna se contopesc: Eu sunt Tu, El şi Ea se conjugă deopotrivă, acolo sau aici nu mai sunt repere, atunci şi acum nu mai denotează nimic, căci deixis-ul pierde forţa de a enunţa coordonatele lumii concrete.
În contextul volumului Pergamentul diafan, Jocul de smarald e o mică bijuterie pe care am putea-o supune unei mitanalize, dar de data aceasta nu dorim să-i desfoliem înţelesurile. Cu atât mai mult cu cât, în mod ciudat, e vorba de un text căruia refuz să-i accept sfârşitul..., întoarcerea în profan şi în derizoriu. Să explorăm această frumoasă dualitate a Fiinţei călătoare în eternitate pentru a-şi întâlni Creatorul: Ea/ El, Zeiţă/ Zeu. Jocul de smarald este unul al analogiilor şi al întâmplărilor fericite.
Pentru că în proza fantastică a lui Ioan Petru Culianu te scufunzi ca într-o mare de smarald. Şi rămâi acolo întru veşnicie...
Jocul de smarald
Totul a început ca un joc. I s-a spus jocul de smarald.
Obişnuia să privească o bucată de piatră verde translucidă şi să pătrundă în interiorul ei. La început, totul era pură fantezie. Nu i se întâmpla să întâlnească fiinţe, doar nişte forme asemănătoare reziduurilor de alte minerale care sunt cel mai adesea prezente în acea varietate de beriliu, numai că mai mari şi mai complicate. Mai târziu, a început să întrezărească înăuntru lungi, misterioase coridoare şi s-a aventurat prin câteva dintre ele, până când teama şi liniştea lumii de smarald au făcut-o să dea înapoi. Alergând cu sufletul la gură, voia să iasă de acolo şi inima-i bătea năvalnic o vreme.
Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură. Presimţea marea de smarald, dar nu putea s-o vadă. Ar fi zis că e undeva înapoi, dar nu exista nici un înapoi. Cum stătea aşa în picioare, o cărare i s-a aşternut în cale, şerpuind printre nişte arbuşti fragili de cristal, galben-verzui, agitaţi de o boare ce aducea foarte mult cu un şarpe înaripat. Ciocnirea lor producea sunete vesele, ca nişte fluierături. A zâmbit şi toţi arbuştii au părut tare fericiţi din pricina asta şi atunci şi-a pierdut un picior şi apoi şi pe celălalt, sau poate asta să fi fost mai târziu, lângă fântâna îngheţată păzită de un impenetrabil fluture de noapte-şoim? Oricum, nu izbutea să-şi mai găsească nici un mădular, dar nu-i păsa câtă vreme îi era lesne să se ducă oriîncotro voia. Mai avea încă ochi şi poate nimic altceva. Îşi arunca privirile de jur împrejur şi totul era în regulă.
Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nici o frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci nici un fel de contrabandă.
Nu putea spune nici măcar ce era ea însăşi, necum ce sau unde era Zeiţa. A trecut un delfin, un iepure negru, un arici. Voia să spună ceva şi nu-şi mai nimerea gura, cu toate că cineva o săruta delicat.
A roşit şi atunci a ştiut că Zeiţa era deopotrivă sărut şi roşeaţă-n obraji şi ţărm purpuriu şi arici şi pierdere a mădularelor şi lipsă de înapoi şi frontieră invizibilă şi iepure negru şi curs de apă surâzător şi suferinţă arbuşti delfin
şi toate acestea o îndemnau să continue şi să treacă dincolo de frontiera de smarald
unde picioarele-i goale atingeau iarba subţire sau poate un câine mare i le lingea
orice ar fi fost era foarte tare îndrăgostită când a traversat frontiera de smarald.
Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea nici un obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald.
Şi cu toate că nu exista nici în afară şi nici înauntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea.
Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin.
[fără sfârşit]
(Ioan Petru Culianu, Pergamentul diafan. Iaşi: Editura Polirom, 2002)
Scriam mai sus că o analiză din perspectivă mitică ar răpi farmecul lecturii vii, dar una dintre cheile de lectură pare de neocolit. Referindu-se la opera de ficţiune a lui Ioan Petru Culianu, Grazia Marchiano oferea ,,sugestia de a explora paradoxalele sale naraţiuni ca pe nişte hărţi mentale, pline de conexiuni între multiple niveluri ale realităţii. La o lectură atentă s-ar putea descoperi, abil disimulate, premoniţii ale scriitorului (...), precum şi anumite note dominante ale biografiei sale marcate de nomadism, de permanenta, imperturbabila cultivare a intelectului şi a înţelegerii iubirii."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu