,,25 iunie 1982
Ploaia de referinţe cu care a fost primit romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron era probabil inevitabilă. Într-adevăr, Viaţa pe un peron, - romanul unui moralist - îşi hrăneşte substanţa dintr-o problematică modernă sau, mai precis, dintr-o obsesie modernă: omul în faţa unei istorii pe dos. Era deci natural ca nici una din experienţele intelectuale şi estetice născute din această obsesie să nu-i fie străine. Astfel încât, începând cu Camus (din Ciuma mai mult decât din Străinul) şi terminând cu Rinocerii ionescieni, asemănările, izvoarele, corespondenţele se impun de la sine.
Ni se pare totuşi că, pe planul parabolei, două întâlniri sunt mai determinante, fie că s-au produs conştient sau nu: aceea cu Biserica neagră a lui A. E. Baconsky (cerşetorilor din cartea lui Baconsky le corespund îmblânzitorii de cobre din Viaţa pe un peron, şi ei cerşetori terorizând cetatea); şi aceea cu ultimul om determinat să reziste din 1984 a lui George Orwell, ca şi dintr-o altă carte, pe nedrept uitată, Nu, a germanului Walter Jens. Evident, întâlnirile prefigurează şi despărţirile: descrierii realiste şi lineare din contrautopiile unor Jens sau Orwell îi răspunde - şi nu-i corespunde - la Octavian Paler ambiguitatea unor situaţii şi situări mai univoce. Cât despre parabolă, dacă ea pare să se întretaie în prozele lui Baconsky şi Paler, la acesta din urmă nu parabola - imediat descifrabilă - e cea mai interesantă, ci, aşa cum remarca şi Eugen Simion, o altă parabolă: a ideilor în sine. Cu alte cuvinte: nu simbolul îmblânzitorilor de cobre sau al dresorilor de câini ne reţine în primul rând atenţia - deşi fără de ele romanul n-ar exista -, ci procesul lui Robespierre.
Să urmărim firul conducător. Pe peronul unei gări părăsite, eşuează un intelectual fugit de tirania îmblânzitorilor de cobre din cetatea sa. Doar mangustele ştiu să atace cum trebuie cobrele. Oamenii sunt însă nişte manguste imperfecte, paralizate de frică: e uneori de ajuns ca îmblânzitorii de cobre să-i ameninţe ca ei să cedeze. Pe acelaşi peron, în aceeaşi gară unde nu mai soseşte nici un tren, sub acelaşi ceasornic din care nu mai merge decât minutarul, naratorul se întâlneşte cu o altă mangustă imperfectă: cu Eleonora, fugită şi ea dintr-o cetate diferită, stăpânită, prin aceleaşi metode, de dresorii de câini.
Mărturisim că, la apariţia ei, am fost oarecum stingheriţi de dedublarea simbolului prin altul, tot atât de transparent.
Orice ar fi, peronul - acest deşert la îndemână - este înconjurat de mlaştina unde naratorul îşi regăseşte obsesia (pe îmblânzitorii de cobre), iar Eleonora pe a sa (dresorii de câini). Deoarece purtăm în noi imaginea propriei noastre frici şi o împlântăm în oricare din exilurile noastre. După cum, descoperă pas cu pas naratorul, în fiecare dintre noi sălăşluieşte cobra şi mangusta, Dumnezeu şi Fiara, sfântul şi şobolanul. Fiecare emite ţipătul libertăţii sugrumate, dar, în acelaşi timp, fiecare se află sub clopotul de sticlă al indiferenţei. În sfârşit, fiecare e, aproape în acelaşi moment, procurorul şi avocatul interminabilului proces pe care nu se poate împiedica să-l facă aberaţiilor viciate ale istoriei, a căror victimă este, dar şi complice.
Din toate aceste procese, cel intentat lui Robespierre se impune prin concluziile sale. Spunem 'din toate aceste procese', deoarece naratorul se îndeletniceşte, dinainte chiar de exilul lui pe un peron, dinainte de apariţia îmblânzitorilor de cobre, cu aceste mimodrame ale dedublării.[...] Şi de aici începe, credem, adevărata morală a fabulei 'vieţii pe un peron', pentru această concluzie şi-au ridicat capetele unduioase toate cobrele, au lătrat toţi câinii, pentru asta am parcurs cu naratorul, mlaştina coşmarului şi am aşteptat imposibilul tren pe peronul cu timpul oprit în loc. Spre a descoperi responsabilitatea noastră, a tuturor: nu numai a călăilor, ci şi a victimelor. Într-un fel, şi a victimelor.[...]
Nu se înşală nici Eleonora, care, pusă să dea sentinţa, nu condamnă de fapt decât pe ei doi de pe peron, mangustele imperfecte incapabile să omoare cobra fricii din ele. Vor porni deci, fiecare, în ciuda riscurilor, pe calea solidarităţii cu victimele, înapoi spre lume. Ea se va afunda în mlaştină, el va avea de traversat deşertul. Nu e sigur că ea nu va fi ucisă. Nu e sigur că el nu va ceda ispitei de a deveni la rându-i un îmblânzitor de cobre. Nu ştim, închizând cartea, dacă nu-i vom găsi 'trăind' lângă unul sau altul din eşafoadele istoriei. Dar parcă ceva ne spune (şi nu e vorba aici de nici una din figurile speranţei, revoluţionare sau nu) că din clipa în care au rostit şi ascultat astfel de rechizitorii - implicându-se în ele - ceva nu mai poate fi ca înainte. N-au descoperit amândoi, şi cititorul împreună cu ei, că nu mai există, de fapt, în astfel de vremi nici un peron al aşteptării oferindu-le un adăpost, fie el iluzoriu, că sunt inevitabil condamnaţi la solidaritate?
Adevărata parabolă a romanului lui Octavian Paler este ideatică, iar finalul deschis nu cheamă răspunsuri, nici concluzii, ci numai responsabilităţi."
(Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte III. Bucureşti: Editura Humanitas, 1994)
Ploaia de referinţe cu care a fost primit romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron era probabil inevitabilă. Într-adevăr, Viaţa pe un peron, - romanul unui moralist - îşi hrăneşte substanţa dintr-o problematică modernă sau, mai precis, dintr-o obsesie modernă: omul în faţa unei istorii pe dos. Era deci natural ca nici una din experienţele intelectuale şi estetice născute din această obsesie să nu-i fie străine. Astfel încât, începând cu Camus (din Ciuma mai mult decât din Străinul) şi terminând cu Rinocerii ionescieni, asemănările, izvoarele, corespondenţele se impun de la sine.
Ni se pare totuşi că, pe planul parabolei, două întâlniri sunt mai determinante, fie că s-au produs conştient sau nu: aceea cu Biserica neagră a lui A. E. Baconsky (cerşetorilor din cartea lui Baconsky le corespund îmblânzitorii de cobre din Viaţa pe un peron, şi ei cerşetori terorizând cetatea); şi aceea cu ultimul om determinat să reziste din 1984 a lui George Orwell, ca şi dintr-o altă carte, pe nedrept uitată, Nu, a germanului Walter Jens. Evident, întâlnirile prefigurează şi despărţirile: descrierii realiste şi lineare din contrautopiile unor Jens sau Orwell îi răspunde - şi nu-i corespunde - la Octavian Paler ambiguitatea unor situaţii şi situări mai univoce. Cât despre parabolă, dacă ea pare să se întretaie în prozele lui Baconsky şi Paler, la acesta din urmă nu parabola - imediat descifrabilă - e cea mai interesantă, ci, aşa cum remarca şi Eugen Simion, o altă parabolă: a ideilor în sine. Cu alte cuvinte: nu simbolul îmblânzitorilor de cobre sau al dresorilor de câini ne reţine în primul rând atenţia - deşi fără de ele romanul n-ar exista -, ci procesul lui Robespierre.
Să urmărim firul conducător. Pe peronul unei gări părăsite, eşuează un intelectual fugit de tirania îmblânzitorilor de cobre din cetatea sa. Doar mangustele ştiu să atace cum trebuie cobrele. Oamenii sunt însă nişte manguste imperfecte, paralizate de frică: e uneori de ajuns ca îmblânzitorii de cobre să-i ameninţe ca ei să cedeze. Pe acelaşi peron, în aceeaşi gară unde nu mai soseşte nici un tren, sub acelaşi ceasornic din care nu mai merge decât minutarul, naratorul se întâlneşte cu o altă mangustă imperfectă: cu Eleonora, fugită şi ea dintr-o cetate diferită, stăpânită, prin aceleaşi metode, de dresorii de câini.
Mărturisim că, la apariţia ei, am fost oarecum stingheriţi de dedublarea simbolului prin altul, tot atât de transparent.
Orice ar fi, peronul - acest deşert la îndemână - este înconjurat de mlaştina unde naratorul îşi regăseşte obsesia (pe îmblânzitorii de cobre), iar Eleonora pe a sa (dresorii de câini). Deoarece purtăm în noi imaginea propriei noastre frici şi o împlântăm în oricare din exilurile noastre. După cum, descoperă pas cu pas naratorul, în fiecare dintre noi sălăşluieşte cobra şi mangusta, Dumnezeu şi Fiara, sfântul şi şobolanul. Fiecare emite ţipătul libertăţii sugrumate, dar, în acelaşi timp, fiecare se află sub clopotul de sticlă al indiferenţei. În sfârşit, fiecare e, aproape în acelaşi moment, procurorul şi avocatul interminabilului proces pe care nu se poate împiedica să-l facă aberaţiilor viciate ale istoriei, a căror victimă este, dar şi complice.
Din toate aceste procese, cel intentat lui Robespierre se impune prin concluziile sale. Spunem 'din toate aceste procese', deoarece naratorul se îndeletniceşte, dinainte chiar de exilul lui pe un peron, dinainte de apariţia îmblânzitorilor de cobre, cu aceste mimodrame ale dedublării.[...] Şi de aici începe, credem, adevărata morală a fabulei 'vieţii pe un peron', pentru această concluzie şi-au ridicat capetele unduioase toate cobrele, au lătrat toţi câinii, pentru asta am parcurs cu naratorul, mlaştina coşmarului şi am aşteptat imposibilul tren pe peronul cu timpul oprit în loc. Spre a descoperi responsabilitatea noastră, a tuturor: nu numai a călăilor, ci şi a victimelor. Într-un fel, şi a victimelor.[...]
Nu se înşală nici Eleonora, care, pusă să dea sentinţa, nu condamnă de fapt decât pe ei doi de pe peron, mangustele imperfecte incapabile să omoare cobra fricii din ele. Vor porni deci, fiecare, în ciuda riscurilor, pe calea solidarităţii cu victimele, înapoi spre lume. Ea se va afunda în mlaştină, el va avea de traversat deşertul. Nu e sigur că ea nu va fi ucisă. Nu e sigur că el nu va ceda ispitei de a deveni la rându-i un îmblânzitor de cobre. Nu ştim, închizând cartea, dacă nu-i vom găsi 'trăind' lângă unul sau altul din eşafoadele istoriei. Dar parcă ceva ne spune (şi nu e vorba aici de nici una din figurile speranţei, revoluţionare sau nu) că din clipa în care au rostit şi ascultat astfel de rechizitorii - implicându-se în ele - ceva nu mai poate fi ca înainte. N-au descoperit amândoi, şi cititorul împreună cu ei, că nu mai există, de fapt, în astfel de vremi nici un peron al aşteptării oferindu-le un adăpost, fie el iluzoriu, că sunt inevitabil condamnaţi la solidaritate?
Adevărata parabolă a romanului lui Octavian Paler este ideatică, iar finalul deschis nu cheamă răspunsuri, nici concluzii, ci numai responsabilităţi."
(Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte III. Bucureşti: Editura Humanitas, 1994)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu