,,Cu excepţia câtorva cazuri aberante, omul nu are înclinare spre bine: ce zeu să-l îndemne pe calea asta? E silit să se învingă pe sine, să se constrângă pentru a putea înfăptui ceva cât de mărunt pe care răul să nu-l fi atins. Ori de câte ori izbucneşte, îşi înfruntă, îşi umileşte creatorul. Iar dacă i se întâmplă să fie bun nu prin străduinţă ori din calcul, ci în mod firesc, asta o datorează unei scăpări a cerului: el se situează deci în afara ordinii universale, nu era prevăzut în nici un plan divin. Nu e deloc clar care-i e locul printre fiinţe, nici măcar dacă fiinţă este. Să fie oare o nălucă?
Binele e ceea ce a fost sau va fi, ceea ce niciodată nu este. Existând pe seama amintirii sau a presimţirii, revolut sau posibil, binele nu poate fi actual, nici subzistent prin sine: câtă vreme el este, conştiinţa îl ignoră şi nu ia act de el decât o dată ce a dispărut. Totul îi dovedeşte nesubstanţialitatea; e o mare forţă ireală, e principiul eşuat din pornire: secătuire, faliment imemorial, cu efecte tot mai pregnante pe măsură ce istoria îşi urmează cursul. La începuturi, în acea promiscuitate unde a avut loc alunecarea spre viaţă, ceva de nedescris trebuie să se fi întâmplat, ceva ce stăruie în răul care ne-ncearcă, şi chiar în felul nostru de a gândi. Cum să te-mpotriveşti presupunerii că existenţa a fost viciată chiar de la sursă, ca şi elementele înseşi, cum? Cine n-a ajuns să ia în considerare această ipoteză măcar o dată pe zi va fi trăit ca un somnambul."
(Emil Cioran, Demiurgul cel rău. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996)
,,FERNANDO SAVATER: Utopia e, ca să zicem aşa, problema unei puteri imanente şi nu transcendente faţă de societate. Ce e puterea, Cioran?
CIORAN: Cred că puterea e ceva rău, foarte rău. Sunt resemnat şi fatalist în faţa faptului existenţei sale, cred însă că e o calamitate. Vedeţi, am cunoscut oameni care au ajuns să aibă putere, şi e ceva teribil. Ceva la fel de rău ca şi un scriitor care devine celebru! E ca şi când ai purta o uniformă; când porţi uniformă, nu mai eşti acelaşi: ei bine, a dobândi puterea înseamnă a purta o uniformă invizibilă în mod permanent. Mă întreb: de ce oare un om normal sau aparent normal acceptă puterea, de ce trăieşte preocupat din zori până noaptea târziu etc.? Fără doar şi poate pentru că a domina este o plăcere, un viciu. De aceea nu există practic nici un caz de dictator sau şef absolut care să părăsească puterea de bună voie: cazul lui Sylla e unicul de care-mi amintesc. Puterea e diabolică: diavolul n-a fost decât un înger cu ambiţia puterii, nici chiar un înger, aşadar, nu poate dispune de putere fără sancţiune. Dorinţa de putere e marele blestem al omenirii."
(***, Convorbiri cu Cioran. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)
Binele e ceea ce a fost sau va fi, ceea ce niciodată nu este. Existând pe seama amintirii sau a presimţirii, revolut sau posibil, binele nu poate fi actual, nici subzistent prin sine: câtă vreme el este, conştiinţa îl ignoră şi nu ia act de el decât o dată ce a dispărut. Totul îi dovedeşte nesubstanţialitatea; e o mare forţă ireală, e principiul eşuat din pornire: secătuire, faliment imemorial, cu efecte tot mai pregnante pe măsură ce istoria îşi urmează cursul. La începuturi, în acea promiscuitate unde a avut loc alunecarea spre viaţă, ceva de nedescris trebuie să se fi întâmplat, ceva ce stăruie în răul care ne-ncearcă, şi chiar în felul nostru de a gândi. Cum să te-mpotriveşti presupunerii că existenţa a fost viciată chiar de la sursă, ca şi elementele înseşi, cum? Cine n-a ajuns să ia în considerare această ipoteză măcar o dată pe zi va fi trăit ca un somnambul."
(Emil Cioran, Demiurgul cel rău. Bucureşti: Editura Humanitas, 1996)
,,FERNANDO SAVATER: Utopia e, ca să zicem aşa, problema unei puteri imanente şi nu transcendente faţă de societate. Ce e puterea, Cioran?
CIORAN: Cred că puterea e ceva rău, foarte rău. Sunt resemnat şi fatalist în faţa faptului existenţei sale, cred însă că e o calamitate. Vedeţi, am cunoscut oameni care au ajuns să aibă putere, şi e ceva teribil. Ceva la fel de rău ca şi un scriitor care devine celebru! E ca şi când ai purta o uniformă; când porţi uniformă, nu mai eşti acelaşi: ei bine, a dobândi puterea înseamnă a purta o uniformă invizibilă în mod permanent. Mă întreb: de ce oare un om normal sau aparent normal acceptă puterea, de ce trăieşte preocupat din zori până noaptea târziu etc.? Fără doar şi poate pentru că a domina este o plăcere, un viciu. De aceea nu există practic nici un caz de dictator sau şef absolut care să părăsească puterea de bună voie: cazul lui Sylla e unicul de care-mi amintesc. Puterea e diabolică: diavolul n-a fost decât un înger cu ambiţia puterii, nici chiar un înger, aşadar, nu poate dispune de putere fără sancţiune. Dorinţa de putere e marele blestem al omenirii."
(***, Convorbiri cu Cioran. Bucureşti: Editura Humanitas, 1993)
http://www.youtube.com/watch?v=oFX_xOKsLR4&feature=related
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu