,,«Pretinde că ăsta e Timpul adevărat, continuă Ştefan. Ca şi cum lucrul ăsta nu l-am şti, fiecare din noi, lucrul ăsta atât de evident: că Timpul trece, că e ireversibil... Dar eu, tocmai asta îl întrebam: cum se face că un sfânt nu simte lucrul ăsta pe care-l simţim noi: că trece Timpul. Un sfânt nu trăieşte ca noi în Timp: trăieşte numai în prezent: nu are trecut; pentru el, Timpul nu curge: într-un anumit fel, neînţeles, stă pe loc. Şi eu tocmai asta îl întrebam: cum izbuteşte el, sfântul, un asemenea miracol, ca să nu mai simtă timpul trecând prin el, măcinându-l, ucigându-l cu încetul?...»[...]
«Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată de ce mi-am luat camera secretă, continuă Ştefan schimbând brusc glasul. Nu cred că ţi-am spus. N-am spus-o nimănui. Dar într-o bună zi am simţit că trebuie să am o a doua cameră a mea, cu totul şi cu totul a mea, ca să-mi pot satisface, la adăpost de orice indiscreţie, una din dorinţele care mă obsedau de mult: să pictez.» «Eşti şi pictor?» îl întrerupse Ileana. «Nu, nu sunt. Mi-am dat repede seama că n-am nici cel mai mic talent. Dar aceasta n-avea nici o importanţă. Important era să am o cameră a mea, o cameră secretă, în care să-mi pot satisface această dorinţă: să pictez. Mi-am cumpărat tot ce aveam nevoie şi am început să pictez. Nu-ţi pot spune ce revelaţie a fost pentru mine lucrul acesta în aparenţă atât de simplu: să pictez. Nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe de pictură. Mă aşezam în faţa şevaletului, luam pensula şi începeam...» «Ce pictai?» îl întrebă Ileana. «De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez. Mi-e greu să-ţi explic. Simţeam o mare linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţi, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut. Trăiam altfel decât trăiam în casa mea, sau la minister, sau pe stradă. Trăiam în prezent. Ca sfinţii, adăugă Ştefan zâmbind. Citisem tocmai atunci o carte despre sfinţi şi am înţeles că, pictând, trăiam şi eu ca ei. Trăiam numai în prezent... Ceva mai târziu, înainte de a se muta Vădastra alături de mine, am mai descoperit şi alt lucru: că în camera secretă, chiar când nu pictam, trăiam altfel decât acasă sau la minister. Orice aş fi făcut făceam altfel. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar acolo Timpul era altfel, curgea altfel. Când mă întorceam acasă, uneori foarte târziu, nopţile, parcă aş fi venit dintr-un alt oraş, unde erau altfel de obiceiuri şi întâlneam altfel de oameni...»[...]"
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. Bucureşti: Editura Minerva, 1991)
,,Paris, 6 august
,,[...]Acest roman se desfăşoară pe 12 ani, este, într-un anumit sens, şi o frescă - dar centrul lui de greutate stă aiurea: în diferitele concepţii ale timpului pe care le-au asumat personagiile principale. Dacă încerc să scriu o frescă istorică, ratez de la început până la sfârşit. Nu cu eroi ca Vădastra sau Ştefan aş putea prezenta un Război şi Pace al României contemporane. Romanul ăsta - frescă istorică - l-aş putea scrie, dar altădată. În nici un caz nu va fi Noaptea de Sânziene. Trebuie, deci, să am curajul să rezum, să «sar peste evenimente». Numai destinul personajelor interesează - nu istoria contemporană. Cred că se va remarca trecerea de la «timpul fantastic» al începutului (întâlnirea din Pădure) la «timpul psihologic» al primelor capitole şi, din ce în ce mai despotic, la «timpul istoric» de la sfârşit. Finalul - Sânzienele 1948 - readuce pe Ştefan în timpul fantastic al copilăriei, întrevăzut doar ca prin ceaţă în Pădurea de la Băneasa."
(Mircea Eliade, Jurnal. 1941-1969, vol. I. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)
,,Noaptea de Sânziene trebuie să fie romanul care să-l reprezinte pe el, Omul Total, ce trăieşte, deopotrivă, condiţia umană şi depăşirea ei. Cu alte cuvinte, trăieşte experienţele esenţiale ale ieşirii din Timp.[...]
Cunoscătorul ar putea zice: Ştefan Viziru e omul profan ce realizează experienţe fundamentale. Tot ceea ce se întâmplă şi tot ce i s-ar putea întâmpla parafrazează istorii sacre. Omul trăieşte în preajma altor oameni care sunt filosofi, scriitori, artişti. Este, inexplicabil, prietenul, confidentul, dublul lor. Poartă pecetea lor.[...]E arestat din cauza unei confuzii, e iubit din cauza altei confuzii. Trăieşte experienţe fundamentale din cauza unor confuzii. E şi nu e el. E omul arhetipal şi omul fragmentar, e fiinţa ce a pierdut relaţiile sale cu Centrul şi le reface, sub semnul miracolului.[...]
Când spunem că Noaptea de Sânziene vrea să rescrie biografia autorului, nu spunem: vrea să o falsifice. Nu vrea să o falsifice, vrea doar să o rescrie. În fiecare moment al vieţii sale, Eliade vrea să-şi rescrie, într-un fel sau altul biografia. Să ne dea o biografie mai adevărată decât cea pe care i-o oferă istoricului literar banalul document. El vrea să ne ofere biografia esenţială, cu secretele-i ireductibile, cu evenimentele dictate de înseşi Legile lumii acesteia.[...]"
(Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului. Timişoara: Editura Amarcord, 1995)
«Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată de ce mi-am luat camera secretă, continuă Ştefan schimbând brusc glasul. Nu cred că ţi-am spus. N-am spus-o nimănui. Dar într-o bună zi am simţit că trebuie să am o a doua cameră a mea, cu totul şi cu totul a mea, ca să-mi pot satisface, la adăpost de orice indiscreţie, una din dorinţele care mă obsedau de mult: să pictez.» «Eşti şi pictor?» îl întrerupse Ileana. «Nu, nu sunt. Mi-am dat repede seama că n-am nici cel mai mic talent. Dar aceasta n-avea nici o importanţă. Important era să am o cameră a mea, o cameră secretă, în care să-mi pot satisface această dorinţă: să pictez. Mi-am cumpărat tot ce aveam nevoie şi am început să pictez. Nu-ţi pot spune ce revelaţie a fost pentru mine lucrul acesta în aparenţă atât de simplu: să pictez. Nu aveam nici cele mai elementare cunoştinţe de pictură. Mă aşezam în faţa şevaletului, luam pensula şi începeam...» «Ce pictai?» îl întrebă Ileana. «De fapt, nu pictam nimic precis. Pur şi simplu luam pensula şi începeam să pictez. Mi-e greu să-ţi explic. Simţeam o mare linişte, aproape o beatitudine. Parcă nu mai eram eu, cel de toate zilele. Revenea la suprafaţă, de undeva, din străfundurile fiinţei mele, un alt eu, cel adevărat, fără griji, fără dorinţi, fără amintiri chiar. Faptul acesta mă impresiona îndeosebi: că pictând, nu mai aveam amintiri. Vedeam, simţeam şi gândeam fel de fel de lucruri, dar parcă nu mai erau ale mele, nu veneau din trecutul meu. Pictând, nu mai aveam trecut. Trăiam altfel decât trăiam în casa mea, sau la minister, sau pe stradă. Trăiam în prezent. Ca sfinţii, adăugă Ştefan zâmbind. Citisem tocmai atunci o carte despre sfinţi şi am înţeles că, pictând, trăiam şi eu ca ei. Trăiam numai în prezent... Ceva mai târziu, înainte de a se muta Vădastra alături de mine, am mai descoperit şi alt lucru: că în camera secretă, chiar când nu pictam, trăiam altfel decât acasă sau la minister. Orice aş fi făcut făceam altfel. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar acolo Timpul era altfel, curgea altfel. Când mă întorceam acasă, uneori foarte târziu, nopţile, parcă aş fi venit dintr-un alt oraş, unde erau altfel de obiceiuri şi întâlneam altfel de oameni...»[...]"
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene. Bucureşti: Editura Minerva, 1991)
,,Paris, 6 august
,,[...]Acest roman se desfăşoară pe 12 ani, este, într-un anumit sens, şi o frescă - dar centrul lui de greutate stă aiurea: în diferitele concepţii ale timpului pe care le-au asumat personagiile principale. Dacă încerc să scriu o frescă istorică, ratez de la început până la sfârşit. Nu cu eroi ca Vădastra sau Ştefan aş putea prezenta un Război şi Pace al României contemporane. Romanul ăsta - frescă istorică - l-aş putea scrie, dar altădată. În nici un caz nu va fi Noaptea de Sânziene. Trebuie, deci, să am curajul să rezum, să «sar peste evenimente». Numai destinul personajelor interesează - nu istoria contemporană. Cred că se va remarca trecerea de la «timpul fantastic» al începutului (întâlnirea din Pădure) la «timpul psihologic» al primelor capitole şi, din ce în ce mai despotic, la «timpul istoric» de la sfârşit. Finalul - Sânzienele 1948 - readuce pe Ştefan în timpul fantastic al copilăriei, întrevăzut doar ca prin ceaţă în Pădurea de la Băneasa."
(Mircea Eliade, Jurnal. 1941-1969, vol. I. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)
,,Noaptea de Sânziene trebuie să fie romanul care să-l reprezinte pe el, Omul Total, ce trăieşte, deopotrivă, condiţia umană şi depăşirea ei. Cu alte cuvinte, trăieşte experienţele esenţiale ale ieşirii din Timp.[...]
Cunoscătorul ar putea zice: Ştefan Viziru e omul profan ce realizează experienţe fundamentale. Tot ceea ce se întâmplă şi tot ce i s-ar putea întâmpla parafrazează istorii sacre. Omul trăieşte în preajma altor oameni care sunt filosofi, scriitori, artişti. Este, inexplicabil, prietenul, confidentul, dublul lor. Poartă pecetea lor.[...]E arestat din cauza unei confuzii, e iubit din cauza altei confuzii. Trăieşte experienţe fundamentale din cauza unor confuzii. E şi nu e el. E omul arhetipal şi omul fragmentar, e fiinţa ce a pierdut relaţiile sale cu Centrul şi le reface, sub semnul miracolului.[...]
Când spunem că Noaptea de Sânziene vrea să rescrie biografia autorului, nu spunem: vrea să o falsifice. Nu vrea să o falsifice, vrea doar să o rescrie. În fiecare moment al vieţii sale, Eliade vrea să-şi rescrie, într-un fel sau altul biografia. Să ne dea o biografie mai adevărată decât cea pe care i-o oferă istoricului literar banalul document. El vrea să ne ofere biografia esenţială, cu secretele-i ireductibile, cu evenimentele dictate de înseşi Legile lumii acesteia.[...]"
(Cornel Ungureanu, La Vest de Eden. O introducere în literatura exilului. Timişoara: Editura Amarcord, 1995)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu