Citesc, aproape fără să răsuflu, pagini din Jurnalul Monicăi Lovinescu, din anii 1998-2000. Deşi se afla la Paris, mintea şi spiritul îi erau aţintite spre viaţa culturală românească, spre marile proiecte ale vremii. Regăsesc acelaşi spirit viu, dinamic, tonul polemic, necruţător uneori, de o francheţe dezarmantă... şi mai ales acea privire capabilă să cuprindă, să înţeleagă perfect o lume în toate datele ei, oricât de îndepărtată ar fi fost spaţial. Mă bucur să citesc numele unor scriitori cunoscuţi, să refac, măcar mental, drumul spre redacţiile marilor reviste şi fundaţii culturale dintr-un anumit punct cardinal al ţării.
...Mă întorc la ale mele... Dacă ar fi să-mi scot din sertar paginile confesive, cred că s-ar vădi cam tot ce înseamnă, de fapt, un antijurnal, un soi de diaristică fără nicio regulă a cronologiei sau a consemnării detaliului cotidian. Din zilele vieţii mele reţin ceea ce mă marchează cu adevărat şi în mod decisiv. Îmi arunc ochii pe ultimele pagini scrise şi îmi dau seama că două zile m-am preocupat doar de proiectul meu! Adevărul e că m-am reîntors cu un noian de gânduri şi de încurajări: să continui... mai ales să continui, pentru că, în sfârşit, mi s-a confirmat că m-am înscris pe linia dreaptă, iar proiectul a căpătat un contur mult mai clar. Am sentimentul că zilele şi nopţile din ultimele luni de studiu acerb n-au fost în zadar, cu toate că nu mă încânt cu vise deşarte şi ştiu că multe file mai trebuie cercetate, investigate, organizate, aşezate într-o perspectivă originală şi coerentă. Dar acum se deschid nişte porţi... spre oameni care au făcut istoria la un moment dat, iar acum o înscriu în file ale durerii, pentru posteritate. Poate că paginile acelea publicabile vor vedea lumina tiparului mult mai repede decât aş fi crezut eu... Cine ştie?! Oricum, sentimentul este deosebit şi bucuria împlinirii, fie ea şi parţială, deocamdată, îşi găseşte greu expresia în cuvinte.
Reiau Jurnalul Monicăi Lovinescu şi-l citesc mai departe, în acordurile muzicii pe care o îndrăgesc nespus...
...Mă întorc la ale mele... Dacă ar fi să-mi scot din sertar paginile confesive, cred că s-ar vădi cam tot ce înseamnă, de fapt, un antijurnal, un soi de diaristică fără nicio regulă a cronologiei sau a consemnării detaliului cotidian. Din zilele vieţii mele reţin ceea ce mă marchează cu adevărat şi în mod decisiv. Îmi arunc ochii pe ultimele pagini scrise şi îmi dau seama că două zile m-am preocupat doar de proiectul meu! Adevărul e că m-am reîntors cu un noian de gânduri şi de încurajări: să continui... mai ales să continui, pentru că, în sfârşit, mi s-a confirmat că m-am înscris pe linia dreaptă, iar proiectul a căpătat un contur mult mai clar. Am sentimentul că zilele şi nopţile din ultimele luni de studiu acerb n-au fost în zadar, cu toate că nu mă încânt cu vise deşarte şi ştiu că multe file mai trebuie cercetate, investigate, organizate, aşezate într-o perspectivă originală şi coerentă. Dar acum se deschid nişte porţi... spre oameni care au făcut istoria la un moment dat, iar acum o înscriu în file ale durerii, pentru posteritate. Poate că paginile acelea publicabile vor vedea lumina tiparului mult mai repede decât aş fi crezut eu... Cine ştie?! Oricum, sentimentul este deosebit şi bucuria împlinirii, fie ea şi parţială, deocamdată, îşi găseşte greu expresia în cuvinte.
Reiau Jurnalul Monicăi Lovinescu şi-l citesc mai departe, în acordurile muzicii pe care o îndrăgesc nespus...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu