Sub cenuşa timpului...

Iubesc depărtările, aşa cum ştiu prea bine prietenii mei... Sunt atrasă de necunoscut, de lumi vechi, de mult dispărute, peste care s-a aşternut fără cruţare cenuşa timpului ars. Această căutare a unui dincolo neştiut de ochii zilelor noastre m-a purtat mereu pe meleaguri îndepărtate, la mii de kilometri distanţă şi cu mii de ani în urmă. Poate că sunt şi puţin norocoasă, cred, pentru că lumea nouă şi-a deschis graniţele şi nu mai există oprelişti în calea evadării.

Un itinerar destul de dificil şi complex m-a determinat să nu mai iau în calcul riscurile unei călătorii prelungite şi, în această primăvară, am pornit pe un drum lung, al cărui punct terminus era Pompeiul, oraşul antic despre care ştiţi deja atât de multe, încât nu mai are niciun rost să-i evoc suferinţa într-un lung memorial de călătorie. Ce am descoperit este însă greu de redat în cuvinte şi de aceea am să las mai mult fotografiile să vorbească, în timp ce eu am să mă limitez la recrearea atmosferei.

O călătorie primăvăratică în sudul Italiei îţi aduce în nări parfumul lămâilor şi al portocalelor coapte, în timp ce palmierii viguroşi îşi etalează splendida creastă verde. Pe o căldură de peste 30 de grade, cu puţin înainte de intrarea în Pompei ne întâmpină vasta panoramă a Golfului Napoli, străjuit de munţi, ale cărui ape clocotiseră acum 2000 de ani, învolburate de lava vulcanică. După intrarea în oraşul scos cu greu de sub ruine de arheologi, privim cu uimire nesfârşita desfăşurare a străzilor dispuse într-o geometrie perfectă. Resturi de case, temple, coloane sfărâmate, drumuri acoperite cu mozaic, urme împietrite ale celor ce au fost odată ne prind privirile şi ne poartă cu înfrigurare prin trecut. Sentimentele sunt greu de redat în cuvinte... Preferăm să trăim inefabilul şi să contemplăm mereu surprinşi acea lume păstrată cu sfinţenie de capriciile naturii. Locul care ne provoacă cele mai puternice trăiri este colţul care închide o umanitate surprinsă de furia vulcanului. Oamenii, aşa cum au rămas ei pentru totdeauna, oameni albi de cenuşă, în imaginea spasmodică a sfârşitului... Oraşul este imens. Dar străbaterea străzilor sale largi, pietruite, ne face să uităm de oboseală şi de sete, pentru că ni se permite să intrăm în puţinele case cu acoperişul intact şi să admirăm frescele încă viu colorate. Drumul spre ieşire din anticul oraş ne poartă iar pe lângă fântâni secate, curţi pustii, locuinţe familiale rămase sub soarele năpraznic al Sudului, amfiteatre, alte temple închinate divinităţilor moarte...

Voi mai scrie despre depărtări, căci am adunat mii de imagini care merită să fie împărtăşite prietenilor.