De obicei scriu ziua, iar noaptea citesc, lăsând cuvintele şi sunetele să se întrepătrundă. Prefer să revăd fişele de lectură, să le organizez, să dau coerenţă ideilor.
Dar acum vreau să scriu. Nu despre oricine sau despre orice. Ci despre Jorge Luis Borges, intelectualul care afirma cu modestie despre sine că nu se consideră un mare cititor, dacă se ia cumva în considerare criteriul cantităţii. Chiar dacă nu a citit prea multe cărţi, a recitit, în schimb, cam toate valorile oferite de marea literatură. În plus, nefericita orbire l-a împiedicat de la un moment dat să mai poată mângâia cu privirea cuvintele scrise. În Cărţile şi noaptea, reflecţiile sale despre orbire uimesc prin sinceritatea lor. Descopăr că scriitorul nu s-a adâncit în beznă, ci într-o lume de culori difuze şi strălucitoare. Lumea exterioară fiindu-i interzisă vederii, Borges s-a întors spre sine, îmbogăţindu-şi fiinţa. Pentru el, a fi orb însemna a vedea cu adevărat. Retractil, s-a repliat asupra lumii sale interioare, cu trăiri de o intensitate rar întâlnită la cei care nu au suferit vreodată din pricina pierderii folosinţei vreunui simţ fiziologic. Memoria sa uriaşă s-a dovedit salvatoare, conservând în spirit o întreagă bibliotecă. Cărţile din noaptea cea albă a orbirii au adunat din frânturi de oglinzi lumea lecturilor sale.
În convorbirile publicate de-a lungul timpului cuvintele lui Borges s-au metamorfozat în idei, iar dialogurile şi-au dobândit valoarea lor antică, din vremurile platoniciene.
Cred că fiecare generaţie culturală (în accepţiunea dată de Mircea Vulcănescu termenului de ,,generaţie", în celebrul articol din Criterionul unor timpuri la fel de aurite pentru cultura românească) are nevoie de un Borges care să o scoată din întuneric, să o ajute să descopere valoarea autentică. În paranteză fie spus, pentru adevăraţii intelectuali ai unei epoci prietenia este sfântă, iar spiritul de gaşcă o expresie străină. Borges ne lasă şi această frumoasă lecţie de viaţă. Mai departe voi lăsa cuvintele sale să ,,vorbească". Primele fragmente sunt decupate din conferinţele adunate în volumul Cărţile şi noaptea. Partea a doua a transcrierii este preluată dintr-o evocare a lui Willis Barnstone, dintr-o altă perspectivă, despre Jorge Luis Borges şi Maria Kodama.
Cărţile şi noaptea
[...]Pe mine, care înainte aveam obiceiul să dorm într-un întuneric deplin, m-a jenat multă vreme această lume de pâclă verzuie sau albăstruie şi vag luminoasă, care este lumea orbului... Aşadar, lumea orbului nu este noaptea pe care o presupun oamenii. Bineînţeles, eu vorbesc în numele meu, al tatălui meu şi al bunicii mele care au murit orbi; orbi, surâzători şi curajoşi, iar eu sper să mor asemenea lor... Fireşte, orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care izvorăsc nişte culori: pentru mine, predominante continuă să fie galbenul, albastrul, verdele. Albul a dispărut ori se confundă cu griul. În ceea ce priveşte roşul, el a dispărut complet, dar sper că odată (urmez un tratament) voi putea vedea această măreaţă culoare, această culoare ce străluceşte de asemenea în poezie şi care poartă nume atât de frumoase în multe limbi...
Eu trăiesc în această lume de culori şi dacă vorbesc despre modesta mea orbire personală, o fac deoarece nu o consider o orbire absolută; în al doilea rând, o fac pentru că este vorba de mine, iar cazul meu nu este în mod special dramatic. Dramatic este cazul acelora care îşi pierd brusc vederea. Or, la mine este vorba de un crepuscul lent, o pierdere lentă a vederii, proces care a început de când am început să văd, adică din 1899, şi a continuat până acum. A fost un crepuscul lent, cum am spus, dar pentru intenţiile acestei conferinţe trebuie să caut un motiv patetic. Ei bine, acest moment a fost atunci când am înţeles că mi-am pierdut vederea, vederea mea de lector şi scriitor, când am înţeles că bucuria de a scrie îmi era de atunci înainte oprită. Era anul 1955... [...]
Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfârşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat despre numărul volumelor, mi s-a spus că era în jurul a un milion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii... Atunci am început să înţeleg strania istorie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu. [...]
Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică
Să ne gândim la ceea ce a spus Emerson despre o bibliotecă. El a spus că o bibliotecă este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Aceste spirite se trezesc atunci când le chemăm. Cu alte cuvinte, dacă nu deschidem o carte, această carte - care, literal şi geometric, este un volum - rămâne un lucru între alte lucruri. Însă când o deschidem, când cartea întâlneşte pe cititorul său, atunci are loc actul estetic; altminteri cartea este ceva mort.
Toate aceste consideraţiuni pot să pară ceva evident. Ar mai fi de adăugat totuşi că pentru acelaşi cititor, aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi ne schimbăm, din moment ce suntem (pentru a mă întoarce la citatul meu predilect) ,,râul" lui Heraclit care a spus: ,,omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine". Iar dacă noi ne schimbăm necontenit, se poate spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare amintire despre această lectură în imaginaţia noastră reînnoieşte textul. Deci şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată ,,râul schimbător" al lui Heraclit. [...]
(Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea. Iaşi: Editura Junimea, 1988)
Willis Barnstone, Cu Borges în China: o amintire
[...] M-am gândit mult la legăturile filiale ale lui Borges, la repulsia lui faţă de legăturile ademenitoare şi la categoria de relaţii umane pe care el o stima cel mai mult, prietenia. În acest sens ar fi de amintit atât de multe nume - Rafael Cansinos Assens, Alfonso Reyes, Macedonio Fernandez, Paul Groussac, Emir Rodriguey Monegal, Alicia Jurado, Anneliese von der Lippen, Adolfo Bioy Casares, printre alţii. Desigur, prietenul lui cel mai apropiat a fost Maria Kodama.
Maria a fost aceea care i-a insuflat viaţă lui Borges mai bine de douăzeci de ani. Aşa cum nu se mai întâmplase cu nimeni altcineva, prietenia lor creştea ca seminţele aruncate într-un pământ de o fertilitate surprinzătoare. Maria era acel prieten unic care îi era lui Borges un adevărat sprijin, dar care în acele decenii de dependenţă nu i-a răpit niciodată libertatea. Ea îi citea, îi scria după dictare poemele, povestirile şi eseurile, făcea planuri de călătorie, îl însoţea, mânca împreună cu el, îi comanda mâncarea şi îi tăia carnea şi legumele, toate acestea în timp ce ducea o conversaţie interesantă. Participa la fiecare conferinţă şi interviu. Făcea orice în afară de a gândi şi a vorbi pentru el - aşa cum încercaseră alţii. În fiecare gest exista un echilibru de autoritate şi discreţie, de eficacitate şi bun-simţ. Mai mult decât atât, ea era aceea care, plină de devotament, se simţea uneori privată de libertate. Poate că modul în care îşi organizaseră lucrul, profesionalismul lor, îndatoririle lor, îi ajutau să menţină o relaţie personală care devenea neobişnuit de tandră.
În ultimii ani Borges i-a adresat poeme de dragoste şi i-a dedicat scrierile sale. Călătoreau tot timpul. Într-o zi, la revărsatul zorilor, au zburat împreună într-un balon deasupra Văii Napa. Referindu-se la această călătorie, Borges a vorbit despre fericirea lui de nedescris. ... Borges a scris: ,,Maria şi cu mine am împărţit bucuria şi surpriza de a descoperi sunete, limbaje, amurguri, oraşe, grădini şi oameni, toate diferite şi, în acelaşi timp, unice." [...]
(în Borges despre Borges. Cluj: Editura Dacia, 1990)
Dar acum vreau să scriu. Nu despre oricine sau despre orice. Ci despre Jorge Luis Borges, intelectualul care afirma cu modestie despre sine că nu se consideră un mare cititor, dacă se ia cumva în considerare criteriul cantităţii. Chiar dacă nu a citit prea multe cărţi, a recitit, în schimb, cam toate valorile oferite de marea literatură. În plus, nefericita orbire l-a împiedicat de la un moment dat să mai poată mângâia cu privirea cuvintele scrise. În Cărţile şi noaptea, reflecţiile sale despre orbire uimesc prin sinceritatea lor. Descopăr că scriitorul nu s-a adâncit în beznă, ci într-o lume de culori difuze şi strălucitoare. Lumea exterioară fiindu-i interzisă vederii, Borges s-a întors spre sine, îmbogăţindu-şi fiinţa. Pentru el, a fi orb însemna a vedea cu adevărat. Retractil, s-a repliat asupra lumii sale interioare, cu trăiri de o intensitate rar întâlnită la cei care nu au suferit vreodată din pricina pierderii folosinţei vreunui simţ fiziologic. Memoria sa uriaşă s-a dovedit salvatoare, conservând în spirit o întreagă bibliotecă. Cărţile din noaptea cea albă a orbirii au adunat din frânturi de oglinzi lumea lecturilor sale.
În convorbirile publicate de-a lungul timpului cuvintele lui Borges s-au metamorfozat în idei, iar dialogurile şi-au dobândit valoarea lor antică, din vremurile platoniciene.
Cred că fiecare generaţie culturală (în accepţiunea dată de Mircea Vulcănescu termenului de ,,generaţie", în celebrul articol din Criterionul unor timpuri la fel de aurite pentru cultura românească) are nevoie de un Borges care să o scoată din întuneric, să o ajute să descopere valoarea autentică. În paranteză fie spus, pentru adevăraţii intelectuali ai unei epoci prietenia este sfântă, iar spiritul de gaşcă o expresie străină. Borges ne lasă şi această frumoasă lecţie de viaţă. Mai departe voi lăsa cuvintele sale să ,,vorbească". Primele fragmente sunt decupate din conferinţele adunate în volumul Cărţile şi noaptea. Partea a doua a transcrierii este preluată dintr-o evocare a lui Willis Barnstone, dintr-o altă perspectivă, despre Jorge Luis Borges şi Maria Kodama.
Cărţile şi noaptea
[...]Pe mine, care înainte aveam obiceiul să dorm într-un întuneric deplin, m-a jenat multă vreme această lume de pâclă verzuie sau albăstruie şi vag luminoasă, care este lumea orbului... Aşadar, lumea orbului nu este noaptea pe care o presupun oamenii. Bineînţeles, eu vorbesc în numele meu, al tatălui meu şi al bunicii mele care au murit orbi; orbi, surâzători şi curajoşi, iar eu sper să mor asemenea lor... Fireşte, orbul trăieşte într-o lume destul de incomodă, o lume nedefinită, din care izvorăsc nişte culori: pentru mine, predominante continuă să fie galbenul, albastrul, verdele. Albul a dispărut ori se confundă cu griul. În ceea ce priveşte roşul, el a dispărut complet, dar sper că odată (urmez un tratament) voi putea vedea această măreaţă culoare, această culoare ce străluceşte de asemenea în poezie şi care poartă nume atât de frumoase în multe limbi...
Eu trăiesc în această lume de culori şi dacă vorbesc despre modesta mea orbire personală, o fac deoarece nu o consider o orbire absolută; în al doilea rând, o fac pentru că este vorba de mine, iar cazul meu nu este în mod special dramatic. Dramatic este cazul acelora care îşi pierd brusc vederea. Or, la mine este vorba de un crepuscul lent, o pierdere lentă a vederii, proces care a început de când am început să văd, adică din 1899, şi a continuat până acum. A fost un crepuscul lent, cum am spus, dar pentru intenţiile acestei conferinţe trebuie să caut un motiv patetic. Ei bine, acest moment a fost atunci când am înţeles că mi-am pierdut vederea, vederea mea de lector şi scriitor, când am înţeles că bucuria de a scrie îmi era de atunci înainte oprită. Era anul 1955... [...]
Deci, am primit numirea de director al Bibliotecii Naţionale la sfârşitul anului 1955. Mi-am luat funcţia în primire, am întrebat despre numărul volumelor, mi s-a spus că era în jurul a un milion. În realitate, am constatat că erau nouă sute de mii... Atunci am început să înţeleg strania istorie a faptelor. Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persoane consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu. [...]
Poezia sau frumuseţea ca senzaţie fizică
Să ne gândim la ceea ce a spus Emerson despre o bibliotecă. El a spus că o bibliotecă este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Aceste spirite se trezesc atunci când le chemăm. Cu alte cuvinte, dacă nu deschidem o carte, această carte - care, literal şi geometric, este un volum - rămâne un lucru între alte lucruri. Însă când o deschidem, când cartea întâlneşte pe cititorul său, atunci are loc actul estetic; altminteri cartea este ceva mort.
Toate aceste consideraţiuni pot să pară ceva evident. Ar mai fi de adăugat totuşi că pentru acelaşi cititor, aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi ne schimbăm, din moment ce suntem (pentru a mă întoarce la citatul meu predilect) ,,râul" lui Heraclit care a spus: ,,omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine". Iar dacă noi ne schimbăm necontenit, se poate spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare amintire despre această lectură în imaginaţia noastră reînnoieşte textul. Deci şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată ,,râul schimbător" al lui Heraclit. [...]
(Jorge Luis Borges, Cărţile şi noaptea. Iaşi: Editura Junimea, 1988)
Willis Barnstone, Cu Borges în China: o amintire
[...] M-am gândit mult la legăturile filiale ale lui Borges, la repulsia lui faţă de legăturile ademenitoare şi la categoria de relaţii umane pe care el o stima cel mai mult, prietenia. În acest sens ar fi de amintit atât de multe nume - Rafael Cansinos Assens, Alfonso Reyes, Macedonio Fernandez, Paul Groussac, Emir Rodriguey Monegal, Alicia Jurado, Anneliese von der Lippen, Adolfo Bioy Casares, printre alţii. Desigur, prietenul lui cel mai apropiat a fost Maria Kodama.
Maria a fost aceea care i-a insuflat viaţă lui Borges mai bine de douăzeci de ani. Aşa cum nu se mai întâmplase cu nimeni altcineva, prietenia lor creştea ca seminţele aruncate într-un pământ de o fertilitate surprinzătoare. Maria era acel prieten unic care îi era lui Borges un adevărat sprijin, dar care în acele decenii de dependenţă nu i-a răpit niciodată libertatea. Ea îi citea, îi scria după dictare poemele, povestirile şi eseurile, făcea planuri de călătorie, îl însoţea, mânca împreună cu el, îi comanda mâncarea şi îi tăia carnea şi legumele, toate acestea în timp ce ducea o conversaţie interesantă. Participa la fiecare conferinţă şi interviu. Făcea orice în afară de a gândi şi a vorbi pentru el - aşa cum încercaseră alţii. În fiecare gest exista un echilibru de autoritate şi discreţie, de eficacitate şi bun-simţ. Mai mult decât atât, ea era aceea care, plină de devotament, se simţea uneori privată de libertate. Poate că modul în care îşi organizaseră lucrul, profesionalismul lor, îndatoririle lor, îi ajutau să menţină o relaţie personală care devenea neobişnuit de tandră.
În ultimii ani Borges i-a adresat poeme de dragoste şi i-a dedicat scrierile sale. Călătoreau tot timpul. Într-o zi, la revărsatul zorilor, au zburat împreună într-un balon deasupra Văii Napa. Referindu-se la această călătorie, Borges a vorbit despre fericirea lui de nedescris. ... Borges a scris: ,,Maria şi cu mine am împărţit bucuria şi surpriza de a descoperi sunete, limbaje, amurguri, oraşe, grădini şi oameni, toate diferite şi, în acelaşi timp, unice." [...]
(în Borges despre Borges. Cluj: Editura Dacia, 1990)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu