Deopotrivă oraş, cetate, insulă ascunsă într-un golf al Adriaticii, Veneţia continuă să-şi etaleze fără reţinere spendorile arhitecturale şi acvatice ca într-un imens muzeu deschis curiozităţii din toate timpurile. Chiar dacă ,,fala" Veneţiei de odinioară a rămas întipărită pe retină doar într-un aer de crepuscul, oraşul se lasă cercetat în cele mai tainice cotloane ale sale de ochii niciodată istoviţi ai turiştilor. O incursiune în Veneţia mai multor anotimpuri oferă mereu imagini insolite.
Carnavalul Veneţian
Întotdeauna spre sfârşitul iernii cetatea se pregăteşte pentru o festa unică în lume şi cu o tradiţie îndelungată: Carnavalul. Odinioară dura mai bine de o lună şi antrena în avalanşa de măşti toate straturile sociale ale oraşului, cu privirile bine ascunse sub măştile tematice: aventurieri, Arlechino, Pantalone, Casanova sau feminităţi de o frumuseţe uluitoare, emanând graţie într-o notă de mister. Timpul Carnavalului s-a scurtat însă pentru noi. Trebuie să ne mulţumim cu două săptămâni de opulenţă vestimentară, cu deschideri şi finaluri festiviste care ne amintesc de lumea din care am plecat.
Descopăr oraşul de pe apele Golfului Veneţian. Drumul dintre Lido di Jesolo şi Punto Sabbioni este extrem de îngust şi aglomerat. O mare de autocare se revarsă dinspre coastă spre locul de îmbarcare. În micul port îmi dau seama că toate naţiile Europei s-au pregătit de sărbătoare. În sfârşit reuşim cu toţii să ne înghesuim în vaporetto. Rămân pe punte, deşi e groaznic de frig, iar vântul bate şi mai puternic în mişcarea vasului. Depărtările sunt ascunse într-o ceaţă deasă, norii nu se grăbesc să se risipească, dar apariţia în zare a Campanilei din Piaţa San Marco generează un concert de sunete admirative. Abia pe chei înţeleg amploarea ,,dezastrului": oraşul geme de atâta greutate (urma să aflu mai încolo că în acea perioadă se adunaseră cam un milion de turişti atraşi de magnetul veneţian)! Dar ce contează! Este sărbătoare şi veneţienii sunt toţi pe stradă, costumaţi, aşteptându-şi oaspeţii, atrăgându-i prin tot felul de ipostaze. Aştept şi eu, uneori şi câte 10 minute, ca să pot fotografia câte o mască neobişnuită. Observ şi gondolele, una mai elegantă decât cealaltă, într-un du-te-vino neîncetat pe Grand Canale sau pe numeroasele canaletto care-şi intersectează apele în labirintul veneţian. Într-una din cafenelele din Piaţa San Marco se aude muzica de cameră. Descopăr un quartet şi mă hotărăsc să zăbovesc puţin în lumea lui, chiar dacă habar n-am ce interpretează... Revin în cascada de oameni şi mă las purtată de val spre Ponte Rialto. Ceea ce văd îmi taie respiraţia... Nimeni nu mai scoate niciun sunet, toţi amuţesc. Se aude doar un vuiet tremurător care se apropie dinspre golf, lovindu-se de zidurile caselor construite pe ape. Mă pierd apoi în contemplarea clădirilor vechi, cu pereţii mirosind a apă stătută. Totul pare ros de ape, destrămat sub forţa lor vorace. Aş vrea să văd zidurile dintr-o gondolă, dar preţul cerut mi se pare prea mare (85 de euro - doar e Carnaval, nu?). Sunetul vesel al muzicii renascentiste mă readuce în Piaţă, unde actorii pun în scenă, în stilul comediei dell'arte, o piesă de Carlo Goldoni. Privesc amuzată şi-mi amintesc de piesele lui Moliere, căci niciun ingredient nu lipseşte: încurcături, qui pro quo-uri, limbaje scenice. Vreau să vizitez Palatul Dogilor sau măcar Basilica San Marco, dar cozile la bilete sunt imense. Îmi înăbuş dorinţa şi mă aşez tocmai între cei doi mari stâlpi ai oraşului, singurul loc unde pot respira în voie. Toţi mă privesc îngroziţi! Este de rău augur fie şi numai să treci pe acolo, pentru că în trecut era locul eşafodului... Îmi aprind o ţigară şi mă bucur de spaţiul larg pe care l-am câştigat datorită superstiţiilor omeneşti. Înainte de a mă îmbarca pe vaporetto îi mai privesc o dată pe veneţienii din trecut, în costumaţia lor de epocă, odihnindu-se pe chei, parcă în ciuda tuturor veneticilor care le tulbură anual liniştea.
Mi se propune ca a doua zi să revin în Veneţia pentru a participa la festivitatea de închidere a sărbătorii. Refuz...
Carnavalul Veneţian
Întotdeauna spre sfârşitul iernii cetatea se pregăteşte pentru o festa unică în lume şi cu o tradiţie îndelungată: Carnavalul. Odinioară dura mai bine de o lună şi antrena în avalanşa de măşti toate straturile sociale ale oraşului, cu privirile bine ascunse sub măştile tematice: aventurieri, Arlechino, Pantalone, Casanova sau feminităţi de o frumuseţe uluitoare, emanând graţie într-o notă de mister. Timpul Carnavalului s-a scurtat însă pentru noi. Trebuie să ne mulţumim cu două săptămâni de opulenţă vestimentară, cu deschideri şi finaluri festiviste care ne amintesc de lumea din care am plecat.
Descopăr oraşul de pe apele Golfului Veneţian. Drumul dintre Lido di Jesolo şi Punto Sabbioni este extrem de îngust şi aglomerat. O mare de autocare se revarsă dinspre coastă spre locul de îmbarcare. În micul port îmi dau seama că toate naţiile Europei s-au pregătit de sărbătoare. În sfârşit reuşim cu toţii să ne înghesuim în vaporetto. Rămân pe punte, deşi e groaznic de frig, iar vântul bate şi mai puternic în mişcarea vasului. Depărtările sunt ascunse într-o ceaţă deasă, norii nu se grăbesc să se risipească, dar apariţia în zare a Campanilei din Piaţa San Marco generează un concert de sunete admirative. Abia pe chei înţeleg amploarea ,,dezastrului": oraşul geme de atâta greutate (urma să aflu mai încolo că în acea perioadă se adunaseră cam un milion de turişti atraşi de magnetul veneţian)! Dar ce contează! Este sărbătoare şi veneţienii sunt toţi pe stradă, costumaţi, aşteptându-şi oaspeţii, atrăgându-i prin tot felul de ipostaze. Aştept şi eu, uneori şi câte 10 minute, ca să pot fotografia câte o mască neobişnuită. Observ şi gondolele, una mai elegantă decât cealaltă, într-un du-te-vino neîncetat pe Grand Canale sau pe numeroasele canaletto care-şi intersectează apele în labirintul veneţian. Într-una din cafenelele din Piaţa San Marco se aude muzica de cameră. Descopăr un quartet şi mă hotărăsc să zăbovesc puţin în lumea lui, chiar dacă habar n-am ce interpretează... Revin în cascada de oameni şi mă las purtată de val spre Ponte Rialto. Ceea ce văd îmi taie respiraţia... Nimeni nu mai scoate niciun sunet, toţi amuţesc. Se aude doar un vuiet tremurător care se apropie dinspre golf, lovindu-se de zidurile caselor construite pe ape. Mă pierd apoi în contemplarea clădirilor vechi, cu pereţii mirosind a apă stătută. Totul pare ros de ape, destrămat sub forţa lor vorace. Aş vrea să văd zidurile dintr-o gondolă, dar preţul cerut mi se pare prea mare (85 de euro - doar e Carnaval, nu?). Sunetul vesel al muzicii renascentiste mă readuce în Piaţă, unde actorii pun în scenă, în stilul comediei dell'arte, o piesă de Carlo Goldoni. Privesc amuzată şi-mi amintesc de piesele lui Moliere, căci niciun ingredient nu lipseşte: încurcături, qui pro quo-uri, limbaje scenice. Vreau să vizitez Palatul Dogilor sau măcar Basilica San Marco, dar cozile la bilete sunt imense. Îmi înăbuş dorinţa şi mă aşez tocmai între cei doi mari stâlpi ai oraşului, singurul loc unde pot respira în voie. Toţi mă privesc îngroziţi! Este de rău augur fie şi numai să treci pe acolo, pentru că în trecut era locul eşafodului... Îmi aprind o ţigară şi mă bucur de spaţiul larg pe care l-am câştigat datorită superstiţiilor omeneşti. Înainte de a mă îmbarca pe vaporetto îi mai privesc o dată pe veneţienii din trecut, în costumaţia lor de epocă, odihnindu-se pe chei, parcă în ciuda tuturor veneticilor care le tulbură anual liniştea.
Mi se propune ca a doua zi să revin în Veneţia pentru a participa la festivitatea de închidere a sărbătorii. Refuz...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu