Continui seria explorativă a versificației din aceeași perspectivă cronologică pe care am inaugurat-o cu aproape o săptămână în urmă, cu aceeași plăcere oferită mereu de un strop de timp liber. Jocul coincidențelor îmi oferă surprize ce-mi amintesc de acest colț bibliofil și, după cum observ, tot mai liric de la o vreme încoace... Ieri am primit din partea celei mai bune prietene, proaspăt devenită Doctor în Litere (motiv pentru care am felicitat-o și am blagoslovit-o îndelung), un exemplar din Ecclesiastul și Cântarea Cântărilor, în traducerea cu totul originală, așa cum ne-a obișnuit și până acum, a mereu ingeniosului Șerban Foarță. Cuvintele fiului lui David și ale lui Solomon m-au reîntors spre acea lume străveche despre care scrisesem cu puțin înainte și mi-au redat dorința de a-mi continua demersul, pe filonul clasic, de astă dată. Deci, să lăsăm povestea versului să se depene mai departe...
Antichitatea clasică - eposurile homerice
Ciclul poemelor homerice, constituite pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n., odată cu Grecia însăși, captează date reale ce trimit înapoi în timp până la prima civilizație helenică, cea aheeană. Indiferent cui i-ar fi atribuite primele mari eposuri ale culturii europene, acestea amintesc de o civilizație a sudului, apolinică, aflată sub semnul soarelui, dar și al expansiunii militare. Frumusețea lor, nealterată până astăzi, este motivată de neobișnuita inserare a fabulosului mitologic în ritmurile vieții reale. Oare cum ar mai fi fost cântată de celebrul aed antic mânia Peleianului Ahile, cum s-ar fi descris în cuvinte vanitatea rănită a zeițelor după ce Afrodita a primit mărul de aur de la frumosul Paris sau cum s-ar fi propagat până astăzi faimosul episod al răpirii Elenei de către același neastâmpărat Paris? Dacă mitul n-ar fi existat, înseși originile noastre ar fi fost puse sub semnul îndoielii, iar lumea ar fi sărăcit considerabil. Aceste reflecții legate de Iliada și Odiseea îmi dezvăluie că versul e de origine divină, ca și muzica. Dovadă e și vechea credință în muzele inspirației, dintre care nu mai puțin de cinci au o legătură directă cu versul antic: Euterpe (poezia lirică), Thalia (comedia), Melpomene (tragedia), Erato (poezia erotică, elegiacă, pastorală) și Calliope (poezia epică + elocvența și filosofia).
Dar să nu divaghez, deși analogiile mă provoacă întotdeauna spre o constelație simbolică de sensuri mai puțin vizibile ale unui subiect tratat.
Forma versificată a eposurilor homerice era poate și o necesitate mnemotehnică într-o epocă în care transmiterea patrimoniului spiritual era determinată de o îndelungată tradiție a oralității, iar metrul antic se modela astfel mai ușor la o difuzare recitativă. Versul Iliadei este amplu, generos, ni se oferă de la început într-o energică și amplă desfășurare, articulat pe dubla mânie a lui Ahile, confruntat fie cu trufașul Agamemnon, ce i-a luat sclava preaiubită, fie cu viteazul războinic Hector, care l-a răpus pe Patrocle. Pe aceste două nuclee se concentrează grandoarea epopeii, cu fraze deseori pompoase, întrețesute de comparațiile homerice, dar punctate de succinte și precise descrieri. O anumită alternanță surprinde totuși, o continuă alunecare spre registrul delicat, gingaș, al ritmurilor naturii, ca o contrapondere a exploziei de energie și vitalitate din episoadele marilor lupte dintre greci și troieni. Să zăbovim puțin asupra câtorva versuri unice prin măreția lor stilistică, ce construiesc una din numeroasele comparații homerice, în excelenta traducere a lui George Murnu:
,,Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul
Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare...”
Dacă Iliada este epopeea cuceririi pământurilor în vremea marilor migrații antice, Odiseea, sau lungul drum spre casă al lui Odiseu-Ulise, devine epopeea cuceririi mărilor sudice. Într-un Tratat despre sublim, din secolul I e.n., aparținând unui autor anonim, călătoria rătăcitorului Ulise este considerată mai puțin realizată artistic decât eposul războinic. Ca de obicei, nu pot fi de acord, căci ritmurile mai liniștite, mai așezate, au profunzimea lor, narativul excelând într-o superbă vestimentație versificată. Zeii sunt mai cuminți, miraculosul fascinează prin necunoscutul deschis în fața navigatorului ce trece printr-o experiență inițiatică, cunoscând deopotrivă extazul și abisurile. Versul mai scurt trădează o aparentă simplitate, iar liricul se insinuează treptat, reducând considerabil rolul comparatiilor ample:
,,Când soarele din strălucita mare
Ieși pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei și-orice suflare
De pe pământul darnic în bucate...”
Versul vechi grecesc nu se epuizează prin aceste poeme ce stau la temelia culturii europene, ci se cristalizează în tumultuoasa dramaturgie a vremii, precum și în lirica de o mare sensibilitate, pe care le voi prezenta în viitor, căci sunt repere de neocolit.
Va continua!
Antichitatea clasică - eposurile homerice
Ciclul poemelor homerice, constituite pe la mijlocul secolului al VIII-lea î.e.n., odată cu Grecia însăși, captează date reale ce trimit înapoi în timp până la prima civilizație helenică, cea aheeană. Indiferent cui i-ar fi atribuite primele mari eposuri ale culturii europene, acestea amintesc de o civilizație a sudului, apolinică, aflată sub semnul soarelui, dar și al expansiunii militare. Frumusețea lor, nealterată până astăzi, este motivată de neobișnuita inserare a fabulosului mitologic în ritmurile vieții reale. Oare cum ar mai fi fost cântată de celebrul aed antic mânia Peleianului Ahile, cum s-ar fi descris în cuvinte vanitatea rănită a zeițelor după ce Afrodita a primit mărul de aur de la frumosul Paris sau cum s-ar fi propagat până astăzi faimosul episod al răpirii Elenei de către același neastâmpărat Paris? Dacă mitul n-ar fi existat, înseși originile noastre ar fi fost puse sub semnul îndoielii, iar lumea ar fi sărăcit considerabil. Aceste reflecții legate de Iliada și Odiseea îmi dezvăluie că versul e de origine divină, ca și muzica. Dovadă e și vechea credință în muzele inspirației, dintre care nu mai puțin de cinci au o legătură directă cu versul antic: Euterpe (poezia lirică), Thalia (comedia), Melpomene (tragedia), Erato (poezia erotică, elegiacă, pastorală) și Calliope (poezia epică + elocvența și filosofia).
Dar să nu divaghez, deși analogiile mă provoacă întotdeauna spre o constelație simbolică de sensuri mai puțin vizibile ale unui subiect tratat.
Forma versificată a eposurilor homerice era poate și o necesitate mnemotehnică într-o epocă în care transmiterea patrimoniului spiritual era determinată de o îndelungată tradiție a oralității, iar metrul antic se modela astfel mai ușor la o difuzare recitativă. Versul Iliadei este amplu, generos, ni se oferă de la început într-o energică și amplă desfășurare, articulat pe dubla mânie a lui Ahile, confruntat fie cu trufașul Agamemnon, ce i-a luat sclava preaiubită, fie cu viteazul războinic Hector, care l-a răpus pe Patrocle. Pe aceste două nuclee se concentrează grandoarea epopeii, cu fraze deseori pompoase, întrețesute de comparațiile homerice, dar punctate de succinte și precise descrieri. O anumită alternanță surprinde totuși, o continuă alunecare spre registrul delicat, gingaș, al ritmurilor naturii, ca o contrapondere a exploziei de energie și vitalitate din episoadele marilor lupte dintre greci și troieni. Să zăbovim puțin asupra câtorva versuri unice prin măreția lor stilistică, ce construiesc una din numeroasele comparații homerice, în excelenta traducere a lui George Murnu:
,,Astfel Atride grăi și îndată stârni în mulțime
Dorul de ducă la toți care nu-i auziseră sfatul.
Gloatele strânse s-au pus în mișcare ca niște talazuri,
Namile ce le răscoală pe Marea Icarică austrul
Și băltărețul, lăsându-se repezi din norii lui Zeus;
Ori ca munteanul când vâjâitor se înviforă aprig
Peste bogatele lanuri și vântură spicele dese;
Astfel a fost când soborul s-a spart și cu țipete-n pripă
Toți spre corăbii fugeau. Ca un nour plutea peste dânșii
Pulberea de sub picioare și se îndemnau îndesine
Vase s-apuce din prund, de zor să le-mpingă spre mare...”
Dacă Iliada este epopeea cuceririi pământurilor în vremea marilor migrații antice, Odiseea, sau lungul drum spre casă al lui Odiseu-Ulise, devine epopeea cuceririi mărilor sudice. Într-un Tratat despre sublim, din secolul I e.n., aparținând unui autor anonim, călătoria rătăcitorului Ulise este considerată mai puțin realizată artistic decât eposul războinic. Ca de obicei, nu pot fi de acord, căci ritmurile mai liniștite, mai așezate, au profunzimea lor, narativul excelând într-o superbă vestimentație versificată. Zeii sunt mai cuminți, miraculosul fascinează prin necunoscutul deschis în fața navigatorului ce trece printr-o experiență inițiatică, cunoscând deopotrivă extazul și abisurile. Versul mai scurt trădează o aparentă simplitate, iar liricul se insinuează treptat, reducând considerabil rolul comparatiilor ample:
,,Când soarele din strălucita mare
Ieși pe bolta cerului de-aramă
Spre-a lumina pe zei și-orice suflare
De pe pământul darnic în bucate...”
Versul vechi grecesc nu se epuizează prin aceste poeme ce stau la temelia culturii europene, ci se cristalizează în tumultuoasa dramaturgie a vremii, precum și în lirica de o mare sensibilitate, pe care le voi prezenta în viitor, căci sunt repere de neocolit.
Va continua!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu