Traseele Apusenilor

Invitația unei bune prietene de a-mi petrece câteva zile la căsuța ei de vacanță de pe Valea Drăganului, zona feerică din Munții Apuseni, mi-a împrospătat nostalgic amintirile din vremurile când străbăteam fără oboseală traseele montane și-mi hrăneam privirile cu frumusețea și sălbăticia peisajelor. Am fost unul dintre adolescenții care dădeau cu ușurință marea pentru incursiunile pline de neprevăzut pe coastele abrupte ale munților, pe poteci acoperite de frunze și greu vizibile, depinzând doar de marcajele turistice de pe copaci sau stânci. Am iubit mereu acești uriași taciturni care nu-și dezvăluie din depărtare decât crestele prea des înzăpezite, într-o imagine prinsă parcă într-o oboseală milenară. Copilăria petrecută la poalele celor mai sălbatici dintre ei, Făgărașii, mi-a oferit prilejul să le simt asprimea în timpul iernilor și să le ascult vuietul amenințător. Din când în când se lăsau stăpâniți, pe părtiile de la Bâlea-Lac sau Suru, dar deseori se răzbunau cumplit pe temerari...

Nu despre Munții Făgăraș vreau să scriu acum, nici de Masivul Retezat-Parâng, ci despre rudele lor mai mici, blajinii Munți Apuseni. Primul contact cu drumurile lor, aparent prea line pentru cel obișnuit cu cordelina și pioletul, mi-a provocat un zâmbet pe care l-am regretat ulterior, când grupul nostru de studenți s-a rătăcit prin platoul carstic Lumea Pierdută. În toamna aceea de demult exploram zona Padiș, abia întorși de la două concursuri de orientare montană (Costești și Cheile Râmețului), unde câștigaserăm din greșeală niște premii, fiindcă nu spiritul de competiție împingea clubul din care făceam parte să-și ia lumea-n cap, ci dorul de aventură, care de multe ori era să ne coste viața. Zâmbetul meu de superioritate s-a șters instantaneu când am ajuns în preajma Cetăților Ponorului (foto 1), cel mai impresionant complex carstic din România format dintr-un portal impunător în stânca înaltă de 100 de metri, cascade, tunele subterane inundate, o peșteră, balcoane de piatră deasupra hăului. O formațiune geologică ce păstrează sălbăticia și frământarea primei ere a planetei. M-a înfiorat imaginea faimoaselor avene, despicături întunecate ce coboară până în inima pământului, unele atât de adânci încât nici nu se aude zgomotul produs de căderea pietrelor aruncate de turiștii curioși. De atunci s-a născut și pasiunea mea pentru splendorile peșterilor, comori ascunse, cu galerii impunătoare, coloane dăinuind în timp și personaje împietrite. Fusesem avertizată că fascinația Apusenilor nu este una exterior-decorativă, ci bine camuflată, trebuind căutată cu atenție în ochii negri ai stâncilor. Chiar circula o vorbă glumeață, pe care nu am înțeles-o la început: ,,Apusenii sunt ca un șvaițer uriaș!" Numai în preajma Padișului am avut surpriza să descopăr o mulțime de peșteri, amenajate pentru circuitul turistic sau păstrate în starea lor genuină: Peștera Cetatea Rădesei cu splendida ei cascadă (foto 2), Peștera din Valea Galbenei, Peștera de la Izbucul Ursului și multe altele. Nu pot fi însă ignorate Peștera Urșilor și Peștera Meziad de la Chișcău, unice prin galeriile bine păstrate atâta amar de vreme.

De la Padiș gândul îmi zboară acum spre Arieșeni, locul de refugiu al orădenilor în toate anotimpurile, loc puțin exploatat de mâna rapace a ,,întreprinzătorilor" și tocmai de aceea conservat cu întreaga sa valoare rustică pe care o oferă din belșug celor ce se refugiază din calea civilizației în căutarea unui colț de rai. Pentru mine, marea atracție o constituie pârtia pe care se poate schia și în nocturnă până la începutul primăverii (foto 3).

Despre Șuncuiuș voi scrie un articol separat, pentru că incursiunea în această zonă învecinată cu Vadu Crișului depășește orice așteptări. E unul dintre puținele locuri din România în care s-a inaugurat o tabără de aventură, oferind curajoșilor posibilitatea de a participa la curse de caiac pe torenții involburați ce-și croiesc drumul printre stânci, de a escalada pereții de stâncă sau de a explora alte peșteri unice în lume (nu risipesc acest cuvânt, ,,unic", la pura întâmplare!): Peștera Ungurul Mare, veche așezare din neolitic, descoperită întâmplător în urma dinamitării unui versant, Peștera Vântului, cea mai lungă din România, și Peștera Vadu Crișului.

Lacurile imense sunt o altă minunăție a acestor munți: Lacul Leșu (foto 4) și Lacul Drăgan (foto 5), pe care o să am curând ocazia să-l revăd. Străjuite de o parte și de alta de lanțul înverzit al munților, par niște imagini desprinse dintr-o altă lume. Mereu am intrat în apa lor cu teama că s-ar putea ivi la orizont cocoașa cu solzi verzui a vreunui Loch Ness autohton! Stiu că temerea mea pare amuzantă, dar peisajele și atmosfera tainică ce le înconjoară amintesc mai degrabă de miraculosul basmului.

Promit să revin cu imagini proaspete, pentru că cele oferite în articol sunt preluate de pe net și nu reproduc fidel acele detalii cărora mi-ar place mie să le redau viața.