Insula

Pe Insula lui Ioan Groşan, spaţiu livresc oniric, este creat un peisaj inedit, un paradis al bibliofililor, unde fiecare formă de relief devine o pagină de carte sau un tom greoi şi erudit. Prinde contur un topos desacralizat în care cei doi protagonişti redescoperă Cuvântul, însă autenticitatea exprimării lor este temporar sufocată de alunecarea în lumile fictive ale cărţilor care fac parte din existenţa lor. Nimic nu mai este original, însuşi logosul lor rămâne o simplă transpunere a unor fraze-clişeu rupte din operele literare ai căror captivi sunt şi ei...
Pentru cei îndrăgostiţi de lectura cărţilor bune am scanat fragmentul de mai jos.

,,În dimineaţa urmãtoare te-am zãrit din nou, de data asta mult mai aproape. Erai la capãtul promontoriului baroc, stãteai cu picioarele în apã şi cu o carte în mâini. N-am mai fugit, mi-am dat seama cã eşti o prezenţã realã, am vrut sã-ţi strig ceva ca sã mã observi, dar desigur nu m-ai auzit, nici eu nu mã auzisem, uitasem cã nu pot scoate decât un bolborosit comic, cã nu mai am cuvinte, şi-atunci m-am repezit spre zona volumelor minore, era aproape, am luat la repezealã câteva şi deschizând unul la întâmplare, am citit strigând: "Draga mea, mã vezi? Sunt aici!" Te-ai ridicat surprinsã, dupã expresia feţei ai scos probabil un ţipãt şi-apoi, uitându-te peste umãr, ai început sã te depãrtezi grãbitã. Am încercat sã-ţi strig "nu pleca", nu s-a auzit nimic, bineînţeles, aşa cã rãsfoind febril câteva pagini, am gãsit în sfârşit ceva: "Te rog, rãmâi, nu mã pãrãsi, viaţa ta e viaţa mea, vai, vai". Te-ai oprit, te-ai întors, ai zâmbit, ai aşteptat sã mã apropiu şi-apoi ţi-ai deschis cartea, ai frunzãrit douã-trei file şi mi-ai citit rar, politicos, vorbind cu o uşoarã graseiere: "Eu recunosc cã tot ceea ce vorbeşti domnia ta este cât se poate de bine chibzuit şi de bine cumpãnit. Aş putea sã vã-ntreb, dacã vorbele mele nu vã par fãrã noimã, cine sunteţi şi ce rang poartã preţiosul dumneavoastrã nume?" Sigur, am recunoscut imediat rândurile lui Cervantes, dar eu ce puteam sã rãspund? N-aveam la mine decât câteva cãrţulii poliţiste şi douã broşuri sentimentale. Vrând-nevrând, m-am uitat din nou într-una şi-am citit cât am putut eu mai firesc: "Baby, I'm the best, dar tu ai fãcut din mine o cârpã!" Ai izbucnit în râs, ai înţeles cã n-am din ce cãrţi sã vorbesc mai frumos, şi-am rãmas aşa drepţi, privindu-ne curioşi, uşor stânjeniţi. Ai vrut poate sã mã întrebi ceva, dar ai renunţat şi-ai fãcut atunci unul din gesturile acelea pentru care te ador, ţi-ai mângâiat cu arãtãtorul lobul urechii, rãmânând apoi cu degetul ridicat, ca într-o neînceputã mişcare a mâinii spre tâmplã. Simţeam nevoia sã intervin cumva, ţi-am arãtat grupul de stânci unde mã instalam eu ziua, fãcându -ţi semn cu capul: "Vii?" Ai refuzat. Atunci, cu o mişcare largã, te-am poftit sã şezi, am aşteptat pânã ce şovãitoare te-ai pus pe nisip cu genunchii strânşi, m-am întors şi-am alergat pânã la stânci de unde am revenit cu nişte pesmeţi şi-o conservã de costiţã cu fasole. Am deschis-o în faţa ta şi te-am privit.
Hm. Delicatele tale iniţiative. Pânã aici ai putea sã mã crezi, observi cã nu copiez nimic din ceea ce-ţi aparþine. Ba dimpotrivã, visul meu, povestea lui îţi dau o consistenţã, un relief, ţie, femeii previzibile, normale, sãnãtoase, care cu toatã liota ei de mãtuşi, de griji, de tabieturi şi iluzii se duce glonţ spre moarte. În fond, ai recunoscut-o singurã, ai putea fi o soţie excelentã, eşti mediocrã de la un capãt la altul. Aşa cã de ce sã fi refuzat iarãşi? Nu, n-ai refuzat, te-ai aplecat, ai luat o bucatã micã, burghezã, din costiţã şi-ai mestecat-o cu o infinitã graţie, fãrã sã plescãi mãcar o datã. Am mâncat amândoi acolo, era soare, bãtea o brizã, un vânticel, un vântişor nu? -, mirosea a ceva proaspãt. Te-ai ridicat apoi, ţi-ai luat cartea, mi-ai mulţumit cu o înclinare a capului şi, dupã ce-ai mai zãbovit o clipã oftând oarecum în sensul cã "n-avem ce face, asta e", ai dispãrut dupã promontoriul baroc.
În zilele urmãtoare am fost tot timpul împreunã. Te-am convins în cele din urmã cã grupul de stânci nu e un loc rãu famat, citeam şi ne odihneam amândoi acolo. Era mai greu sã vorbim, dar dupã o vreme reuşisem sã avem un repertoriu de fraze-tip din clasici cu care ne înţelegeam destul de bine. Cel mai dificil a fost sã gãsim formule banale cu care sã putem purta un dialog firesc la masã sau în pauzele de lecturã. Ne apucase chiar o frenezie ciudatã în a descoperi cuvinte de toate zilele în tomurile respectabile ce înţesau capãtul vestic al insulei. Ore întregi stãteam cufundaţi între pagini, copiind conştiincioşi fragmente uzuale de dialog, propoziţii simple, interjecţii, sudalme, saluturi etc. Dupã numai o sãptãmânã, aproape cã. îhvãţasem sã vorbim câteva minute pe de rost. "Arãţi obositã astãzi" (Dreiser) - ziceam eu. "Mã doare capul" (Cezar Petrescu) - rãspundeai tu. "Hai sã plecãm de-aici!" (Cehov). "Nu! " (Ionescu). "Atunci pofteşte de îmbucã ceva" (Sadoveanu). "Nu vreau!" (Moartea lui Ivan llici). Fãceam apoi o pauzã ca sã-mi adun gândurile. "Am vãzut azi-dimineaţã în dreptul peninsulei un animal ciudat" (Mihai Tican Rumano). "Ce vorbeşti?!" (Caragiale). "Aşa cã ar fi bine s-o-ntindem mai încolo" (Faulkner). "N-ar fi mai bine sã ne apãrãm aici? (Jules Verne). "Cum?" (Camus). "Sã punem mâna pe-o lopatã..." (A. Toma). "Nu este o soluţie" (Eusebiu Carmilar). "Au!" Joyce). "Ce s-a-ntâmplat ?" (Ibsen). "Migrena asta îngrozitoare" (Huxley). "Te doare tare?" (Ionel Teodoreanu). "Paştele mã-sii, dac-ai şti!..." (Gib Mihãescu). "Da, îngerul meu, înţeleg..." (Bolintineanu). "Nu înţelegi nimic. Şi de ce mã priveşti aşa?" (Agatha Cristie). "Te iubesc" (Ion Grecea). "Cruţã-mã, te rog..." (Dostoievski). "Nu mai vrei sã fim împreunã?" (Cella Serghi). "N-am zis cã nu vreau, am zis cã nu pot" (Pascal). "Atunci du-te la dracu'!" (Brecht )."Porcule!" (Celine ). "Salutare!" (Breban). "Bunã seara" (Buzzati)."