Sunt zile care nu trec neobservate în calendarul existenței noastre, aducând amintirea unor vieți și personalități exemplare. În această categorie se înscrie și data de 29 iulie, asociată anului 1912... Atunci s-a născut un om de excepție, unul dintre cei mai mari români, de o erudiție uluitoare, care ne-a oferit o lecție dură: ,,curajul în fața morții".
S-a scris enorm despre Nicolae Steinhardt, căci despre marele om de cultură e vorba, și orice adăugire pare a fi de prisos. Reiau acum cărțile sale, în edițiile apărute după 1990 la Editurile Dacia și Humanitas (în viitor voi avea grijă să cercetez și proaspăt inaugurata serie de la Polirom), și refac sinuosul traseu al experienței transfiguratoare care l-a marcat profund. Nimic din ce a lăsat în perioada interbelică în volume și publicistică nu putea să anticipeze devenirea sa după 1944. Nici teza de doctorat despre principiile Dreptului constituțional, nici volumul parodic În genul... tinerilor, semnat cu pseudonimul Antisthius, în care (re)scrie într-o manieră mimetic-ironică, opera prietenilor săi de generație (Cioran, Eliade, Noica).
A doua parte a vieții îi va provoca marea transformare interioară, determinată de trista experiență a detenției în urma refuzului său de a-și denunța prietenii. În ciuda principalei linii evocatoare, titlul Jurnalul fericirii nu trebuie privit ca o antifrază, deoarece descinderea în amintirile dureroase este un prilej de a reflecta asupra soluției salvatoare: impresionanta descoperire a Cerurilor și a luminii eliberatoare. Cartea se merită a fi citită sau recitită pentru că valorează cât o adevărată bibliotecă. La fel și volumele sale de recenzii, critică literară și studii de literatură comparată sau culegerile de predici nonconformiste, ce uimesc prin noua perspectivă asupra unor idei fundamentale.
Vă transcriu câteva fragmente din Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 32-34), în care autorul redă atmosfera din celula 34 de la Jilava, un spațiu metamorfozat sub impulsul spiritelor frumoase ce-l populează.

,,Prezența tineretului - incomparabil mai rezistent (moralicește, căci sunt mai toți tuberculoși), mai blând și mai vertebrat decât bătrânii - și a pastorului au ivit în camera aceasta o atmosferă de grandoare, de medievalism hieratic; fâlfâie invizibile mantăi purpurii, lucesc fulgerătoare tăișuri de Damasc. Fiecare gest dezvăluie un donquijotism mocnit. [...]
De pretutindeni - ca norii la munte- se iscă și se condensează în celula 34 atmosfera aceea inefabilă și fără de seamăn pe care numai închisoarea o poate făuri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a unei court d'amour provensală, ceva foarte asemănător cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Junger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenițîn, ceva alcătuit din curaj, dragoste de paradox, încăpățânare, sfântă nebunie și voința de a transcende cu orice preț mizerabila condiție umană; ceva ce evocă numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron și Enguerrand de Coucy... [...]
Dar numai entuziasmul nu lipsește în camera 34, și dacă așa stau lucrurile nimeni și nimic nu-i pierdut. Nu ne este rușine nici de exaltări la rece și de un fel de neîntrerupt extaz, prevenitor și solemn, tot potrivit recomandării lui Dostoievski ale cărui cuvinte Omul nu există decât dacă există Dumnezeu și nemurirea le repetăm surâzând cu subînțeles și ni se par orbitor de evidente.
Și aici, la 34, mi se arată din nou ceea ce mă străfulgerase și la 18: că minunea face parte din viața reală, că e o componentă a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constitutional, constatase desigur același lucru când susținea - împotriva așa-zișilor realiști ai științei juridice - că ficțiunile sunt și ele realități. Minunea în celula 34 este știută și acceptată ca un fapt indiscutabil.
Minune este și felul în care ne purtăm unul cu altul, întrecându-ne în a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viața cât mai plăcută unul altuia."

Aș fi vrut să adaug niște fragmente din câteva texte pe care le-am scris pe undeva, cândva, despre Nicolae Steinhardt, dar mi s-a părut că întinez spendoarea gândurilor sale, așa că am renunțat.