Lecturi - Chuck Palahniuk (3)

,,CAPITOLUL 33

[...]Să ne gândim la infinitul spaţiului cosmic, la frigul şi liniştea de neînchipuit. Paradisul în care tăcerea este o răsplată suficientă.[...]

CAPITOLUL 37

[...]Începe să citească, cu vorbe monotone şi egale, ca şi cum ar fi nişte numere. Începe să citească, şi poşeta care-i atârnă în dreptul taliei începe să se înalţe lin. Poşeta se înalţă mai sus, până ce rămâne priponită de baretă, plutind deasupra capului ei asemenea unui balon galben.
Helen continuă să citească, şi cravata îmi pluteşte dinainte. Asemenea unui şarpe albastru care se înalţă dintr-un coş, îmi atinge nasul. Continuă să citească, şi şireturile pantofilor mei dansează în aer. Cerceii lungi, din perle şi smaralde, plutesc în dreptul urechilor ei. Şiragul de perle îi pluteşte în jurul feţei. Îi levitează deasupra capului, ca o aură imponderabilă de perle.
Helen ridică ochii spre mine şi apoi continuă să citească.
Geaca mi se ridică la subsuori. Helen se face mai înaltă. A ajuns la nivelul meu. Apoi mă uit la ea în sus. Picioarele îi atârnă, cu degetele în jos; atârnă deasupra podelei. Unul după celălalt, pantofii galbeni îi alunecă din picioare şi i se rostogolesc pe scânduri.
Cu aceeaşi voce monotonă şi egală, Helen se uită în jos la mine şi zâmbeşte.
Şi, apoi, simt că nu mai ating pământul cu un picior. Mi se înmoaie şi celălalt, şi încep să calc aşa cum faci atunci când încerci să dai de fund într-o piscină adâncă. Întind mâinile în lături ca să-mi menţin echilibrul. Calc aerul, şi picioarele mi se ridică dinapoi, până ce ajung cu faţa în jos deasupra podelei din sala de bal, care rămâne dedesubt, la un metru şi jumătate, apoi la doi, apoi la trei. Mă îndepărtez din ce în ce mai mult de umbra mea. Umbra se face tot mai mică.
- Carl, ai grijă, zice Helen.
Şi în jurul meu se înfăşoară ceva rece şi sticlos. Nişte bucăţi ascuţite din ceva care atârnă mi se înfăşoară în jurul gâtului şi mi se înfig în păr.
- Candelabrul, Carl! zice Helen. Ai grijă!
Cu fundul îngropat în mijlocul mărgelelor şi cioburilor de cristal, sunt cuprins de o caracatiţă tremurătoare şi zornăitoare. Tentaculele reci de sticlă şi lumânările false. Braţele şi picioarele mi se încâlcesc în ghirlandele şi lanţurile de cristal. Pendulele prăfuite de cristal. Fuioarele de pânză şi păienjenii morţi. Un bec încins mă arde prin mânecă. La înălţimea asta mă cuprinde panica şi mă agăţ de o ghirlandă de sticlă; încâlceala aceea sclipitoare se scutură şi se clatină, răsunând ca nişte şiraguri de clopoţei în bătaia vântului. Nişte piese sclipitoare se rostogolesc pe podea.
Şi Helen zice:
-Stai pe loc! O să-l faci praf!
Apoi ajunge lângă mine, levitând dincolo de o perdea scânteietoare de mărgele de cristal. Îşi mişcă buzele, rostind cuvinte tăcute.[...]
În jurul nostru, candelabrul scânteiază în milioane de curcubee de cristal. Căldura sutelor de beculeţe. Mirosul de praf ars de pe toate aceste becuri încinse. Totul este orbitor, totul vibrează, iar noi plutim aici, în golul din centru.
Plutim doar în lumină şi-n căldură.[...]
Suntem înconjuraţi de clinchetul unui milion de stele aprinse; pesemne că aşa se simte şi Dumnezeu.
Şi asta este viaţa mea.[...]"

(Chuck Palhniuk, Cântec de leagăn. Iaşi: Editura Polirom, 2007)