,,Ia-ți boarfele și mișcă!”

Incrementa atque decrementa sau... creșterea și descreșterea literaturii. Textul de astăzi s-ar fi putut intitula și astfel, dacă intențiile redactării sale n-ar fi fost altele, căci nu despre literatura în sine, cu vârfurile și căderile sale vreau să scriu, ci despre acele momente emblematice dictate de ritmul aparițiilor editoriale. Există cel puțin un segment în literatura românească ce se sustrage deocamdată încercărilor de cronologizare, datorită condițiilor inerente actului creator și mărturisitor în același timp. Este vorba de o literatură memorialistică despre care am mai scris și voi mai scrie, fiindcă nu trebuie să rămână sub pecetea tainei: memorialistica detenției, având ca element declanșator experiențele trăite în temnițele comuniste din perioada 1944 - 1964.

Abia după 1990 aceste cărți au văzut lumina tiparului în România. Unele fuseseră deja publicate în Occident, altele erau doar ,,cărți de sertar”, așteptând momentul prielnic tipăririi, iar altele s-au scris abia după acest an, când nevoia eliberării prin cuvânt a devenit mai puternică decât tendința retractilă, de camuflare și închidere a unor amintiri sumbre în cel mai obscur ungher al memoriei...

În 1991, jurnalista și scriitoarea Mariana Marin publica la Editura Cartea Românească interviul pe care i-l acordase Oana Orlea, cu titlul Ia-ți boarfele și mișcă! În anul următor, textul a fost tradus în franceză și publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. Cartea a fost o adevărată revelație a deschiderii spre o nouă etapă a marilor dezvăluiri, dar și un document neașteptat, deși subiectiv, al unor vremuri ascunse în dosarele istoriei recente. Îmi amintesc și acum prima ,,întâlnire” cu acest interviu-fluviu... Mi-a trecut, inevitabil, prin minte întrebarea ,,Cine este Oana Orlea?!” Răspunsul l-am aflat în paginile cărții și în biografia cercetată ulterior.
Pe numele adevărat Ioana-Maria Cantacuzino, scriitoarea descinde dintr-o familie de viță veche, ale cărei rădăcini ajung până în timpurile colbuite ale Cantacuzineștilor. Fiica aviatorului de elită Constantin Cantacuzino este totodată nepoata prin alianță a lui George Enescu. Bunica dinspre tată, Maria Rosetti-Cantacuzino, s-a recăsătorit cu marele compozitor român după moartea primului soț, Mihai Cantacuzino. Din 1980 Oana Orlea trăiește în Franța, unde scrie și publică romane, editate și în România după 1990.

Pentru Oana Orlea, actul evocator înseamnă o redescoperire a unei vârste ce ar fi trebuit să stea sub un semn solar: adolescența. După 1944, ochii copilului descoperă aceeași capitală despre care vorbea și Adriana Georgescu, aflată sub ocupația sălbatică a trupelor sovietice. Vârsta ei de atunci, experiența de viață, diferite de ale Adrianei, o fac să privească cu un soi de ironie panorama pestriță a invadatorilor. Puțin mai târziu, în epoca construirii sistemului represiv, a îndoctrinării în școlile ruinate prin oprimarea adevăratei intelectualități, eleva de liceu își descoperă spiritul eroic și se entuziasmează la auzul veștilor abia șoptite despre mișcarea de rezistență a partizanilor din munți. Și toate astea într-un timp în care începuse să se vorbească tot mai des despre arestări, dispariții de persoane, teroare... Propaganda sovietică alimentează fantezia tinerilor liceeni cu povestea eroinei Zoia Kosmodemianskaia. Transferul imaginar se produce cu ușurință și la 16 ani Oana Orlea își dorește să devină un fel de Zoia, dar luptătoare împotriva comunismului. Așa se naște ideea unui grup ,,conspirativ” de adolescenți curajoși, care scrie de mână, pe hârtie de caiet, manifeste anticomuniste. Singura fată din grupul ,,subversiv”, Oana Orlea mai are la activ și alt episod ,,eroic”, când reușește să tragă cu praștia tocmai în mașina lui Petru Groza! Vrea cu tot dinadinsul să fie ,,Zoia Românca”.
Urmează presiunile asupra mamei (tatăl dispăruse de ceva vreme și nu se mai știa nimic de el), apoi arestarea (în 1952), interogatoriul în care este învinuită de toate relele posibile și condamnarea de 4 ani... Nu este tratată cu aceeași violență precum alți deținuți politici ai vremii datorită înrudirii sale cu George Enescu, aflat în exil. Și în clipele de criză reacționează cu mult curaj, rezistând în fața presiunilor, bravând până în ultima clipă printr-un joc subtil între cel anchetat și anchetator, apoi între deținut și gardian.
Traseul detenției sale începe la ,,kilometrul 0” în București, la vestita închisoare Rahova. Încă nu poate anticipa complicatele căi care o vor purta prin acea rețea haotică a celor 12 spații de încarcerare în următorii 2 ani: Rahova (cu subsoluri labirintice și celule asfixiante), Văcărești (închisoarea-spital), Jilava (cumplita temniță subterană, cu celule supraalomerate și cu sinistra ,,Vale a Plângerii”), Ghencea (centrul de triere pentru deținuții politici și de drept comun, unde o cunoaște pe Sabina Apolzan...), Pipera (colonie de muncă), Târgșor (cu atelierele de lucru), Mislea, Ploiești, iar Jilava, apoi o închisoare neidentificată, iar Rahova, Malmaison (unde încearcă să se sinucidă din pricina regimului de detenție) și, în fine, Internele, de unde este eliberată. De altfel, titlul cărții este strîns legat de periplul halucinant prin această rețea cu fire învizibile ce conotează spațiul carceral. De fiecare dată când este mutată într-o altă închisoare i se strigă aceleași cuvinte de către gardience: ,,Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”
O experință cu totul aparte trăiește la Mislea, unde, pentru o perioadă, se află la ,,Secretul mare”, celula marilor doamne ale vechii aristocrații interbelice, soții și fiice de demnitari sau oameni politici, încarcerate fără a avea vreo vină... Sunt singurele spirite ce reușesc să o disciplineze pe tânăra rebelă, căreia i se dusese vestea de mare năzdrăvană prin toate pușcăriile pe unde trecuse. Oana Orlea recunoaște că farsele făcute gardienilor erau inerente sistemului de apărare interioară pe care și-l concepuse și-l aplica cu inteligență.
Mai târziu află că Petru Groza încercase să-l readucă în țară pe George Enescu chiar în perioada detenției sale, dar compozitorul refuzase atâta vreme cât nepoata sa se afla în închisoare. Așa se explică, de altfel, eliberarea ei în 1954, înainte de epuizarea condamnării.

Interviul este un document esențial, ce completează imensa galerie a dezvăluirilor despre fața nevăzută a comunismului, realizat într-un stil vioi al rememorării, lipsit de încărcătura unui lamento cu semnificație tragică. Experiența carcerală este asumată de Oana Orlea ca un dat firesc al existenței sale, ce i-a marcat ulterior traiectul sufletesc... o adevărată școală a rezistenței prin spirit. Nu întâmplător ea este una din primele voci ce-și face auzită istoria trăită, imediat după 1990. E și o lecție deschisă spre cercetătorii viitorului: ,,Sunt și altele, pe care nu le știu (n.n. închisori), le menționez cam la întâmplare, după cum îmi vin în minte cu o speranță încăpățânată că într-o zi, cineva (de fapt ar trebui o echipă) va face cercetări serioase asupra lagărelor și pușcăriilor din România”. Cuvintele sale au fost auzite. Astăzi există numeroase centre de studiu al fenomenului concentraționar românesc, dintre care se detașează, prin meticulozitatea analizei întreprinse, Fundația Academia Civică, Centrul de Cercetare a Imaginarului - Phantasma, Memoria - Revista Gândirii Arestate și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Actualizare (20.08.2009): De la începutul anului 2009 mi-am propus să nu mai înlătur niciun material (integral sau fragmentar) de pe blog. Să rămână totul ca un bun scris, asumat și înțeles pe deplin. La această prezentare a cărții-interviu cu Oana Orlea e necesar să aduc o îndreptare potrivit convingerilor mele. Numelor amintite aici, cărora le port un enorm respect, nu le pot juxtapune în continuare o imagine și o denumire controversate.